ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2172/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 25 noiembrie 2016 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. - Membră a B. a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 785.773,45 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că acțiunea de chemare în judecată formulată de pârâtă împotriva reclamantei în cadrul dosarului nr. x/2011 a fost respinsă în mod irevocabil de instanțele judecătorești, astfel încât pârâta este obligată să suporte cheltuielile de judecată pe care reclamanta le-a efectuat în dosarul respectiv, în valoare totală de 785.773,45 RON reprezentând onorariu avocațial și servicii de specialitate prestate în favoarea reclamantei de către D. S.R.L..

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1794 din 11 mai 2017 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției civile și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile a III, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului București.

La rândul său, secția a III-a civilă a Tribunalului București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile, prin sentința civilă nr. 1145/12.09.2017; conflictul negativ de competență intervenit a fost soluționat prin sentința civilă nr. 161/8.11.2017 a Curții de Apel București, stabilindu-se competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a a Tribunalului București.

Prin încheierea din 1 februarie 2018 au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 1071 din 12 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă acțiunea reclamantei A. S.A. - Membră a B. și a fost obligată pârâta C. S.A. să plătească reclamantei suma de 785.773,45 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011 și suma de 11.463,73 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a formulat apel împotriva încheierii pronunțate la 1 februarie 2018, prin care Tribunalul București a respins ca neîntemeiata excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția necompetenței sale teritoriale, și împotriva sentinței civile nr. 1071 din 12 aprilie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI -a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 2475 din 29 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii din 1 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.-MEMBRĂ A B., ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1071 din 12 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.-MEMBRĂ A B..

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligă pârâta la plata sumei de 300.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6605 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 2475 din 29 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâtă C. S.A. a declarat recurs.

Împotriva aceleaiși decizii, reclamanta A. S.A. -MEMBRĂ A B. a formulat recurs incident.

Recurenta-pârâtă C. S.A. și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea în totalitate a hotărârii recurate pentru lipsa de competență și trimiterea cauzei instanței competente, în speță Tribunalului Prahova, cu consecința casării și a hotărârii instanței de fond, respectiv sentința civilă nr. 1071/12.04.2018, pronunțată de Tribunalul București și a încheierii pronunțate la 01.02.2018, în dosarul nr. x/2016 (prin care Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței sale teritoriale); în subsidiar, a solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300.000 RON, ca urmare a greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune, respectiv ca urmare a aplicării greșite a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată prin prisma principiului echității și al rezonabilității.

In argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, subsumat motivului de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv încălcarea competentei teritoriale a altei instanțe.

Susține că obiectul prezentei cauze nu îl reprezintă strict cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul de instanță, ci și alte pretenții, care nu pot fi asimilate cheltuielilor de judecată.

Solicită a se observa că litigiul dintre părți privește drepturi și obligații contractate în cadrul activității reclamantei, astfel că pentru stabilirea temeiniciei sumelor pretinse de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, urmează a se analiza dispozițiile legale în cauză care exced unei simple aplicări a dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

In opinia recurentei-pârâte, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de un audit excede obiectului litigiului de stabilire a cheltuielilor de judecată pe cale separată, motiv pentru care este atrasă competența teritorială de la sediul pârâtului, respectiv Tribunalul Prahova, fiind în situația competenței de la sediul pârâtului, conform dispozițiilor art. 107 C. proc. civ.

In consecință, consideră că Tribunalului Prahova este instanța competentă să soluționeze cauza dedusă judecății, prin raportare la art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul".

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că instanța a aplicat în mod greșit prevederile normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă.

In opinia recurentei, dreptul material la acțiune, în ceea ce privește pretinsele cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă, era prescris la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în raport cu art. 2.517 C. civ.

Tot subsumat motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată prin prisma principiului echității și al rezonabilitații.

Așa cum a statuat pe acest aspect și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 453 C. proc. civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

La 1 martie 2019, A. S.A. - Membră a B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția nulității recursului declarat de pârâta C. S.A. în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

In situația în care se va trece peste excepția nulității recursului, a precizat că înțelege, în temeiul art. 491 C. proc. civ., să formuleze recurs incident.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă A. S.A. - MEMBRĂ A B. a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în ceea ce privește obligarea societății C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300.000 RON, ca urmare a aplicării greșite a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată.

În argumentarea recursului incident, s-a susținut, în esență, că instanța de apel, în mod greșit, a dispus reducerea onorariului de avocat cu 354.967,28 RON, având în vedere că în chiar cuprinsul deciziei recurate se reține că "nu se poate minimaliza amplitudinea serviciilor avocațiale de care partea a beneficiat pe parcursul litiugiului". Deși nu există o prevedere legală sau o formulă matematică care să stabilească cert care este valoarea optimă a onorariului în funcție de criteriile stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se poate aprecia, totuși, în baza principiului echității, precum și în baza principiului rezonabilității.

În concordată cu principiile echității și al rezonabilității realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia, fiind concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului în funcție de calitatea acestuia, considerată ca o garanție a succesului său.

Suma de 6.019.283,15 euro, solicitată inițial de pârâta S.C. C. S.A. la prima instanță de fond, precum și diferența până la suma de 13.719.942,31 Euro, solicitată în apel, corespunde în realitate, unei pierderi evitate de clienta avocatului (în fapt, reclamanta A.), care "a câștigat procesul".

Raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată inițiale, complexitatea cauzei și durata soluționării acesteia, la care face ample referiri în cuprinsul cererii de recurs, apreciază că onorariul avocațial a fost redus excesiv de către instanța de apel, nefîind respectate nici dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nici principiile generale ale dreptului.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în ceea ce privește obligarea societății C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300.000 RON, ca urmare a aplicării greșite a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la recursul incident, iar reclamanta a formulat întâmpinare la recursul principal; pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 21 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția nulității recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. - MEMBRĂ A B.; totodată, a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului principal, invocate de recurenta-reclamantă; a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. și a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 20 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. - MEMBRĂ A B., Înalta Curte îl va anula, având în vedere că prin încheierea din 23 iunie 2021, potrivit considerentelor reținute în cuprinsul acesteia, a fost admisă excepția nulității recursului incident declarat de recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește recursul pârâtei S.C. C. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge ca nefondat, reținând următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, iar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

In argumentarea motivului de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că obiectul prezentei cauze nu îl reprezintă strict cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul de instanță, ci și alte pretenții, care nu pot fi asimilate cheltuielilor de judecată, subliniind, totodată, că solicitarea de obligare la plata cheltuielilor ocazionate de un audit excede obiectului litigiului de stabilire a cheltuielilor de judecată pe cale separată, motiv pentru care este atrasă competența teritorială de la sediul pârâtului, respectiv Tribunalul Prahova, conform art. 107 C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

În ceea ce privește criticile referitoare la soluția dată de instanța de apel sub aspectul excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București, Înalta Curte constată că decizia este temeincă și legală.

Se reține că delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială și că, în principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Pornind de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată invocat de reclamantă, respectiv răspunderea civilă delictuală și, având în vedere că stabilirea competenței se realizează raportat la obiectul și cauza acesteia, astfel cum au fost prezentate de către reclamantă, în speță sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este alternativă între instanța domiciliului pârâtului, instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit fapta ilicită și instanța în raza căreia s-a produs prejudiciul, toate aceste instanțe fiind deopotrivă competente să judece cauza.

Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 116 C. proc. civ. "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.". Așadar, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Astfel, instanța de apel, în acord cu tribunalul, în mod corect, a reținut că, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, și, raportat la temeiul acțiunii, ilicitul procesual, competența soluționării procesului se raportează la dispozițiile art. 107 coroborate cu art. 113 alin. (1) pct. 9 și 116 noul C. proc. civ.

Prin urmare, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, temeiul acțiunii fiind răspunderea civilă delictuală, art. 1349 și art. 1357 C. civ., competența soluționării procesului se raportează la dispozițiile art. 107 coroborate cu art. 113 alin. (1) pct. 9 și 116 C. proc. civ.

Întrucât prezenta cauză este guvernată de norme juridice ce instituie o competență alternativă, iar opțiunea reclamantei a fost în sensul soluționării cauzei la Tribunalul București, este corectă soluția instanței de apel.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material referitoare la prescripția extinctivă, susținând că, în opinia sa, dreptul material la acțiune, în ceea ce privește pretinsele cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă, era prescris la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în raport cu art. 2517 C. civ.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect normele legale incidente, reținând că tribunalul a respins în mod întemeiat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, potrivit art. 2517 C. civ., termenul prescripției este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Așadar, în lipsa unui termen anume prevăzut de lege, orice drept la acțiune prescriptibil extinctiv se stinge în termenul de 3 ani.

Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, cu excepția cazurilor pentru care există termene speciale de prescripție, indiferent de izvorul concret al raportului obligațional.

Referitor la începutul cursului prescripției extinctive, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, legiuitorul român a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Înalta Curte, având în vedere pretenția concretă dedusă judecății, respectiv solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată, constată că se impunea așteptarea finalizării litigiului care a generat aceste cheltuieli, neputând a se cunoaște înainte de acest moment soluția și dacă partea putea pretinde acoperirea prejudiciului și determinarea creanței pe cale separată, așa cum, în mod corect, au reținut ambele instanțe devolutive.

Prin urmare, dreptul material la acțiune în ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate printr-o acțiune separată se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a litigiului care a fost sursa acestor cheltuieli, potrivit art. 2517 C. civ.

De asemenea, termenul general de prescripție începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 2528 alin. (1) C. proc. civ.

Tot subsumat motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată prin prisma principiului echității și al rezonabilitații.

Această critică vizând cheltuielile de judecată nu poate fi valorificată în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În acest context, instanța supremă reține incidența deciziei nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181/05.03.2020 în situația formulării unor critici referitoare la greșita aplicare a prevederilor legale care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată.

Această decizie dată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, în raport cu art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A.

Așa fiind, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. - MEMBRĂ A B. va fi anulat, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. - MEMBRĂ A B. împotriva deciziei civile nr. 2475 din 29 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2475 din 29 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2021.