ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 458/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 17 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și alții au chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din Condițiile generale și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii solicitării reclamanților, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF-RON de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condițiilor de cost/rambursare a creditului în RON astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La 15 ianuarie 2015 reclamanții au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii și temeiul juridic al acesteia, precum și cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferințele de ordin psihic pe care reclamanții le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentința civilă nr. 157 din 12 februarie 2015, Tribunalul Bihor a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Prin sentința nr. 3206 din 9 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția necompetenței teritoriale a instanței, a admis excepția necompetenței materiale în ceea ce privește o parte din reclamanți și disjuns judecata cererii privind pe reclamantul C., formându-se un nou dosar cu nr. x/2015

Prin încheierea de ședință din 6 octombrie 2015, Tribunalul Bucuresti, secția a VI-a civilă a unit cu fondul cauzei excepția lipsei de interes legitim și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 7327 din 22 decembrie 2015, Tribunalul Bucuresti, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea pârâtei la judecata cererii reconvenționale și a respins acțiunea principală, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 498,40 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul C..

Prin încheierea din 14 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a constatat nulitatea motivelor de apel în temeiul art. 471 C. proc. civ., ca urmare a depunerii acestora după expirarea termenului legal.

Prin decizia civilă nr. 1048A/2018 din 18 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că și în situația în care instanța constată că dispozițiile contractuale contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva acestui act normativ în sensul de verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și dacă sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Autorul căii de atac apreciază că în raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000, normă specială care se aplică prioritar față de norma generală (C. civ.). În opinia sa, se impune lămurirea aspectului referitor la aplicarea principiului nominalismului monetar care trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C. civ. din 1864. Recurentul-reclamant arată că aceste norme nu sunt de ordine publică și, ca urmare, prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi incidente în cauză.

Se mai arată că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator, el trebuind evaluat din perspectiva exigențelor impuse de legea specială în ceea ce în ce privește clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont. O astfel de clauză ar fi exclusă de la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv numai dacă are un caracter clar și inteligibil, se mai precizează în memoriul de recurs. Se afirmă că din considerentele Cauzei Andriciuc rezultă că obligația de transparență contractuală ce incumbă profesionistului, obligație conexă exigențelor de publicitate și informare specifice dreptului consumului, presupune garantarea dreptului consumatorului de a înțelege prevederile contractului.

Autorul căii de atac susține că este nevoie de intervenția instanței în vederea reechilibrării contractului, având în vedere consecințele pe care fluctuația monedei de creditare le-a produs în privința consumatorului.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac formulate.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul declarat este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 1048A/2018 din 18 mai 2018 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 18 martie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea din 18 martie 2020 s-a constatat suspendată judecata recursului de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, prin rezoluție, a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 24 iunie 2020.

La termenul de la 24 iunie 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021. Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că recurentul-reclamant nu a indicat motivul de nelegalitate pe care și-a întemeiat cererea de recurs, dar din susținerile formulate, relative la nerespectarea dispozițiilor Directivei 93/13 și ale Legii nr. 193/2000, se dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F la cererea de chemare în judecată, respectiv din Condițiile generale, respectiv a art. 5.1, art. 5.2, art. 5.4 teza a III-a, art. 8.3 teza a II-a din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x din 30 mai 2007, a art. 4.7.6 - art. 4.7.10, art. 6.2.1 - 6.2.3, art. 6.4.1, art. 6.4.7, art. 7.4.1, art. 7.4.2 din Condițiile generale ale contractului de credit, art. 2.14 din Actul adițional din 30 decembrie 2009, art. 2.15 din Actul adițional din 5 iulie 2010, art. 2.3.1 ultimul paragraf, art. 2.16 din Actul adițional din 25 iulie 2011, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu valabil la acea dată.

Clauzele a căror nulitate absolută s-a invocat, prin prisma caracterului lor abuziv, conțin, în esență, prevederi legate de moneda de rambursare a creditului, recurentul-reclamant arătând că soluția curții de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și cu aplicarea greșită a principiului nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Aceste critici vor fi înlăturate.

Conform art. 1578 C. civ. din 1864, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Argumentele recurentului-reclamant referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian și a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislației europene și naționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul și în art. 1 alin. (2), "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc, dar și în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva D.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractuale care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul C. împotriva deciziei civile nr. 1048A/2018 din 18 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul C. împotriva deciziei civile nr. 1048A/2018 din 18 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.