ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2280/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2280/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 08.12.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să constate îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei și obligarea acesteia la restituirea sumei de 293.154,24 RON, cu titlu de creanță, precum și la plata dobânzii legale pentru perioada 21.11.2021 și până la data restituirii integrale a creanței; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1181/2022 din 25.05.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 283.046,24 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, calculată de la 21.11.2021 și până la data achitării integrale a debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.435,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1653A/2022 din 09.11.2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis excepția prescripției și a respins acțiunea ca prescrisă; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.500 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Prin decizia nr. 2383/15.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă, sub nr. x/2021*.

Prin decizia civilă nr. 734A/2024 din 25.04.2024, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta B. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea art. 501 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, instanța de apel apreciat în mod nelegal că decizia de casare ar dezlega inclusiv aspecte care excedează limitelor învestirii instanței de recurs, precum admisibilitatea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, față de caracterul său subsidiar. În concret, prin pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel a soluționat incidentul privind admisibilitatea cererii strict prin raportare la aspectele dezlegate de instanța de recurs cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, în cadrul ciclului procesual anterior. Astfel, instanța de recurs nu a fost investită să se pronunțe asupra altor chestiuni, iar instanța de apel nu putea dezlega alte chestiuni decât cea a prescripției dreptului material la acțiune.

A mai susținut că, în primul ciclu procesual, instanța de recurs nu a analizat și nu ar fi putut analiza alte aspecte decât cele care vizează prescripția dreptului material la acțiune; astfel, instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, era limitată la analiza motivului de apel referitor la soluționarea excepției inadmisibilității, fără a putea să se prevaleze de considerentele instanței de recurs referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Potrivit recurentei, instanța de apel, interpretând în mod extensiv decizia de casare, a conferit acesteia efecte neprevăzute de lege, în condițiile în care decizia de casare a statuat exclusiv asupra prescripției, nu și asupra admisibilității acțiunii. De altfel, instanța de recurs nu a analizat dacă Banca avea la dispoziție alte mijloace procesuale (contractuale sau extracontractuale) pentru recuperarea prejudiciului și, în orice caz, instanța de recurs nu a fost învestită cu o atare analiză.

Concluzionând, a evidențiat că din moment ce analiza instanței de recurs nu a vizat demersurile legale deschide în favoarea Băncii pentru recuperarea sumelor, rezultă că instanța de apel s-a raportat eronat la considerentele instanței de recurs, presupunând că întreaga problematică a caracterului subsidiar a fost deja tranșată, ceea ce constituie o încălcare a art. 501 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce privește pretinsa îndeplinire a condițiilor legale a îmbogățirii fără justă cauză și sub aspectul chestiunii admisibilității cererii.

Recurenta a evidențiat că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă o obligație fundamentală, consacrată atât la nivel național, cât și internațional, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că nemotivarea sau motivarea contradictorie constituie o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a efectuat o analiză concretă a tuturor motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate, respectiv aspectele referitoare la (i) caracterul neimputabil al însărăcirii băncii, instanța limitând-se la o mențiune sumară, fără a oferi o justificare concretă, (ii) admisibilitatea cererii, în condițiile în care instanța de apel se rezumă la o preluare a raționamentului instanței de recurs fără o analiză proprie, (iii) caracteristicile creanței, existența acesteia și eventuala modalitate de satisfacere a acesteia, cu privire la care instanța de apel se rezumă că acestea ar fi critici noi în apel, în ciuda faptului că, în realitate, ele reprezentau doar explicitarea motivelor de apel inițiale, fiind indisolubil legate de chestiunile deja invocate.

În subsecvența acestui motiv de recurs, a mai susținut că hotărârea recurată se întemeiază pe motive contradictorii, în ceea ce privește presupusa îndeplinire a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, pe de o parte, se afirmă că neimputabilitatea însărăcirii nu este o condiție a îmbogățirii fără justă cauză, iar pe de altă parte, instanța reține implicit caracterul imputabil băncii față de această situație juridică și statuează că o conduită culpabilă a însărăcitului ar da naștere unei acțiunii în răspundere delictuală a recurentei împotriva băncii, ceea ce adâncește ambiguitatea interpretării.

Potrivit recurentei, contrarietatea considerentelor se identifică și sub aspectul modalității în care instanța de apel a reținut reaua-credință a sa, în contextul în care în același timp a constatat îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, ceea ce presupune buna-credință.

În considerarea argumentelor expuse, recurenta a afirmat că decizia recurată nu îndeplinește standardele de motivare, ceea ce echivalează cu o atingere nepermisă a dreptului la un proces echitabil și cu o încălcare și echitate, justificând astfel intervenția instanței de control judiciar prin casarea hotărârii.

În continuare, recurenta a dezvoltat critici subsumate ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel:

O primă critică aduse se referă la încălcarea art. 1.348 C. civ. și nesocotirea caracterului subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

Sub acest aspect, a arătat că potrivit art. 1.348 C. civ., cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

Potrivit recurentei, caracterul subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză se traduce prin faptul că aceasta este singura cale deschisă pretinsului însărăcit, pentru a obține ceea ce îi este datorat. Or, instanța de apel a nesocotit aspectele învederate cu privire la eronata soluționare a excepției inadmisibilității de către tribunal. Astfel, instanța de apel era ținută la o analiză proprie a acestei chestiuni, neputându-se prevala de considerentele din decizia de casare, iar dacă ar fi procedat la un raționament propriu și efectiv, ar fi observat că banca avea deschise căi procesuale multiple, în vederea recuperării sumelor exacte prin poprire.

În continuare, a susținut că legea condiționează admisibilitatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză de inexistența oricărei alte căi procesuale la dispoziția solicitantului, iar o evaluare legală asupra criticilor de admisibilitate ar fi presupus analizarea căilor atât în cadrul procedurii de executare silită demarată de creditoarea chirografară C., cât și distinct de procedura execuțională; așadar, rezultă că acestea erau căile procesuale de urmat în vederea recuperării sumei, iar nu prezentul demers procesual. Or, respingerea acestor căi procesuale, nu înseamnă că i se conferea băncii dreptul de a demara prezentul demers, deoarece așa cum a arătat anterior, îmbogățirea fără justă cauză nu este ultima cale de urmat, ci trebuie să fie singura cale de urmat pentru ca o acțiune întemeiată pe această instituție să corespundă exigențelor art. 1.348 C. civ.; de altfel, faptul că banca nu a avut câștig de cauză în demersurile sale nu echivalează cu ipoteza în care nu ar fi avut deschise aceste căi legale pentru a putea apela la instituția îmbogățirii fără justă cauză.

De asemenea, a evidențiat existența unui raport juridic contractual cu banca, context în care apreciază că aceasta avea de urmat calea procesuală reprezentată de o acțiune grefată pe dispozițiile contractuale, cu atât mai mult cu cât contractul de garanție reală mobiliară reglementa expres dreptul băncii de a fi garantată și apărată împotriva cererilor și pretențiilor terților în legătură cu conturile asupra cărora a fost instituită garanția. Prin urmare, toate aceste împrejurări nu fac decât să evidențieze caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, în ciuda faptului că aceasta a avut la îndemână numeroase modalități de recuperare a sumelor imputate, atât în ceea ce privește procedura execuțională, cât și contractul dintre părți.

Recurenta a mai afirmat că acest caracter subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză nu reprezintă un remediu prevăzut de lege pentru situațiile de pasivitate ori culpă a intimatei, ci dimpotrivă se traduce prin imposibilitatea valorificării sale pe calea acestei acțiuni, iar maniera în care instanța de apel a statuat asupra criticilor sub acest aspect se transpune într-o modalitate nelegală de interpretare și aplicare a art. 1.348 C. civ.

În continuare, recurenta a contestat aprecierea instanței de apel privind îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, invocând încălcarea art. 1.345, art. 1.346 și art. 1.347 C. civ., context în care a dezvoltat criticile pe trei paliere.

Sub un prim aspect, a susținut că banca nu a suferit o însărăcire, deoarece niciuna dintre procedurile de executare silită care au condus la poprirea sumelor reprezentând depozitul nu au generat fluctuații în patrimoniul băncii, având în vedere că dobânda aferentă a fost achitată și că suma în discuție reprezenta contravaloarea depozitului reînnoibil pe care l-a constituit. De altfel, pretinsa însărăcire nu este lipsită de un temei juridic, în condițiile în care aceasta derivă din modul în care a fost desfășurată procedura execuțională, confirmată sub aspectul legalității, prin respingerea contestațiilor la executare promovate de către bancă. În plus, pretinsa însărăcire este imputabilă băncii și derivă din modul în care aceasta a acționat pe parcursul procedurii execuționale; în prima fază, prin refuzul eliberării sumelor, motivat de faptul că depozitul nu ar fi ajuns la scadență, iar ulterior, prin menținerea fictivă a depozitului în ființă, în ciuda faptului că suma reprezentând depozitul fusese deja eliberată creditoarei. Mai mult, în primul dosar execuțional, banca nu și-a exercitat dreptul de intervenție conform art. 960 și urm. C. proc. civ., pentru a opune creditorului chirografar rangul superior al garanției constituite în favoarea sa. Așadar, pretinsa însărăcire are caracter justificat și rezultă dintr-un act îndeplinit de bancă pe riscul propriu, sens în care aceasta din urmă a informat executorul judecătoresc, în mod vădit contrar realității, asupra faptului că suma în discuție ar fi existat în contul de depozit, deși aceasta făcuse obiectul primei executări silite prin poprire, în ciuda solicitărilor repetate ale recurentei de a remedia această chestiune.

Primul, în care recurenta a invocat încălcarea art. 1.345 și 1.347 alin. (1) lit. a) C. civ., referitoare la existența unui temei juridic al îmbogățirii și, respectiv, al însărăcirii, instanța de apel apreciind nelegal că presupusa însărăcire a băncii ar fi fost lipsită de un temei juridic.

În acest sens, a evidențiat că instanța de apel a omis faptul că operațiunea de consemnare a sumelor în cele două dosare de executare (presupusa însărăcire a băncii) s-a realizat în temeiul mecanismului prevăzut de hotărârea de validare a popririi. Astfel, prin hotărârea de validare a popririi, rămasă definitivă, ca urmare a conduitei ilicite a băncii, s-a născut o nouă obligație juridică în sarcina A., obligație distinctă de cea a băncii de a consemna suma aflată în contul de depozit, în calitatea sa de terț poprit; consemnarea sumelor de către B.N.R. la 07.08.2017 și 25.01.2018 a fost rezultatul existenței unei obligații valabile ce incumbau A. în baza hotărârii de validare a popririi.

Potrivit recurentei, din această perspectivă, nu pot fi primite considerentele instanței de apel, potrivit cărora hotărârile judecătorești pronunțate în cursul executării silite ar fi tranșat numai caracterul legal al procedurii demarate împotriva băncii. În realitate, caracterul legal al executării a fost stabilit exclusiv prin intermediul hotărârilor definitive pronunțate în legătură cu contestațiile la executare din dosarele execuționale nr. x/2017 și y/2017, și nu prin hotărârea de validare a popririi, care prezenta finalitate și efecte proprii, distincte de cele conferite de decizia recurată, potrivit legii.

În final, a subliniat că operațiunea de consemnare a avut la bază o hotărâre judecătorească definitivă și constitutivă de drepturi, iar instanța de apel era datoare să observe că tocmai această hotărâre constituie temeiul în virtutea căruia A. ar fi suportat o pretinsă însărăcire, sens în care condiția prevăzută de lege nu era îndeplinită.

Pe cel de-al doilea palier, a invocat încălcarea art. 1.345 și art. 1.346 C. civ., sub aspectul caracterului imputabil și justificat al presupusei îmbogățiri fără justă cauză, subliniind că instanța de apel era ținută să observe că pretinsa îmbogățire este imputabilă A. și că decurge dintr-un act efectuat de aceasta, pe riscul propriu.

Potrivit recurentei, conduita culpabilă a băncii s-a evidențiat pe tot parcursul procedurii execuționale, în sensul că A. a fost în culpă încă din 23.07.2015, deoarece avea obligația legală, conform art. 787 alin. (1) C. proc. civ., de a consemna suma ce constituia obiectul depozitului în termen de 5 zile de la primirea adresei de poprire din 16.07.2015, fără a putea opune o așa-zisă scadență. De altfel, în ipoteza în care banca ar fi consemnat suma la 23.07.2015 și ar fi formulat cererea de intervenție în baza art. 690 alin. (2) pct. 3 și art. 692 alin. (1) C. proc. civ., ar fi participat la distribuirea sumelor în dosarul nr. x/2015 în calitate de creditor garantat, față de creditoarea C. care deținea doar o creanță chirografară, astfel încât nu ar mai fi fost prejudiciată cu suma pretinsă în cauză. Or, nici măcar ulterior datei de 06.12.2016, când a fost pronunțată hotărârea de validare a popririi, banca nu a procedat la executarea benevolă a obligației instituite de instanță în sarcina sa, respectiv plata sumei de 57.000 euro.

În opinia recurentei, dacă banca s-ar fi conformat dispozițiilor instanței și, concomitent, exercita remediul în baza art. 9, raportat la art. 7 lit. a) și e) din contractele de garanție imobiliară, nu s-ar mai fi demarat executarea silită în cadrul primului dosar de executare împotriva băncii, iar în egală măsură, suma de 57.000 euro din contul de depozit nu s-ar mai fi aflat în evidențele băncii, ceea ce ar fi prevenit și formarea celui de-al doilea dosar de executare.

A mai susținut că aceste circumstanțe ignorate de instanța de apel se impun a fi corelate cu esența procedurii de validare a popririi, reglementată de art. 790 C. proc. civ., care se grefează pe răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, validarea popririi reprezintă o sancțiune aplicată terțului poprit pentru refuzul culpabil de a respecta dispozițiile executorului judecătoresc, iar instanța de apel era ținută să observe că asupra conduitei culpabile a băncii s-au pronunțat instanțele de judecată, în nenumărate rânduri.

În acest context, a invocat încălcarea art. 1.346 lit. b) C. civ. și a subliniat că banca nu a intervenit în procedura execuțională aferentă primului dosar de executare, nr. 95/2017, pentru a opune garanția sa de prim rang creditorului chirografar C..

Următorul set de critici se referă la încălcarea art. 1.347 și art. 1.645 C. civ., sub aspectul nelegalei aprecieri a instanței de apel asupra întinderii obligației de restituire.

Sub acest aspect, a evidențiat că instanța de apel a apreciat că se impune obligarea recurentei la plata dobânzii legale începând cu 22.11.2021 și până la plata efectivă, considerând că ar fi fost de rea-credință de la data primirii notificării băncii.

Subliniind că îmbogățirea fără justă cauză presupune întotdeauna buna-credință a îmbogățitului, aceasta fiind premisa aplicării dispozițiilor art. 1.345-1.348 C. civ., a afirmat că presupusul îmbogățit nu poate fi considerat în nicio situație de rea-credință; o interpretare contrară ar echivala cu inexistența unui fapt juridic licit și ar plasa obligația de restituire în contextul reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, deși banca și-a întemeiat pretențiile exclusiv pe dispozițiile fin materia faptului juridic licit, iar nu pe răspundere civilă contractuală ori delictuală.

Totodată, a susținut că, în această materie, buna-credință se referă la lipsa oricărei contribuții a îmbogățitului la obținerea avantajului patrimonial. Aceasta este singura limită legală în care instanța de apel putea analiza buna-credință a recurentei, nefiind aplicabile alte dispoziții contrare.

Recurenta a mai arătat că, îmbogățirea neimputabilă ține de esența materiei îmbogățirii fără justă cauză și reprezintă criteriul de delimitare față de răspunderea civilă delictuală. În cazul în care îmbogățitul are o conduită culpabilă, de rea-credință, atunci nu se mai pune problema actio de in rem verso, partea interesată având la dispoziție alte remedii juridice, cum ar fi angajarea răspunderii delictuale.

În continuare, a mai susținut că decizia recurată cuprinde considerente contrare sub acest aspect, deoarece, pe de o parte, recunoaște îndeplinirea condițiilor privind îmbogățirea fără justă cauză, care include implicit neimputabilitatea îmbogățirii, iar pe de altă parte, stabilește, în mod nelegal, că recurenta ar fi fost de rea-credință de la data primirii notificării băncii.

Subliniind că accesoriile acordate A. nu au constituit îmbogățirea sa, recurenta a afirmat că decizia recurată este pronunțată cu încălcarea regulilor derogatorii privind restituirea specifică îmbogățirii fără justă cauză, consacrate de art. 1.345 teza finală C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că obligația de restituire în cazul îmbogățirii fără justă cauză este reglementată de două categorii de norme, respectiv regulile generale prevăzute de art. 1.639-1.649 C. civ., la care face trimitere art. 1.347 alin. (2) C. civ. și regula specială prevăzută de art. 1.345 teza finală C. civ., care are prioritate și prevede că îmbogățitul nu poate răspunde dincolo de îmbogățirea sa. În acest context, argumentează că trimiterea la norma generală trebuie interpretată strict în limitele impuse de regula specială.

În final, a subliniat că dobânda legală acordată de instanța de apel nu a adus vreun beneficiu real recurentei, deci nu poate fi considerată o îmbogățire în sensul legii. Prin urmare, exclusiv din această perspectivă, instanța de apel era ținută să aplice art. 1.345 teza finală C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 01.07.2024, recurenta a înregistrat la dosar un al doilea memoriu de recurs, prin care a adus următoarele critici:

O primă critică adusă hotărârii recurate vizează neanalizarea cerinței privind caracterul neimputabil al însărăcirii și încălcarea art. 1.345 C. civ., ca urmare a neîndeplinirii acestei condiții.

Potrivit recurentei, contrar celor reținute de curtea de apel, îmbogățirea fără justă cauză presupune lipsa culpei celui care a sărăcit, context în care a prezentat aspecte de ordin teoretic.

În continuare, a susținut că însărăcirea băncii a fost consecința directă a propriei sale conduite, determinată de două cauze: (i) cauza imediată, cu referire la hotărârea de validare pe care banca nu a executat-o benevol, și (ii) cauza mediată, față de conduita culpabilă a băncii de a ignora adresa de înființare a popririi din 16.07.2015, în sensul refuzului consemnării pe seama executorului judecătoresc a sumei de 57.000 euro, aflată în contul de depozitul cu termen, sancționată de instanța de validare.

În acest context, recurenta a evidențiat existența culpei băncii încă din 23.07.2015, prin nerespectarea obligației legale de a consemna suma de bani ce făcea obiectul depozitului, în termen de 5 zile de la primirea adresei de poprire din 16.07.2015; în opinia recurentei, dacă banca ar fi respectat termenul legal și ar fi formulat cererea de intervenție la acel moment, ar fi avut posibilitatea de a participa la distribuirea sumei în dosarul nr. x/2015, evitând astfel prejudiciul pretins în cauză. Acest remediu procedural al cererii de intervenție, ca pas subsecvent al adresei de poprire din 16.07.2015, a fost reținut inclusiv prin hotărârea pronunțată în apel împotriva hotărârii de validare. Mai mult, nici după data de 06.12.2016, când instanța a pronunțat hotărârea de validare, banca nu a procedat la executarea benevolă a obligației instituite, iar în ipoteza în care aceasta s-ar fi conformat dispozițiilor instanței și, concomitent, ar fi exercitat remediul juridic al intervenției, s-ar fi prevenit inițierea primului dosar de executare împotriva sa; implicit suma de 57.000 euro nu s-ar mai fi regăsit în contul de depozit, ceea ce ar fi evitat și deschiderea celui de-al doilea dosar de executare. În schimb, banca a negat obligația sa de consemnare la primirea adresei din 16.07.2015, cât și ulterior, continuând această poziție inclusiv în cadrul prezentului litigiu.

Recurenta a subliniat că această relație de cauzalitate trebuie analizată în corelare cu esența procedurii de validare a popririi, reglementată de art. 790 C. proc. civ., care se grefează pe răspunderea delictuală; de altfel, validarea popririi sancționează conduita terțului și conduce la suportarea consecințelor pe seama patrimoniului primului; în acest sens, împrejurarea că banca și-a încălcat obligațiile ce îi reveneau ca și terț poprit a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin hotărârea de validare, ale cărei considerente au fost reluate în două hotărâri definitive, opozabile, în raport cu art. 435 alin. (2) C. proc. civ., context în care a redat pe larg aspecte de ordin teoretic și anumite paragrafe din respectivele hotărâri. Prin urmare, ignorarea acestui aspect de către instanța de apel atrage incidența ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că hotărârea recurată este parțial nemotivată și contradictorie, subliniind că unul dintre motivele de apel neanalizate de către instanță este cel care a vizat neîndeplinirea cerinței caracterului neimputabil al însărăcirii și că nelegal s-a apreciat că nu există o cerință reglementată în materia îmbogățirii fără justă cauză privind neimputabilitatea însărăcirii, pentru ca ulterior să rețină caracterul imputabil băncii al acestei situații juridice. În acest sens, a făcut trimitere la un paragraf de la pag. 8 din hotărâre, prin care s-a reținut că "apelanta-pârâtă a recunoscut prin cererea de apel că suma de 57.000 euro, executată silit a doua oară, a fost evidențiată doar scriptic în contul bancar, fără ca această sumă să existe în realitate", precum și la considerentul, potrivit căruia "îmbogățitul având posibilitatea, ca în caz de dol sau culpă gravă, să solicite despăgubiri în temeiul răspunderii delictuale".

În continuare, a dezvoltat critici referitoare la încălcarea art. 1.345 C. civ., în condițiile în care nu era îndeplinită cerința în materie privind inexistența unui temei al îmbogățirii/însărăcirii.

Sub un prim aspect, a arătat că prin consemnarea sumelor în cele două dosare de executare s-a realizat în baza hotărârii de validare, ca urmare a conduitei ilicite a băncii, cu titlu de sancțiune, s-a născut o nouă obligație juridică, ce incumbă intimatei, distinctă.

Sub un al doilea aspect, a susținut că instanța de apel a nesocotit prezumția autorității de lucru judecat, deoarece chestiunea existenței unei obligații valabile a băncii a fost tranșată în mod definitiv în cuprinsul hotărârii de validare, context în care este incidentă ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Sub un al treilea aspect, a subliniat că hotărârea instanței de apel este nemotivată, fiind străină de natura pricinii, deoarece eronat a reținut instanța de apel că hotărârea de validare ar fi tranșat "numai caracterul legal al executării demarate împotriva A."; în realitate, caracterul legal al executării demarate împotriva A. a fost tranșat în cuprinsul celor două hotărâri definitive pronunțate în legătură cu respectivele contestații la executare formulate în ceea ce privește dosarele de executare nr. 95/2017 și nr. 155/2017, iar nu și în cuprinsul hotărârii de validare.

Recurenta a mai afirmat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că partea nu avea la îndemână un alt mijloc prin care să își recupereze paguba, context în care invocă incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru încălcarea art. 1.345 C. civ. și incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. pentru faptul că instanța a extins în mod nepermis dispoziția instanței de casare.

Astfel, recurenta a afirmat că, în realitate, instanța de recurs a analizat chestiunea prescripției acțiunii de in rem verso, stabilind că dreptul material s-a născut la data de 27.11.2019 și că banca avea obligația de regres împotriva recurentei; în acest context, a arătat că, pornind de la această ultimă constatare, instanța supremă a conchis că intimata avea deschisă calea unei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză prin raportare la contestațiile la executare, obiect al dosarelor nr. x/2017 și nr. y/2018 ale Judecătoriei Sectorului 1 București. Prin urmare, instanța de recurs nu a analizat dacă banca avea la îndemână și un alt mijloc pentru recuperarea prejudiciului, context în care a făcut trimitere la aspecte de ordin teoretic cu privire la art. 501 alin. (1) și art. 430 alin. (2) C. proc. civ., evidențiind că instanța de apel s-a reportat în mod eronat la considerentele reținute de instanța supremă, ca și cum întreaga analiză a problematicii caracterului subsidiar era deja tranșată.

În continuare, a mai arătat că, sub un al doilea aspect, instanța de apel a reținut în mod eronat că banca nu avea la îndemână o altă cale, odată ce contestațiile la executare fuseseră în mod definitiv soluționate; în realitate, încheierea contractelor de garanție mobiliară între bancă și recurentă dă naștere unui cadru contractual care conferea remedii concrete și energice pentru ca A. să își recupereze paguba, sens în care a făcut trimitere la art. 9, rap. la art. 6 lit. d) și art. 7 lit. a) și e) ultimul paragraf din contractul de garanție reală mobiliară, coroborat cu art. 2.432 C. civ. Așadar, dată fiind existența unui raport contractual, banca nu putea opta pentru actio de in rem verso.

În final, a arătat că, admițând prin absurd că A. nu avea la îndemână o acțiune contractuală, atunci ar fi avut la dispoziție o acțiunea specifică răspunderii civile delictuale, pornind de la ideea că fapta ilicită a recurentei ar fi cauzat băncii un prejudiciu prin afectarea depozitului.

Un alt set de critici vizează reținerea nelegală în sarcina recurentei a obligației de plată a dobânzii legale începând cu 22.11.2021, instanța de apel reținând reaua-credință a recurentei de la o anumită dată legată de primirea notificării băncii, în condițiile în care îmbogățitul nu este de rea-credință în cazul actio de in rem verso.

Recurenta a mai afirmat că instanța de apel a omis să facă aplicarea regulilor derogatorii privind restituirea specifică îmbogățirii fără justă cauză, consacrate de art. 1.345 teza finală C. civ.

Sub acest aspect, a arătat că obligația de restituire a prestațiilor în cazul îmbogățirii fără justă cauză este reglementată de două categorii de norme, și anume regulile generale prevăzute de art. 1.639-1.649 C. civ. la care face trimitere art. 1.347 alin. (2) C. civ., respectiv regula specială din art. 1.345 teza finală C. civ., aplicabilă cu prioritate, conform căruia cel îmbogățit nu poate răspunde dincolo de îmbogățirea sa; rațiunea limitării întinderii obligației de restituire derivă tocmai din buna-credință a îmbogățitului.

În final, a subliniat că dobânda legală pretinsă de bancă nu a adus niciun beneficiu recurentei pentru a se considera că sumele reprezentând dobânda legală ar reprezenta îmbogățirea recurentei, iar ca efect al acestei situații, recurenta apreciază că se impunea ca instanța să facă aplicarea art. 1.345 teza finală C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La 29.08.2024, intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Asupra situației de fapt ce a declanșat prezentul litigiu, instanțele de fond au reținut că, prin sentința civilă nr. 1488/16.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – secția Civilă în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată de creditoarea C. în contradictoriu cu debitoarea B. și terțul poprit A. S.A. și s-a dispus validarea popririi asupra sumelor de bani viitoare din toate conturile bancare ale debitorului deschise la terțul poprit și menținerea popririi acestora până la realizarea integrală a creanței în valoare de 300.000 euro și 24.500 RON, dispunându-se obligarea terțului poprit – intimata-reclamantă din cauza de față – să achite creditoarei suma de 57.000 euro reprezentând garanție reală mobiliară, precum și toate sumele de bani datorate debitoarei cu titlu de dobândă la această sumă începând cu data de 23.07.2015. În considerentele sentinței, s-a reținut, în ceea ce privește contul în care s-a constituit suma de 57.000 euro, cu titlu de garanție reală mobiliară, că acesta poate face obiectul popririi, nefiind destinat unei afectațiuni speciale.

În baza acestei sentințe, s-a declanșat executarea silită împotriva debitoarei A. S.A., constituindu-se dosarul nr. x/2017 al B.E.J. D., în cadrul căruia, la data de 07.08.2007, a fost achitată suma de 293.154,24 RON în contul creanței de 57.000 euro, prin plata efectuată de terțul poprit Banca Națională a României.

Această executare silită a fost contestată de către intimata-reclamantă din prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 2312/19.04.2019 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2017 contestația la executare fiind respinsă ca neîntemeiată, sentința rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 3632A/22.11.2019 pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a Civilă.

Ulterior executării silite demarate în dosarul de executare sus menționat, s-a declanșat o a doua executare silită pentru creanța în sumă de 57.000 euro, formându-se dosarul nr. x/2017 al B.E.J. D.. În acest al doilea dosar, a fost achitată, la data de 25.01.2018, suma de 283.478,30 RON, de către același terț poprit, Banca Națională a României.

Împotriva acestei executări, debitoarea A. S.A. a formulat contestație la executare, iar prin sentința civilă nr. 5548/27.09.2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București – secția I Civilă în dosarul nr. x/2018 contestația la executare a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se, în esență, că executarea silită asupra sumei de 57.000 euro este legală, chiar dacă contestatoarea a fost executată silit în dosarul de executare nr. 95/2017, întrucât, la momentul celei de-a doua executări în contul debitoarei principale exista un sold disponibil în valoare de 57.142,32 euro, iar poprirea a fost validată până la concurența sumelor de 300.000 euro și 24.500 RON. Prin decizia civilă nr. 938A/21.03.2019 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă, apelul declarat de debitoarea A. S.A. a fost respins ca nefondat.

Pe calea acțiunii de față, intimata-reclamantă A. S.A. – debitoare în dosarele execuționale menționate mai sus, calitate dobândită ca urmare a validării popririi prin sentința civilă nr. 1488/16.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – secția Civilă în dosarul nr. x/2015, a solicitat să se dispună restituirea sumei de sumei de 293.154,24 RON de către apelanta-pârâtă B. – debitoare în raportul juridic ce a determinat validarea de poprire – arătând că prin cele două executări silite s-a realizat o îmbogățire a patrimoniului pârâtei în detrimentul patrimoniul său și că pentru această îmbogățire nu există o justă cauză.

În urma rejudecării apelului, prin decizia civilă nr. 734A/2024 din 25.04.2024, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a menținut soluția cuprinsă în sentința civilă nr. 1181/2022 din 25.05.2022, prin care Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 283.046,24 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestei sume, calculată de la 21.11.2021 până la data achitării efective a debitului principal.

În ceea ce privește critica recurentei – pârâte referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii din perspectiva caracterului accesoriu al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanța de apel a reținut că, prin decizia de casare nr. 2383/15.11.2023, s-a tranșat implicit și cu privire la acest aspect.

Astfel, prin decizia de casare s-a reținut că art. 1348 C. civ., care consacră caracterul subsidiar al acțiunii, obligă pe cel însărăcit să acționeze, primordial, prin alte mijloace juridice pentru recuperarea pagubei, astfel încât intimata-reclamantă A. nu avea o facultate, ci obligația de a demara alte acțiuni judiciare pentru recuperarea pierderilor suferite. Particularitatea acestui proces a constat în aceea că îmbogățirea, prin faptul juridic licit al executării silite, se identifică mai întâi în patrimoniul unui terț (creditoarea C.), iar consecințele profitabile opuse de reclamantă pârâtei B. au avut doar caracter indirect; în atare situație, păgubitul a avut și executat mai întâi obligația de încerca repararea prejudiciului de la cel care a beneficiat de plată direct și imediat și numai după epuizarea juridică a acestui demers a putut acționa împotriva celei căreia pretinde că plata i-a profitat.

Din cuprinsul considerentelor instanței de recurs cu privire la instituția prescripției extinctive, s-a apreciat că a fost dezlegată și chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii prin raportare la art. 1348 C. civ., în sensul că intimata-reclamantă era obligată să acționeze mai întâi împotriva terțului creditor și numai ulterior împotriva apelantei-pârâte. Întrucât îmbogățirea invocată de către intimata-reclamantă este indirectă, avantajul obținut de către apelanta-pârâtă trecând prin patrimoniul unui terț, în această situație, însărăcitul nu poate introduce acțiunea "de in rem verso" împotriva îmbogățitului înainte de acționa împotriva terțului.

În ciuda susținerilor recurentei – pârâte, se constată astfel că, prin decizia de casare, devenită obligatorie potrivit art. 501 C. proc. civ., s-a rețint în mod definitiv că cele doua contestații la executare promovate de A. S.A. împotriva urmăritoarei silit C. au fost definitiv soluționate la 21.03.2019 și 22.11.2019, acest ultim reper fiind cel considerat util pentru îndeplinirea condiției juridice a acțiunii în îmbogățirea fără justă cauză, potrivit art. 1348 C. civ.

Din modalitatea în care instanța de recurs a înțeles să analizeze excepția prescripției, aceasta devenea indisolubil legată de prealabila stabilire a admisibilității acțiunii din perspectiva art. 1348 C. civ. deoarece s-a considerat că, până la epuizarea acțiunilor specifice, dreptul la acțiunea de in rem verso nu este născut, iar titularul ei nu o poate promova, deoarece acest impediment i se va opune peremptoriu; de aceea doar după acest moment prescripția începea să curgă.

Prin urmare, nu se poate imputa instanței de apel că nu a analizat aspectele referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso sau că ar fi extins în mod nepermis considerentele deciziei de casare.

În ceea ce privește soluția asupra fondului cauzei, recurenta – pârâtă a reiterat criticile referitoare la încălcarea unor norme de drept substanțial și procesual, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., întrucât nu s-a dat eficiență caracterului neimputabil și cu justă cauză a îmbogățirii.

Cu privire la fondul pretențiilor, instanța de apel a reținut în mod corect îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, s-a reținut că, prin faptul executării de către terț a sumei de 283.046,24 RON s-a produs o îmbogățire a pârâtei și, corelativ, o însărăcire a patrimoniului reclamantei, în absența oricărei cauze care să le justifice.

Pe de o parte, îmbogățirea pârâtei a rezultat din faptul că suma executată silit a redus datoria sa către terțul C., iar, pe de altă parte, nu a fost identificat niciun temei juridic convențional, legal sau judiciar care să constituie o justă cauză pentru obținerea avantajului patrimonial de către pârâtă, în condițiile în care reclamanta datora acesteia exclusiv suma de 57.000 euro, în baza contractului de depozit încheiat între părți.

Față de critica pârâtei referitoare la caracterul imputabil al însărăcirii reclamantei, Înalta Curte constată, cu prioritate, că instanța de apel nu a omis analizarea acesteia, ci, luând act de critică, a stabilit judicios că nu este relevantă pentru analiza condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, deoarece dispozițiile art. 1.345 C. civ. impun condiția caracterului neimputabil al îmbogățirii doar în ceea ce privește persoana celui îmbogățit. Prin urmare, s-a apreciat în mod corect că o eventuală culpă a însărăcitului nu constituie un impediment pentru a se dispune restituirea, îmbogățitul având posibilitatea, ca, în caz de dol sau culpă gravă, să solicite despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, demers judiciar ce nu a fost urmat în cauza de față. Din această perspectivă, motivarea nu este contradictorie și face inutilă analiza aspectelor concrete prin care s-ar susține culpa Băncii în efectuarea plăților.

În demersul de a susține existența unui just temei al îmbogățirii/însărăcirii, pârâta a invocat hotărârile judecătorești pronunțate în procedurile de validare a popririi, precum și autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în contestațiile de executare.

Fără a contesta faptul că reclamanta a achitat sumele în cadrul unor proceduri judiciare de executare silită, instanța de apel a analizat condițiile îmbogățirii fără justă cauză prin coroborarea tuturor elementelor particulare ale situației de fapt, aspect ce nu poate fi contestat sau reevaluat pe calea recursului. În procedurile derulate anterior, reclamanta a deținut doar calitatea de terț poprit, iar îmbogățirea pârâtei s-a realizat indirect, prin reducerea creanței creditoarei C. împotriva sa ca urmare a plății repetate.

Privitor la criticile referitoare la stabilirea obligației de plată a dobânzii legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1.645 alin. (2) rap. la art. 1.347 alin. (2) C. civ. în considerarea conduitei de rea credință a pârâtei după expirarea celor 15 zile prevăzute în notificarea din data de 05.11.2021, prin care s-a solicitat de către reclamantă executarea obligației. De la acest moment, pârâta a cunoscut faptul îmbogățirii sale fără justă cauză, ceea ce impunea plata dobânzii începând cu data de 21.11.2021, când nu mai putea fi considerată de bună-credință.

Prin urmare, la stabilirea relei – credințe și, corespunzător acesteia, a datei de la care este datorată dobânda legală, instanța de apel a avut în vedere exclusiv conduita pârâtei după ce a fost notificată cu privire la obligația de restituire, prealabil declanșării litigiului de față, și nu momentul efectivei îmbogățiri în raport de care a fost evaluată îndeplinirea condițiilor faptului juridic licit.

Față de acestea, exemplele oferite de recurentă în susținerea argumentelor motivelor de recurs nu au relevanță în cauză, analiza instanței de apel realizându-se în raport de circumstanțele particulare ale producerii îmbogățirii și ale conduitei ulterioare a părților.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul și îl va respinge ca atare în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 734A/2024 din 25.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2024.