ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 470/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a II-a de contencios administrativ si Fiscal, la 15.04.2019, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 212.287,04 RON, cu titlu de garanție de bună execuție, reținută în baza contractului de execuție de lucrări nr. x din 11.10.2013, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 și art. 1516 C. civ., art. 30 alin. (3), art. 194 și art. 453 C. proc. civ.

La 16.05.2019, reclamanta a depus o cerere prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București și a solicitat declinarea competenței de soluționare în favoarea secției a VI-a Civilă; a menționat că pe rolul secției a VI-a Civilă a fost înregistrat, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, o acțiune similară, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, fiind anulată ca netimbrată.

Prin încheierea din 10.07.2019, Tribunalului București – secția a II-a de contencios administrativ si Fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

La 27.08.2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă sub nr. x/2019*.

Prin sentința civilă nr. 1239/22.07.2020, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis acțiunea, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 212.287,04 RON reprezentând garanție de bună execuție reținută în baza contractului de execuție lucrări nr. x/11.10.2013 și suma de 5.351 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; prin aceeași sentință, tribunalul a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1518/A din 12.10.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins apelul declarat de S.C. B. S.A.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea și trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanța de apel.

Prin memoriul depus, recurenta a arătat că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1862, art. 1268 și 1270 C. civ.

A susținut că motivarea instanței de apel, potrivit căreia nu era importantă încheierea de către părțile contractante a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, încalcă dispozițiile art. 1862 C. civ., care reglementează recepția lucrărilor efectuate în temeiul unui contract de antrepriză. În opinia sa, acest proces-verbal era un înscris absolut necesar, iar obligația încheierii de către părțile contractante nu poate fi înlăturată prin semnarea altui proces-verbal de recepție cu beneficiarul final, întrucât este vorba de alt raport juridic, distinct de cel care face obiectul litigiului pendinte.

Totodată, a arătat că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 1270 C. civ., privind forța obligatorie a contractului, întrucât instanța de apel a modificat convenția părților, prin înlăturarea obligației asumate de părți de a încheia procesul-verbal la terminarea lucrărilor. Potrivit contractului de execuție de lucrări, acest proces-verbal era un document esențial, deoarece de la momentul semnării sale curgea atât termenul de 14 zile pentru restituirea de către beneficiar a 70 % din valoarea garanției de bună execuție, cât și perioada de garanție a lucrării de 36 de luni, la finalul căreia urma a fi achitată diferența de 30%.

Recurenta a menționat că, prin nerespectarea procedurii privind recepția lucrărilor executate, a fost suprimată posibilitatea sa de a semnala eventuale obiecțiuni privind calitatea lucrărilor, precum și alte eventuale neconformități; astfel, intimata a încălcat art. 17.2 alin. (1) din contractul de execuție, rezultatul atitudinii culpabile a cocontractantului fiind lipsa procesului-verbal.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 1268 C. civ., recurenta a relevat greșeala instanței de apel, întrucât a luat în considerare un alt proces-verbal de recepție, pe care l-a încheiat cu beneficiarul final al lucrărilor – Municipiul Iași, or acest înscris nu face dovada recepției lucrărilor conform contractului de execuție semnat de părți; reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe clauzele din convenția părților, dar a invocat un proces-verbal întocmit în cadrul altui raport juridic născut între recurentă și beneficiarul final, astfel că în mod greșit a fost admisă cererea reclamantei.

Concluzionând, a susținut că în lipsa unui proces-verbal de recepție încheiat cu intimata, nu poate curge perioada de garanție de 36 de luni, la finalul căreia trebuia să restituie diferența de 30% din valoarea garanției de bună execuție.

Un ultim argument în motivarea recursului privește legătura dintre obligația recurentei de restituire a garanției de bună execuție și dreptul de a recupera, la rândul său, același tip de garanție, de la beneficiarul final; astfel, a susținut că regimul contractului de bază, cel încheiat cu beneficiarul final, trebuie urmat și de contractul de execuție încheiat cu intimata, astfel că nu poate fi obligată la restituirea garanției către reclamantă până când nu primește de la beneficiarul final suma pe care a constituit-o cu același titlu, întrucât pretențiile reclamantei nu reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă.

La 14.01.2022 intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din contractul de execuție de lucrări nr. x din 11.10.2013, încheiat între părți, prin care au stabilit modul de restituire a garanției de bună execuție de către pârâtă, în calitate de beneficiar al lucrărilor.

Litigiul dintre părți este generat de interpretarea divergentă a clauzelor contractuale privind obligația de încheiere a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, înscris pe care recurenta în apreciază esențial pentru determinarea modului de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate.

Prin urmare, dezlegarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în etapele procesuale anterioare, instanțele de fond au aplicat corect legea, în limitele cadrului contractual convenit de părți.

Recurenta a criticat decizia atacată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată în apel încalcă prevederile art. 1862, 1268 și 1270 C. civ.

O primă critică privește, așadar, nesocotirea de către instanța de apel a obligației executantului lucrării de a notifica pe beneficiar pentru recepția lucrării, conform dispozițiilor art. 1862 C. civ., prin această inacțiune a intimatei fiind încălcate și clauzele contractuale.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte observă că decizia recurată nu încalcă art. 1862 C. civ., întrucât instanța devolutivă de control judiciar a explicat, pe temeiul clauzelor contractuale asumate de părți, modalitatea în care se poate realiza recepția lucrărilor.

Astfel, soluția instanței de apel s-a raportat la examinarea clauzei 13.4 din contract, coroborat cu celelalte clauze, art. 17.6 pct. 2 din convenția părților fiind esențial pentru dezlegarea problemei de drept în prezentul litigiu. Conform statuărilor instanței de apel, în contractul de execuție, părțile au prevăzut, pe de-o parte, că la finalizarea lucrărilor, conform procedurii stabilite, urmează a se încheia procesul-verbal de recepție, iar pe de altă parte, că utilizarea de către beneficiar a unei părți din lucrare înainte de emiterea procesului-verbal echivalează cu recepția pentru lucrarea utilizată, de la data la care a început folosirea acesteia.

Înalta Curte reține că, în speță, în mod corect s-a stabilit incidența clauzei contractuale de la art. 17.6 pct. 2, față de probatoriul analizat de instanțele devolutive, întrucât punerea în exploatare și funcțiune a lucrărilor de către beneficiarul final începând cu data de 24.03.2016 reprezintă confirmarea că, la acea dată, obligațiile asumate de executant erau îndeplinite și lucrarea a fost recepționată.

De altfel, se constată că prin convenția lor, părțile au dat eficiență prevederilor art. 1862 C. civ., invocate de recurentă, stabilind, conform art. 17.1 – 17.5 din contractul de execuție, modalitatea în care vor efectua recepția lucrărilor, însă au prevăzut și o ipoteză pe care au asimilat-o cu recepționarea lucrării, respectiv utilizarea lucrării de către beneficiar, conform art. 17.6 pct. 2; această ultimă prevedere contractuală a fost temeiul raționamentului instanței de apel pentru a soluționa chestiunea litigioasă.

Cea de-a doua critică privind încălcarea dispozițiilor art. 1270 și art. 1268 C. civ., prin nesocotirea forței obligatorii a contractului și modificarea clauzelor contractuale, va fi înlăturată ca nefondată, întrucât în speță, instanța de apel nu a intervenit în contractul de execuție, ci doar a interpretat clauzele asumate de părți.

Înalta Curte reține că, în motivarea deciziei recurate, nu se poate identifica niciun argument privind modificarea clauzelor contractuale prin înlăturarea obligației executantului de a încheia procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ci instanța de apel a interpretat clauzele stabilite de părți la art. 17.6, cărora le-a dat o semnificație diferită de opinia pe care o expune recurenta.

Totodată, instanța devolutivă de control judiciar, pe baza probelor administrate în cauză, a valorificat procesul-verbal de recepție încheiat de recurentă cu beneficiarul final, atribuind valoare probatorie acestui înscris, prin prisma clauzelor contractului de execuție. Valorificarea acestei probe, chiar dacă este un înscris emis în executarea raportului juridic contractual dintre S.C. B. S.A., în calitate de executant și Municipiul Iași, în calitate de beneficiar, s-a realizat prin prisma clauzei prevăzută de părțile prezentului litigiu la art. 17.6 pct. 2 din contractul de execuție, în care părțile au prevăzut exact ipoteza ce a fost probată prin acest înscris.

Se constată, deci, că instanța de apel nu a ignorat dispozițiile art. 1270 și art. 1268 C. civ., ci le-a dat deplin efect interpretând clauzele contractului și dând acestora o semnificație cu privire la care recurenta are o altă viziune.

În continuare, recurenta a criticat soluția de obligare la restituirea a 30% din garanția de bună execuție, invocând lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al acestor pretenții, din cauza neîntocmirii procesului-verbal de recepție, de la a cărui dată trebuia să se calculeze termenul de garanție. De asemenea, a arătat că nu putea fi obligată la restituirea sumei către reclamantă înainte de a primi de la beneficiarul final propria garanție de bună execuție pe care a constituit-o în temeiul contractului încheiat cu acesta.

Înalta Curte relevă faptul că aceste critici nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nici nu reprezintă veritabile motive de nelegalizate, ci vizează aspecte de netemeincie, întrucât analiza acestora presupune reaprecierea probatoriului de către instanța de recurs.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că doar criticile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de netemeinicie, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că statuările instanței de apel sunt conforme dispozițiilor legale, subliniind în mod corect faptul că, raportat la prevederile contractului de execuție, termenul de garanție se va calcula de la data punerii în funcțiune a lucrărilor de către beneficiarul final, ceea ce echivalează cu recepția lucrărilor. De altfel, așa cum s-a statuat în etapele devolutive, atât termenul de restituire a 70% din garanția de bună execuție, cât și cel privind diferența de 30%, s-au stabilit prin raportare la același moment, respectiv 24.03.2016, data la care a început beneficiarul final să utilizeze lucrarea.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1518/A/12.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2022.