ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2298/2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 C. civ. și contractul de închiriere echipamente nr. 4186 din 15.09.2015.

Prin sentința civilă nr. 929/2022 din 29 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 81.238,27 lei, reprezentând contravaloare factură fiscală nr. 4 din 22.01.2019 și a fost respins restul cererii ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9.660,25 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și s-a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a penalităților de 0,0274% pe zi de întârziere, aferente unui debit principal în cuantum de 892.087,03 lei, calculate cu începere de la data de 24.05.2021 și până la data plății.

5.1 La 31 mai 2024 pârâta C S.R.L. a formulat declarație de recurs împotriva deciziei pronunțate în rejudecarea apelului, iar la 10 iunie 2024 a depus motivele de recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și, reținând cauza spre rejudecare, respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 929 din 29 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București ca fiind temeinică și legală, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs și apel.

În motivarea recursului, sub un prim aspect, autoarea căii de atac a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind tacita relocațiune, respectiv art. 1810 C. civ.

În acest sens s-a arătat că, deși prin decizia de casare instanța supremă a stabilit că instanța de apel trebuia să analizeze dacă sunt întrunite condițiile pentru operarea tacitei relocațiuni, prin verificarea conduitei părților contractante, curtea de apel, în loc să realizeze această analiză, în mod nelegal a reținut ca fiind obligatorii constatări asupra unor elemente de fapt cu privire la continuarea relațiilor contractuale după expirarea perioadei stabilite inițial prin contractul de închiriere.

În opinia recurentei, instanța de casare a statuat, prin raportare la clauzele 3.2 și 8.1 din contract, doar faptul că părțile, prin voința lor, nu au exclus posibilitatea operării tacitei relocațiuni.

A susținut recurenta-pârâtă că, pentru a se reține tacita relocațiune, respectiv continuarea relației contractuale în aceleași condiții, reclamanta avea obligația să probeze, mai întâi, îndeplinirea propriilor sale obligații, respectiv de a pune la dispoziția pârâtei anumite bunuri, așa cum au fost individualizate în Anexa 1 a contractului. Plata chiriei de către pârâtă nu putea justifica îndeplinirea obligației de către cealaltă parte contractantă.

Prin memoriul de recurs s-a mai arătat că, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului de închiriere, reclamanta trebuia să dovedească faptul că la momentul semnării contractului a transmis folosința bunurilor și că ulterior, a asigurat folosința acestora sau a aceluiași tip de bunuri.

Potrivit recurentei, instanța de apel a inversat sarcina probei, reținând că pârâta nu ar fi invocat niciodată pe parcursul perioadei contractuale faptul că nu i-ar fi fost predate bunurile din Anexă.

De asemenea, s-a mai susținut că voința reclamantei de a continua, în aceleași condiții, relația contractuală a fost greșit analizată de către instanța de apel, cu neluarea în calcul a situației juridice a acestei societăți, care la momentul expirării perioadei contractuale, 15.09.2017, se afla în procedura falimentului încă din 09.03.2016. Fiind în faliment, au devenit incidente limitările impuse de prevederile art. 85 alin. (7) și art. 145 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, astfel că reclamanta nu mai putea decide de sine stătător continuarea relației contractuale, având nevoie de o aprobare expresă din partea Adunării Creditorilor, acord care însă nu a existat.

În acest sens, a susținut titulara memoriului de recurs că instanța de apel trebuia să verifice existența unei manifestări de voință expresă din partea Adunării creditorilor cu privire la continuarea raporturilor contractuale, întrucât, din momentul intrării în faliment, debitorul nu mai putea realiza decât activitățile necesare operațiunilor de lichidare a patrimoniului. A mai arătat recurenta-pârâtă că lichidatorul judiciar al reclamantei A a recunoscut, în cadrul negocierilor, că nu avea competența de a decide asupra continuării contractului, fără aprobarea creditorilor.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea normelor de drept material privind răspunderea civilă contractuală, respectiv art. 1350 alin. (1) și art. 1555 C. civ.

A precizat titulara memoriului de recurs că instanța de apel a ignorat faptul că reclamanta nu a dovedit că și-a îndeplinit obligația principală de predare a bunurilor pentru a se putea reține obligația achitării chiriei, în aceleași condiții.

Făcând trimitere la prevederile art. 1787 și art. 1818 alin. (1) C. civ., a susținut recurenta-pârâtă că pentru bunurile care nu mai erau în exploatare, reclamanta nu mai era îndreptățită la încasarea chiriei, locațiunea încetând prin efectul legii.

Mai mult, s-a arătat că, dat fiind faptul că reclamanta A nu a contestat scoaterea din uz a unor bunuri, era necesar ca aceasta să probeze în concret care erau bunurile pe care pârâta le mai avea în folosință și doar în raport de acestea putea fi solicitată plata chiriei.

În opinia recurentei, asumarea utilizării bunurilor în condițiile intervenirii uzurii normale, fără ca reclamanta să aibă obligația de a le înlocui, nu putea constitui temei pentru atragerea răspunderii sale civile contractuale, cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât, în cauză, pârâta a invocat faptul că majoritatea bunurilor nu mai puteau fi utilizate pentru scopul pentru care au fost construite, fiind scoase din uz.

5.2 La 14 octombrie 2024 a fost transmisă la dosar întâmpinarea formulată de către intimata-reclamantă A S.R.L., prin lichidator judiciar B Filiala Bucuresti S.P.R.L. prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin rezoluția din 5 noiembrie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 10 decembrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul analizei în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă ce vizează situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Prin recursul formulat, pârâta C S.R.L. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticând decizia atacată sub două aspecte esențiale, respectiv interpretarea eronată a normelor de drept material privind tacita relocațiune și a celor referitoare la răspunderea civilă contractuală.

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată de instanța de apel în rejudecare, având limitele trasate în mod expres prin decizia de casare a instanței supreme.

Potrivit normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul”, iar potrivit alin. (3) „după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată”.

Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești, ce presupune ca instanța de rejudecare a fondului după casare să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte notează că au dobândit caracter definitiv dezlegările din cuprinsul deciziei de casare cu privire la interpretarea clauzelor contractuale de la art. 3.2 și 8.1, precum și a prevederilor art. 1810 C. civ., referitoare la tacita relocațiune, întrucât instanța de recurs a statuat că părțile, prin voința lor, nu au exclus în mod expres prelungirea tacită a locațiunii.

Este de observat că statuările instanței de casare au avut ca premisă constatările instanțelor devolutive privind situația de fapt, doar reclamanta declarând calea de atac prevăzută de lege împotriva soluției de admitere în parte a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, toate constatările privind folosirea bunurilor închiriate după expirarea perioadei contractuale de către pârâtă și plata benevolă a chiriei, precum și lipsa unei opoziții clare în sensul denunțării contractului, obiectul negocierilor dintre părți privind achiziționarea bunurilor și starea de uzură a acestora fiind câștigate cauzei, în rejudecare instanța de apel având de verificat încadrarea în condițiile prevăzute de art. 1810 C. civ. și subsecvent ale răspunderii contractuale.

Sunt nefondate criticile privind nerespectarea de către instanța de apel în rejudecare a limitelor judecății și a îndrumărilor instanței de casare.

În acest context, în rejudecare, instanța de apel, fiind ținută de dezlegările și îndrumările instanței de casare, în mod corect a procedat la verificarea condițiilor pentru intervenirea tacitei relocațiuni potrivit dispozițiilor art. 1810 C. civ. prin raportare la conduita părților ulterioară datei încetării convenției la 15.09.2017, iar subsecvent constatării încheierii unei noi locațiuni, în condițiile identice celei anterioare, a analizat cerințele prevăzute de art. 1350 C. civ., din perspectiva îndeplinirii obligațiilor asumate prin contractul de închiriere.

Prin memoriul de recurs s-a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1810 C. civ., recurenta susținând că pentru a se reține tacita relocațiune, reclamanta avea obligația să probeze, mai întâi, îndeplinirea propriilor sale obligații, respectiv de a pune la dispoziția pârâtei bunurile individualizate în Anexa 1 la contract și asigurarea folosinței acestora sau a aceluiași tip de bunuri, plata chiriei neputând justifica îndeplinirea obligației de către cealaltă parte contractantă.

Potrivit recurentei, instanța de apel a inversat sarcina probei, reținând că pârâta nu ar fi invocat niciodată pe parcursul perioadei contractuale faptul că nu i-ar fi fost predate bunurile din Anexă.

Aceste din urmă susțineri ce vizează aplicarea greșită a regulilor probațiunii, prin inversarea sarcinii probei, nu intră nici sub incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

Criticile recurentei nu pot fi reținute, din analiza considerentelor deciziei recurate constatându-se că instanța de apel, examinând raporturile contractuale dintre părți, din perspectiva conduitei acestora în urma interpretării probatoriului administrat în cauză, a considerat că neinvocarea de către pârâtă în cursul perioadei contractuale a nelivrării bunurilor și plata chiriei însoțită de recunoașterea datoriei în cuantumul stipulat prin oferta de stingere a creanței pe calea compensării reprezintă o confirmare implicită a faptului că bunurile au fost predate la începutul locațiunii.

Prin urmare, deși titulara memoriului de recurs invocă inversarea sarcinii probei de către instanța de rejudecare, susținerile sale vizează, de fapt, raționamentul juridic, iar nu aspecte de greșită aplicare a regulilor de procedură.

Or, criticile vizând modul de interpretare a probatoriului nu pot fi încadrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât reprezintă chestiuni de temeinicie, ce excedează controlul de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor devolutive, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, făcând trimitere la prevederile art. 85 alin. (7) și art. 145 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind restrângerea activității și dizolvarea debitorului persoană juridică, a invocat nevalorificarea de către instanța de apel a intrării în procedura falimentului a societății reclamante și încălcarea limitelor capacității civile, în sensul că pentru continuarea relației contractuale, ulterior datei de 15.09.2017, reclamanta avea nevoie de aprobarea expresă a Adunării Creditorilor.

În acest sens, a susținut titulara memoriului de recurs că instanța de apel trebuia să verifice existența unei manifestări de voință exprese din partea Adunării Creditorilor cu privire la continuarea raporturilor contractuale, întrucât din momentul intrării în faliment debitorul nu mai putea realiza decât activitățile necesare operațiunilor de lichidare a patrimoniului.

În legătură cu criticile privind procedura falimentului, Înalta Curte reține că, potrivit normelor legale din materia insolvenței, intrarea în faliment a unei societăți presupune dizolvarea acesteia și încetarea activității comerciale. Conform art. 145 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, de la acest moment activitatea debitoarei este gestionată de lichidatorul judiciar desemnat de judecătorul-sindic, care acționează în interesul creditorilor, obiectivul său principal fiind maximizarea valorii averii debitorului. Deși persoana juridică nu mai poate desfășura activități comerciale obișnuite, legea stipulează, cu valoare de principiu, că operațiunile și contractele aflate în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii. Potrivit art. 123 alin. (1) din Legea insolvenței, orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului, de modificare a contractului în detrimentul debitorului sau de declarare a exigibilității anticipate pentru motivul deschiderii procedurii se consideră nescrise.

Astfel, în vederea creșterii la maxim a patrimoniului debitoarei, practicianul în insolvență poate, în urma analizei economico-financiare, să hotărască menținerea sau denunțarea oricărui contract aflat în curs de executare, nefiind nevoie de o aprobare expresă din partea creditorilor, cum nefondat susține recurenta.

În ceea ce privește posibilitatea intervenirii tacitei relocațiuni în cazul unei societăți aflate în faliment, instanța supremă formulează observația că legea insolvenței nu prevede o interdicție expresă în acest sens. Cum anterior s-a evocat, dacă lichidatorul judiciar nu denunță contractul, relația contractuală continuă în condițiile stabilite de părți.

În speță se constată că societatea reclamantă era în procedura insolvenței din anul 2016, cât timp contractul de locațiune era în ființă, nefiind denunțat de către lichidatorul judiciar, acesta fiind încheiat pentru o perioadă determinată de doi ani, începând cu data de 15.09.2015, iar după expirarea termenului contractual a intervenit tacita relocațiune.

De asemenea, transmiterea notificării de denunțare a contractului a fost făcută la trei ani după expirarea perioadei contractuale inițiale, pârâta confirmând astfel continuarea raporturilor juridice prin tacită relocațiune, fără a invoca un motiv de nulitate a contractului.

Potrivit art. 1810 alin. (1) C. civ. care reglementează tacita relocațiune, legea conferă tăcerii valoare de consimțământ, în sensul art. 1196 alin. (2) C. civ.

Recurenta invocă prin caracter incomplet al analizei în drept a coordonatelor litigiului, în vederea aplicării dispozițiilor din legea insolvenței, însă analiza instanței de apel s-a conformat limitelor judecății în fapt și în drept stabilite prin cererile și apărările părților, potrivit deciziei de casare.

În legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, a mai invocat recurenta-pârâtă încălcarea prevederilor art. 1350 alin. (1) și art. 1555 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală și ordinea executării obligațiilor, susținând că, pentru a se putea reține obligația achitării chiriei, în aceleași cuantum era necesar ca instanța de apel să examineze și să determine în concret dacă reclamanta și-a executat obligația de a pune la dispoziție bunurile, având în vedere că o parte dintre acestea au devenit neutilizabile, fiind scoase din uz.

O altă critică circumscrisă acestui motiv de recurs se referă la încălcarea prevederilor art. 1787 și art. 1818 alin. (1) C. civ. cu privire la încetarea de drept a locațiunii pentru bunurile care nu mai erau în exploatare, recurenta-pârâtă susținând că reclamanta avea obligația de a dovedi în concret care mai erau bunurile date în folosință și în raport de acestea să fie solicitată plata chiriei.

În opinia recurentei, asumarea utilizării bunurilor în condițiile intervenirii uzurii normale, fără ca reclamanta să aibă obligația de a le înlocui, nu putea constitui temei pentru atragerea răspunderii sale civile contractuale.

Analizând criticile expuse, Înalta Curte constată că, deși formal se invocă nesocotirea prevederilor art. 1350 alin. (1), art. 1555, art. 1787 și art. 1818 alin. (1) C. civ., titulara memoriului de recurs tinde, în realitate, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o reevaluare devolutivă a fondului litigiului, cu referire la îndeplinirea obligațiilor contractuale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De fapt, criticile expuse de recurenta-pârâtă reprezintă nemulțumirea acesteia cu privire la soluția de atragere a răspunderii sale contractuale și de obligare la plata pretențiilor solicitate de reclamantă cu titlu de chirie și penalități, vizând deci aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

În baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, a constatat instanța de rejudecare nerespectarea de către pârâtă a obligației sale privind plata chiriei în cuantumul stipulat la art. 4.1 din contract, întrucât a refuzat plata facturilor emise pentru perioada 22.01.2019-11.03.2021.

Analizând aceleași apărări reluate ca atare în memoriul de recurs, instanța de apel a reținut că nu poate fi reținută o încălcare de către reclamantă a obligațiilor decurgând din prevederile art. 1788 și art. 1789 C. civ., având în vedere, contrar susținerilor recurentei, asumarea de către chiriaș a utilizării echipamentelor în cazul intervenirii unei uzuri normale, fără a exista obligația proprietarului de a le înlocui pe parcursul derulării contractului, obligații menținute și după momentul intervenirii tacitei relocațiuni. Mai mult, a reținut instanța de control judiciar devolutiv că pârâta-locatar nu a formulat o cerere de înlocuire sau de reparare a bunurilor, inclusiv după prelungirea tacită a locațiunii.

Prin decizia recurată s-a mai constatat și faptul că pârâta a recunoscut cuantumul chiriei prevăzut în contract pentru perioada ulterioară lunii decembrie 2018 și că în luna februarie 2020 a propus stingerea creanței prin compensarea cu alte sume care ar fi fost datorate de către reclamantă unui terț, instanța de apel considerând justificat refuzul proprietarului de a renegocia prețul contractual, având în vedere chiria restantă pentru 18 luni datorată de către pârâtă.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că recurenta nu a demonstrat nelegalitatea deciziei instanței de apel, care a reținut îndeplinirea, în cauză, a condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile contractuale în temeiul art. 1350 C. civ., pentru suma solicitată de reclamantă cu titlu de contravaloare chirie echipamente și penalități.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei C S.R.L. declarat împotriva deciziei civile nr. 600A din 4 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă, urmare a culpei procesuale neputându-i fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 600A din 4 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.