ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1770/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă, la 31.05.2022, sub nr. x/2021*/a1, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea debitoarei să plătească creditoarei datoria în cuantum total de 671.112,50 RON și 74.847,00 euro.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 64, art. 115 din Legea nr. 85/2014, coroborat cu dispozițiile C. civ. și ale C. proc. civ.

Prin încheierea din 06.10.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția de necompetență materială a acestei secții, fiind declinată competența în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 02.11.2022, sub nr. x/2021/a1*.

Prin sentința civilă nr. 747/24.03.2023, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă și a respins cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia civilă nr. 112 A din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs prin care a solicitat casarea deciziei atacate, ca fiind nelegală, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fondul cauzei, admiterea cererii privind obligarea pârâtei să achite reclamantei datoria în cuantum total de 671.112,5 RON și 74.847 euro, la care se adaugă și plata penalității de 0,5% pe zi, începând cu data somației de plată din 02.05.2022, publicată în BPI și până la plata efectivă a datoriei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă învederează că soluția pronunțată de instanța de apel se întemeiază pe interpretări eronate și pe aplicarea greșită a normelor de drept material, iar motivele invocate sunt contradictorii cu materialul probator administrat în cauză și străine naturii cauzei.

Astfel, susține că instanțele anterioare au asimilat răspunderea civilă contractuală a administratorului statutar față de societate, în calitate de debitor, pentru nerambursarea avansurilor de trezorerie cu răspunderea delictuală prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014 pentru administratorul statutar în calitate de persoană care a contribuit la starea de insolvență a societății debitoare.

În cauză, apreciază că este de menționat faptul că, potrivit Raportului nr. x/15.04.2022 privind reconstituirea evidenței contabile a societății reclamante, publicat în BPI, bazat pe analiza extraselor de cont prezentate de D. S.A., s-a constatat că, în perioada 2016-2021, administratorul statutar, C., a ridicat numerar din conturile bancare deținute de societatea debitoare A. S.R.L. în cuantum total de 1.168.247 RON și 138.427 euro, fiind restituite/depuse în cont sume în valoare mai mică, egală cu 497.134,5 RON și 63.580 euro, iar în rezultat s-a constituit o diferență negativă cu un sold restant de 671112,5 RON și 74.847 euro.

Arată că, potrivit pct. 302 alin. (3) din Reglementările contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, aprobate prin ordin al Ministerului Finanțelor, entitățile pot acorda sume în numerar sau prin bancă, denumite avansuri spre decontare, puse la dispoziția administratorilor sau a salariaților din entitate, în vederea efectuării unor plăți în numele acesteia.

Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale Ordinului nr. 1802/2014, din care reiese că sumele ridicate de administratorul societății din casieria acesteia sau din conturile bancare ale societății trebuie să fie înregistrate în contabilitate sub forma avansurilor de trezorerie, iar în cazul în care nu sunt restituite, procedura contabilă prevede înregistrarea lor la capitolul "debitori diverși" sau "creanțe în legătură cu personalul".

În acest context, se evidențiază un caz tipic de recuperare a creanțelor, unde acțiunea legală necesară nu poate fi interpretată drept o cerere în răspundere patrimonială conform art. 169 din Legea nr. 85/2014. Abordarea corectă în astfel de situații este de a se urma procedurile specifice recuperării de creanțe, în concordanță cu prevederile legale și practica judiciară aferentă cauzelor în pretenții.

În lumina prevederilor art. 64 lit. g) din Legea nr. 85/2014, care stabilesc că una din obligațiile principale ale lichidatorului judiciar constă în a urmări încasarea creanțelor, inclusiv prin susținerea acțiunilor în pretenții pentru recuperarea debitului, și având în vedere că, potrivit legislației aferente evidenței contabile, nerestituirea avansurilor constituie creanțe față de personal, devine evidentă necesitatea și obligativitatea lichidatorului judiciar de a iniția astfel de acțiuni. Apreciază că această abordare legală este în concordanță cu principiile de funcționare ale procedurilor de insolvență și se bazează pe cadrul legal specific prevăzut pentru acest scop.

Așadar, susține că, prin formularea acțiunii în contradictoriu cu pârâta, lichidatorul s-a conformat explicit atribuțiilor sale legale de a acționa în vederea recuperării creanțelor societății debitoare. Subliniază că acțiunea nu trebuie confundată cu o acțiune în despăgubire prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2015, deoarece baza legală și scopul acțiunii sunt diferite.

Menționează că și competența de examinare a acestor acțiuni este în mod evident în cadrul procedurii civile generale, având în vedere natura acțiunilor în pretenții pentru recuperarea creanțelor. Prin urmare, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, motivat de competența incorectă, contravine clar dispozițiilor legale și principiilor care guvernează procedura civilă, fapt care face necesară revizuirea soluțiilor pronunțate de instanța de fond și de apel.

Consideră recurenta că trebuie menționat și faptul că, potrivit art. 38 din Regulamentul operațiunilor de casă ale unităților socialiste aprobat prin Decretul nr. 209/05.07.1976, legiuitorul a stabilit că, în situația în care obligația de restituire a avansului de trezorerie nu este îndeplinită în termenul stabilit, față de persoana responsabilă se aplică o penalitate legală. Această normă confirmă încă o dată că neîndeplinirea obligației de restituire a avansului se încadrează la capitolul creanțe și nu la delicte, deoarece penalitatea nu poate fi impusă pentru prejudiciu, ci doar pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, legale, etc.

Totodată, susține că aspectele legate de avansuri și restituirea acestora sunt reglementate în cadrul relațiilor contractuale și financiare, iar nerespectarea acestor obligații poate atrage sancțiuni sub forma penalităților legale stabilite de lege, demonstrând astfel caracterul civil al litigiului și excluderea calificării acestuia ca delict.

Or, arată că evaluarea judecătorului, care afirmă că, în acest context poate fi aplicată doar răspunderea patrimonială prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014, pare a fi arbitrară și contrară principiului potrivit căruia, modalitatea de valorificare a creanței îi aparține doar creditorului, nu și instanței. Astfel, susține că instanța ar trebui să evalueze doar probele depuse la dosar în raport cu pretențiile formulate de creditor, fără a interveni în determinarea modului de recuperare a creanței. O astfel de interpretare a normelor legale ar respecta principiile de autonomie contractuală și voința părților implicate în relația de creditare și ar evita interpretări subiective ale instanței în privința modului de valorificare a creanțelor.

Mai invocă autoarea prezentei căi de atac și faptul că, respingerea acțiunii ca inadmisibilă poate fi considerată o încălcare a principiului fundamental al accesului la justiție, arătând, în acest sens, faptul că reclamanta a depus acțiunea în mod corect, respectând procedurile și termenele stabilite de lege pentru astfel de cazuri.

Recurenta-reclamantă subliniază că administratorul societății, având gestiunea curentă a societății comerciale, realizează efectiv funcția de conducere curentă a afacerilor societății, respectiv este pasibil de o acțiune socială de răspundere, acesta putând, singur sau în solidar cu alți administratori, să fie chemat să suporte daunele societății administrate. Arată că, în acest sens sunt și dispozițiile art. 1915 alin. (1) C. civ. și cele ale art. 72-73 din Legea nr. 31/1990.

În cauză, acțiunea formulată, prin care s-a solicitat de la administratorul statutar C., restituirea în casa societății A. S.R.L. a avansurilor de trezorerie constatate lipsă în gestiunea societății, este o acțiune în răspundere contractuală ce decurge din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor ce se impun prin lege și prin actul constitutiv în sarcina acestuia, având în vedere faptul că obligațiile mandatului acordat administratorului statutar sunt de diligență și prudență.

Prin urmare, menționează recurenta că, pentru lipsa bunurilor în gestiune se angajează răspunderea directă a administratorului față de societate, ultima având calitate procesuală activă, întrucât este prejudiciat patrimoniul/activul societății. Precizează și că, între răspunderea civilă a administratorilor pentru lipsa bunurilor din gestiune, care are ca scop acoperirea activului constatat lipsă în gestiune și răspunderea civilă a administratorilor care au contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, care are ca scop acoperirea pasivului societății debitoare, există o diferență.

În acest sens susține că s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 14/2022 din 27.07.2022.

În concluzie, susține că atragerea răspunderii administratorului în calitate de gestionar al entității pentru lipsurile din gestiune se deosebește de antrenarea răspunderii administratorului statutar care a contribuit la starea de insolvență a societății debitoare, fiind vorba, în fapt, despre două tipuri diferite de răspundere, cu premise și izvoare cu totul diferite.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte C. la 04.04.2024, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și al temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a invocat, în principal, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014 în detrimentul celor prevăzute de dreptul comun în materie, aspect care a condus în mod eronat la respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Criticile, subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate.

Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 85/2014, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă, la 27.05.2022, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator B.., în contradictoriu cu pârâta C., a solicitat, în temeiul art. 64 lit. g) și art. 115 din Legea nr. 85/2014, coroborat cu dispozițiile art. 1469, art. 1635 C. civ., obligarea pârâtei la plata datoriei în cuantum de 671.112,50 RON și 74.847 euro.

Astfel, a arătat că, prin sentința civilă din 17.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, aflat pe rolul Tribunalului București, s-a dispus intrarea în faliment prin procedură simplificată a debitoarei A. S.R.L., fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar B.., iar ca o consecință, s-a dispus ridicarea dreptului de administrare al debitoarei.

Întrucât debitoarea A. S.R.L. nu a predat evidența contabilă, în temeiul art. 92 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul a procedat la reconstituirea documentelor societății, ocazie cu care a descoperit că, în perioada 2016-2021, administratorul statutar C. a ridicat numerar din conturile bancare deținute de societatea debitoare A. S.R.L. în cuantum total de 1.168.247 RON și 138.427 euro, fiind restituită o sumă mai mică, iar ca rezultat s-a constituit o diferență negativă cu un sold restant de 671.112,50 RON și 74.847 euro, pentru care lichidatorul judiciar a promovat prezenta acțiune.

Înalta Curte reține că, urmare a deschiderii procedurii insolvenței, devin incidente prevederile art. 169 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, "La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori; h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu".

De altfel, chiar și recurenta-reclamantă recunoaște că prezenta acțiune a fost formulată de lichidatorul judiciar în virtutea atribuțiilor conferite de art. 64 din Legea nr. 85/2014.

Instanța supremă reține că, deși prezenta acțiune a fost întemeiată de reclamantă și pe dispozițiile dreptului comun, dispozițiile Legii nr. 85/2014 au caracter de normă specială, astfel că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, incident în cauză, recuperarea prejudiciului cauzat debitoarei ca urmare a unor fapte comise în exercitarea activității de administrator statutar al societății A. S.R.L., așa cum se susține prin cererea de chemare în judecată, nu poate fi obținută decât prin exercitarea acțiunii prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Așadar, în mod nefondat susține recurenta-reclamantă că lichidatorul ar avea la îndemână alegerea căii de urmat pentru recuperarea creanței societății în faliment de la fostul administrator statutar al societății, întrucât, în măsura în care Legea insolvenței deschide posibilitatea formulării împotriva fostului administrator statutar al societății a unei acțiuni pentru recuperarea prejudiciului cauzat, respectiv cea descrisă de dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, aceasta este calea procesuală ce trebuie urmată, și nu cea de drept comun, astfel cum a procedat lichidatorul judiciar al reclamantei.

Este de reținut, pe de o parte că, potrivit art. 9 din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite de părți prin cererile și apărările lor, iar pe de altă parte, că, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.

Or, în raport de susținerile din cadrul cererii de chemare în judecată, în mod judicios au reținut instanțele anterioare faptul că atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator statutar poate fi exercitată doar prin procedura prevăzută de dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014.

A reținut corect instanța de apel faptul că simpla indicare de către reclamantă a prevederilor art. 64 lit. g) din Legea nr. 85/2014 (ce prevăd că una dintre principalele obligații ale lichidatorului este reprezentată de formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului), nu conduce la concluzia admisibilității acțiunii. Aceasta cu atât mai puțin cu cât prezenta cerere nu este îndreptată împotriva unei persoane străine de conducerea societății debitoare, ci a fostului administrator statutar al societății, a cărui răspundere s-a solicitat a fi angajată de către lichidatorul judiciar în urma reconstituirii de către acesta a evidenței contabile a societății debitoare, conform propriilor susțineri din cererea de chemare în judecată.

Totodată se reține că, în mod nefondat susține recurenta că instanțele anterioare au asimilat nerespectarea obligației de restituire a avansului de trezorerie preluat de administratorul statutar cu răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 169 din Legea insolvenței, în condițiile în care abia prin cererea de recurs a menționat faptul că obligația de restituire a avansului este o obligație civilă contractuală, în etapele procesuale anterioare menținând o descriere a faptei administratorului statutar care se circumscrie legii speciale, așa cum s-a arătat în precedentele considerente.

Totodată, și în ce privește referirile recurentei-reclamante la decizia nr. 14/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, instanța supremă reține, pe de o parte, faptul că teza privind faptul că sumele retrase de fostul administrator statutar și nerestituite societății debitoare în perioada 2016-2021 nu au dus la insolvența societății debitoare a fost iterată pentru prima dată în cadrul recursului, iar, pe de altă parte, faptul că, prin decizia atacată, instanța de apel nu a încadrat fapta descrisă de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, punctual, în vreunul din cazurile prevăzute de dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Prin decizia pronunțată în interesul legii evocată s-a reținut că "74. Dispozițiile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează anumite cazuri expres determinate, în care membrii organelor de conducere și/sau supraveghere ale persoanei juridice ajunse în stare de insolvență sau orice altă persoană vor fi obligați să suporte o parte sau întregul pasiv al debitorului insolvent, dacă prin activitatea lor au contribuit la producerea stării de insolvență. Se remarcă natura specială a acestui tip de răspundere care se diferențiază de răspunderea civilă delictuală din dreptul comun, deoarece faptele ilicite reglementate în condițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu sunt generice, așa cum sunt în cazul răspunderii civile delictuale de drept comun, întemeiate pe dispozițiile art. 1.349 din C. civ.. 83. Acțiunea poate fi exercitată doar în cadrul procedurii insolvenței, iar nu și după închiderea ei sau independent de procedură.".

Așadar, având în vedere modul de circumstanțiere de către reclamanta-recurentă a faptei săvârșite de fostul administrator societar al debitoarei în faliment A. S.R.L., instanța de recurs reține că statuările din decizia pronunțată în interesul legii nr. 14/2022 nu se opun concluziei primei instanțe de control judiciar, care sunt în sensul că, în cauză, răspunderea patrimonială a administratorului statutar poate fi atrasă doar în condițiile prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

De altfel, așa cum s-a reținut și prin decizia atacată, recurenta-reclamantă nu a expus niciun argument în sensul excluderii posibilității de formulare a unei acțiuni conform art. 169 din Lege, în raport de specificul situației de fapt prezentate prin cererea de chemare în judecată.

În ce privește restul dispozițiilor invocate de recurenta-reclamantă, referitoare la restituirea avansului de trezorerie și a penalităților aferente (pct. 302 alin. (3) din Reglementările contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiilor financiare anuale consolidate aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1802/19.12.2014, precum și art. 29 și art. 38 din Regulamentul operațiunilor de casă ale unităților socialiste, aprobat prin Decretul nr. 209/05.07.1976), instanța supremă reține atât faptul că privesc fondul cererii de chemare în judecată, cât și faptul că, acțiunea fiind respinsă ca inadmisibilă, în mod corect instanțele anterioare nu au analizat incidența acestor dispoziții legale.

De altfel, faptul că suma a cărei recuperare o pretinde recurenta-reclamantă de la pârâta-intimată ar reprezenta avansuri de trezorerie reprezintă o simplă afirmație formulată în etapa recursului. În realitate, din chiar conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că lichidatorul judiciar nu a reconstituit evidențele contabile ale societății debitoare, ceea ce ar fi presupus măcar analizarea bilanțurilor contabile depuse la organele fiscale, ci s-a limitat la a verifica doar extrasul de cont bancar. Ulterior, acesta a promovat acțiunea de față, a cărei cauză juridică este vădit confuză, invocând fie existența unui împrumut, fie o lipsă din gestiune. Așadar, este evident că, în aceste circumstanțe, reclamanta nu putea urma decât calea legii speciale a insolvenței.

Prin urmare, criticile sunt străine de raționamentul instanței de apel, neputând fi primite spre analiză în această etapă procesuală, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs urmează să confirme raționamentul instanței de apel, prin respingerea ca nefondat, a prezentului recurs.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că nu pot fi primite nici criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1915 alin. (1) C. civ., art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât au fost invocate omisso medio, direct în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În lumina considerentelor de mai sus, instanța supremă reține că este nefondată susținerea recurentei-reclamante privind încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în condițiile în care acestei părți nu îi este negat accesul la justiție, însă acesta poate fi exercitat doar în condițiile prevăzute de lege.

Referitor la pretinsa nemotivare a hotărârii instanței de apel, Înalta Curte constată că decizia recurată îndeplinește exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., expunând în mod clar și fără echivoc argumentele pentru care aceasta a apreciat că demersul judiciar al reclamantei nu poate fi primit.

De altfel această critică a fost invocată formal, fără ca recurenta să indice, punctual, care ar fi nelegalitatea hotărârii din această perspectivă, ori să precizeze ce aspecte ar fi rămas neanalizate, astfel încât să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 112 A din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 112 A din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2024.