ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, sub nr. x/2014, A., alături de mai mulți alți reclamanți, a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând:

1.) să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condițiile generale (Anexa 4) pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

2.) obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat cu consumatorii reclamanți, grafic în care să se prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului din CHF în RON facându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana H;

3.) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat disjungerea cererilor formulate de fiecare dintre reclamanți, a invocat excepțiile necompetenței materiale și teritoriale a instanței, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a disjuns cererile fiecăruia dintre reclamanții din dosarul nr. x/2014, iar cauza vizând pretențiile reclamantei A. a fost înregistrată sub nr. x/2014.

Prin sentința nr. 185/C/2015 din 19 februarie 2015, pronunțată în acest din urmă dosar, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția propriei necompetențe materiale și teritoriale privind cererea formulată de reclamanta A. și a declinat competența de soluționare a cauzei privind cererea formulată de această reclamantă în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Ca urmare a declinării, la 1 aprilie 2015 litigiul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 18502/2015 din 13 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorul 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată, din oficiu, la termenul din 6 octombrie 2015 și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâta B. în favoarea Tribunalului București.

La 9 noiembrie 2015 cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul secției a VI-a Civilă a Tribunalului București, care la termenul de judecată din 8 decembrie 2015, din oficiu, a invocat excepția propriei necompetențe materiale, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 6881/2015 și declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente în soluționarea cauzei, a înaintat dosarul către Curtea de Apel București, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 46/2016 din 8 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 2234 din 12 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.

Împotriva sentinței civile nr. 2234 din 12 aprilie 2016, reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a solicitat instanței de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt și în drept pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată. Sub aspect probatoriu, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A.. De asemenea, Curtea a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 2142 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, Curții de Apel București.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că instanțele de fond au apreciat, în mod eronat, că, în speță, nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, cele ale Legii nr. 296/2004, privind Codul consumului și cele ale O.G. nr. 21/1992, privind protecția consumatorilor.

Ulterior, a enumerat condițiile impuse cumulativ de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie abuzivă, respectiv să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe și în detrimentul consumatorului, respectiv, să nu respecte criteriile de transparență și inteligibilitate.

În continuare, a definit criteriul transparenței din perspectiva art. 1 din Legea nr. 193/2000, ca fiind necesitatea redactării oricărei clauze în mod clar și neechivoc, fără să presupună, pentru a fi înțeleasă, un bagaj de cunoștințe de specialitate.

A menționat că evaluarea caracterului clar și inteligibil al unei clauze contractuale se face prin raportare la consumatorul cu educație și grad de cunoaștere mediu, sens în care a evocat prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare în anul 2008, potrivit cărora la încheierea contractului de credit, profesionistului îi revine obligația să informeze consumatorii, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite, inclusiv ale serviciilor financiare oferite de operatorii economici, astfel încât aceștia sa aibă posibilitatea să aleagă între acestea în conformitate cu interesele lor economice și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

Referitor la dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților contractante, recurenta a susținut că instanțele de fond au făcut o analiză simplistă, rezultat al unei verificări sumare a câștigurilor și pierderilor fiecăreia dintre părțile contractante, deși, în opinia sa, se impunea determinarea modalității în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, prin inserarea acestei clauze, a fost întărită poziția profesionistului în detrimentul consumatorului.

Cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, recurenta a arătat că acestea au fost preformulate și că nu au fost negociate de părți, situație în considerarea căreia, a susținut că intimatei îi revenea sarcina probei caracterului negociat, în baza art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă a susținut că în mod nelegal au reținut instanțele de fond că intimata-pârâtă nu și-a încălcat obligația de consiliere ce îi incumba, notând că, în opinia sa, Banca a încălcat obligația evocată sub aspectul ambelor componente, respectiv atât din perspectiva accesului la informațiile necesare consumatorului în vederea luării unei decizii în cunoștință de cauză, de natură să-i permită anticiparea consecințelor pecuniare ale creditului, cât și sub aspectul de a nu ascunde în mod deliberat clientului informații pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar mai fi contractat respectivul credit.

Totodată, a susținut că reprezentanții băncii cunoșteau riscul supraevaluării CHF în raport cu Leul, dat fiind minimul istoric la care se afla moneda elvețiană la momentul contractării creditului și împrejurarea că, deși creditul a fost contractat în CHF, Banca neavând lichidități în moneda respectivă, virarea s-a făcut în contul de CHF, reconfigurat concomitent de intimată în euro, dovadă în acest sens fiind ordinul de plată nr. x din 17 martie 2008 pentru suma de 18.480 Euro.

Recurenta a mai susținut că nu avea nevoie și nici nu a utilizat moneda în care a fost individualizat creditul, virarea împrumutului în franci elvețieni fiind doar o operațiune scriptică, schimbul valutar în Euro realizându-se prin mijlocirea intimatei, la cursul stabilit de aceasta, fără să aibă posibilitatea de a interveni.

Conchizând în sensul că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, a arătat că transferul riscului valutar la împrumutat nu generează doar un dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar contravine bunei-credințe și legislației protecției consumatorului, în contextul în care consumatorul este obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost prezentat explicit, fiind încălcată astfel și obligația de informare.

În continuare, autoarea recursului a menționat că acele clauze ce plasează riscul valutar exclusiv în sarcina sa sunt abuzive prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 pentru constatarea caracterului abuziv, sens în care a menționat lipsa negocierii, contractul de credit fiind unul de adeziune și dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, în contextul în care a fost obligată să restituie mai mult decât dublul sumei împrumutate.

De asemenea, a arătat că nu corespund realității cele reținute de instanțele anterioare, respectiv faptul că fluctuațiile monedei ar fi operat în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre părți.

Recurenta a invocat atitudinea abuzivă a Băncii din perspectiva prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sunt considerate abuzive clauzele contractuale prin care consumatorul este obligat să se supună unor condiții despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, așa cum este cazul în speță, recurenta fiind obligată să accepte valorizarea CHF, fără să fi fost informată la semnarea contractului.

În același sens, a consemnat și dispozițiile art. 2 pct. 22 din O.G. nr. 21/1992, potrivit căruia practicile comerciale abuzive și/sau incorecte sunt definite ca fiind orice acțiune, inacțiune, conduită, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitate, din partea unui operator economic în relație directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs sau serviciu, ce aduce atingere în mod direct intereselor consumatorilor.

Din această perspectivă, recurenta a susținut că intimata-pârâtă a promovat excesiv produsul de creditare în franci elvețieni ca fiind cel mai profitabil pentru client, atașându-i o dobândă care îl făcea "de nerefuzat" pentru consumator, având certitudinea că acest produs va deveni extrem de profitabil pentru ea însăși, în dauna consumatorului.

Referitor la principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, a apreciat că nu își găsește aplicabilitatea în cauză.

În susținerea acestei concluzii, a notat că norma evocată este una supletivă, potrivit doctrinei în materie și, conform prevederilor art. 1579 alin. (3) din același cod, se instituie o excepție de la principiul nominalismului monetar pentru cazul împrumuturilor în monedă de aur/argint, statuând că se va restitui echivalentul prețului intrinsec avut de monedele respective la data la care au fost împrumutate.

Astfel, recurenta a arătat că, potrivit doctrinei, deși ultimul text legal evocat vizează împrumuturile în monedă de aur/argint, constituind excepția de la principiul nominalismului monetar, instituie practic un alt principiu, respectiv cel al valorismului, semnificația fiind aceea că suma de bani datorată poate și trebuie reevaluată pentru a avea aceeași putere ca suma stabilită la momentul nașterii raportului juridic obligațional.

Din perspectiva celor expuse, a susținut că, prin ordinul de plată nr. x din 17 martie 2008 pentru suma de 18.480 Euro, a făcut dovada că francul elvețian a fost utilizat ca o monedă de substituție, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului și nu ca monedă de creditare.

În opinia recurentei, mecanismul arătat nu constituie o aplicație a nominalismului, ci o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea intimatei-pârâte-profesionist care, deși trebuia să acorde creditul într-o altă monedă, s-a protejat exclusiv pe sine, conservând/valorizându-și practic creanța cu intenția de a o spori în viitor prin raportarea acesteia la francul elvețian, cu consecința transferării exclusive și nenegociate a riscului valutar, în sarcina cocontractantului, recurenta însăși.

De asemenea, a mai susținut că maniera în care intimata a ales să structureze ofertele și modul defectuos de informare a consumatorului relevă că aceasta a acceptat/urmărit crearea premiselor favorabile perturbării raportului dintre prestațiile părților.

În final, recurenta a conchis că, sub apanajul nominalismului monetar, nu poate fi acceptat dezechilibrul contractual generat de fluctuația monedei în care s-a acordat creditul, nefiind nici moral, nici echitabil ca jocul fluctuației monetare asupra căruia nu a fost corect informată, să conducă la dublarea sau triplarea valorii prestației sale, în contextul în care starea sa economică avută în vedere pentru determinarea eligibilității a rămas neschimbată.

Ultima dintre susținerile recurentei vizează atenuarea principiului pacta sunt servanda prin abilitarea de către legiuitorul național și cel european a judecătorului în materia dreptului consumatorilor în sensul anulării sau modificării clauzelor contractuale abuzive.

Sub acest aspect, a afirmat că forța juridică deplină este recunoscută și ocrotită de lege doar pentru acele convenții care nu nesocotesc principiul constituțional al bunei-credințe și bunelor moravuri. În același sens, pentru reglarea echilibrului contractual, a solicitat instanței de recurs admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, care, prin întâmpinare, a invocat excepțiile tardivității, inadmisibilității și nulității recursului, solicitând, în principal, anularea căii extraordinare de atac, ca și consecință a admiterii excepțiilor enumerate, iar, în subsidiar, respingerea acesteia, ca nefondată.

La 13 septembrie 2019, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus un înscris prin care a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat pentru combaterea recursului, sens în care a atașat dovezi. Totodată, a depus, în copie certificată, înscrisuri din care rezultă schimbarea denumirii Băncii (din B. în C.).

Prin încheierea completului de filtru din 10 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, au fost respinse excepțiile inadmisibilității, tardivității și nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă fiind admis în principiu.

La 14 iunie 2020, recurenta-reclamantă A. a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 8 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, arătând că temeiurile care au stat la baza suspendării nu mai subzistă în prezent.

Prin rezoluția din 15 decembrie 2020, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, cu citarea părților, termenul fiind acordat în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei și pentru continuarea judecării recursului.

La 23 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar cererea de repunere pe rol a cauzei semnată olograf, prin care a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, se cuvine menționat faptul că, în apel, reclamanta, în raport de dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat instanței să aibă în vedere toate argumentele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, fără a motiva apelul declarat.

Astfel, procedând la judecarea apelului pe baza celor invocate la prima instanță de fond, instanța de apel a constatat inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legale privind produsele toxice/defectuoase/neconforme, ale Legii nr. 296/2004 și ale O.G. nr. 21/1992, reținând, în schimb, în mod corect, incidența principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din C. civ. (de la 1864).

Sub aspectul incidenței principiului nominalismului monetar, criticile recurentei nu pot fi primite. Pe de o parte, excepția prevăzută de art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 nu este aplicabilă în cauză, întrucât se referă la împrumutul în monede de aur sau argint și nu poate fi aplicată prin analogie împrumutului în valută (CHF), excepția fiind de strictă interpretare. Pe de altă parte, susținerile privind moneda împrumutată tind la schimbarea situației de fapt, constituind aspecte de temeinicie, care nu pot face obiectul recursului, față de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, în analiza criticilor formulate, Înalta Curte reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, C.J.U.E. a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc. Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de C.J.U.E. prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenta-reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În speță, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres, prin art. 8.1 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 10 martie 2008, să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF, conform Cap. III intitulat "Termenii împrumutului".

Întrucât părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Prin urmare, nici criticile recurentei-reclamante referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar nu pot fi reținute.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenta-reclamantă reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

De altfel, și în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C.J.U.E. a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența C.J.U.E. arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența C.J.U.E., rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (redactarea clară și inteligibilă a clauzelor, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă C. (fostă B.) de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 2.261 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă C. (fostă B.), urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.261 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă C. (fostă B.) a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.261 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.