ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1085/2018

Ședința publică din data de 22 martie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 17 aprilie 2014 sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți printre care și A. au chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din Condițiile generale, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii solicitării reclamanților, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF-RON de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condițiilor de cost/rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La data de 15.01.2015 reclamanții au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii și temeiul juridic al acesteia, precum și cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 45.000.000 RON, cu titlul de daune morale pentru suferințele de ordin psihic pe care reclamanții le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentința civilă nr. 157/12.02.2015, Tribunalul Bihor a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3206/09.06.2015, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind o parte din reclamanți și s-a disjuns judecata cererilor privind pe reclamanții menționați în cuprinsul sentinței și formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre aceștia.

Potrivit dispozițiilor instanței, la data de 12.06.2015, s-a format dosarul nr. x/2015 privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

La data de 06.10.2015 pârâta a depus cerere de renunțare la judecata cererii reconvenționale.

Prin sentința civilă nr. 7290 din data de 22 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea pârâtei la judecata cererii reconvenționale. A respins acțiunea principală privind pe reclamanta A. ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 498,40 RON, cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 7290 din data de 22 decembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1991A din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1991A din 25 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a formulat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv:

2.1. clauza nu a fost negociată direct cu reclamanta;

2.2. sunt încălcate exigențele bunei-credințe;

2.3. se creează în detrimentul reclamantei un dezechilibru semnificativ.

În argumentarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele:

Art. 25 din Codul consumului enumeră obligațiile prestatorilor de servicii, la lit. b) a acestui text de lege fiind menționată obligația de a presta numai servicii care nu afectează viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora.

Art. 27 din același cod reglementează drepturile consumatorilor de servicii, la lit. a) a acestui text de lege fiind reglementat dreptul:"de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime."

În același sens sunt și prevederile art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Mai mult decât atât, câtă vreme intimata-pârâtă vorbește despre prețul contractului de credit, este lesne de înțeles calificarea acestuia drept produs financiar și nicidecum serviciu pentru că în aceste condiții, banca-pârâtă ar fi trebuit să facă vorbire despre un eventual tarif al serviciului prestat și nu despre prețul acestuia.

Dacă ne raportăm la dispozițiile alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care stabilesc că sunt considerate clauze abuzive, printre altele, acele prevederi contractuale care prevăd că prețul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește preturile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul, în cazul în care prețul final este prea mare în raport cu prețul convenit la momentul încheierii contractului, reiese faptul că serviciul este considerat echivalent cu produsul.

Pe cale de consecință, este lesne de observat faptul că legislația protecției consumatorilor protejează consumatorii împotriva riscului de a achiziționa un serviciu/produs care aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale acestora, inclusiv sau mai ales cele economice, risc la care au fost supuși consumatorii la momentul contractării creditelor în CHF.

Deși în legislația actuală aplicabilă în materia protecției consumatorilor nu mai există o definiție a noțiunii de produs, regăsim utilizat frecvent termenul de produs chiar în Normele speciale ale BNR: art. 10 și art. 17 alin. (3) din Regulamentul nr. 17 din 12.12.2012 privind unele condiții de creditare.

Art. 2 pct. 9 din Ordonanța nr. 21/1992 califică drept produse sigure acele produse care, folosite în condiții normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ținând seama de întrebuințarea acestuia; riscul minimal trebuie să fie acceptabil și compatibil cu un grad înalt de protecție pentru siguranța și sănătatea consumatorilor.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanța se limitează în mod greșit la prestația efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omițând însă, cu bună-știință, obiectul prestației, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

În mod greșit a apreciat instanța de apel că ignorarea variației cursului valutar de către apelantă nu transformă creditul în CHF într-un produs toxic și că aspectele vătămătoare criticate nu se circumscriu noțiunilor de servicii defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispozițiile legale incidente.

În fine, în cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerințele legale nu dispensează instituția de credit de obligația sa de consiliere în privința celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului.

Conform art. 17 din Codul consumului, în cazul lipsei conformității, astfel cum este prevăzut în actele normative în domeniul conformității produselor, constatate de consumator, acesta are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură reparatorie, repararea sau înlocuirea produselor, în fiecare caz fără plată, cu excepția cazului în care această solicitare este imposibilă sau disproporționată.

Conform art. 12 din O.G. nr. 21/1992:

"Consumatorii au dreptul de a pretinde vânzătorilor sau prestatorilor de servicii remedierea ori înlocuirea gratuită a produselor și serviciilor obținute, precum și despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate[...]".

Conform art. 15 din O.G. nr. 21/1992, refacerea serviciului sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, restituirea contravalorii serviciului prestat se face imediat după constatarea neîncadrării acestuia în condițiile prescrise sau declarate de prestatorul de servicii, dacă această situație nu este imputabilă consumatorului.

Textele de lege mai sus indicate stabilesc în mod clar obligația pe care o au profesioniștii, în ipoteza în care au livrat sau au prestat produse, respectiv servicii defectuoase, de a repara, a înlocui sau a reface produsele, respectiv serviciile prestate.

Întrucât recurentei i-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum și cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator - instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul consumului și, odată constatat faptul că pârâta a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe aceasta să înlocuiască obligația de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația restituirii acestuia în RON, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecție mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condițiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecția consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

Instanțele de fond încearcă să sublinieze principiul neretroactivității legii, invocându-se faptul că anumite acte normative au fost adoptate ulterior încheierii contractelor de credit în cauză, motiv pentru care acestea nu s-ar aplica respectivelor contracte.

Prevederile regulamentelor BNR, care guvernează activitatea băncilor din România, printre care și intimata-pârâtă, în noțiunea de "activitate" se regăsesc și contractele de credit în derulare.

Răspunderea pentru produsele defectuoase, reglementată de textele art. 17, 25, 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 și 15 din O.U.G. nr. 21/1992 este o răspundere obiectivă, culpa profesionistului nefiind necesar a fi probată în vederea atragerii răspunderii.

2.1. Clauza nu a fost negociată direct cu recurenta.

Condiția este îndeplinită întrucât contractele încheiate cu pârâta sunt contracte de adeziune, în care clauzele sunt pre-formulate și incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaților.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da consumatorului posibilitatea să influențeze natura ei.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

De altfel, utilizarea de modele de contracte preformulate este o măsură obligatorie pentru instituțiile de credit, impusă de Banca Națională a României, modelele de contracte făcând parte din procedurile de creditare. Prin urmare utilizarea contractelor de adeziune în sine, nu este o măsură ilicită, ci constituie doar premisa pentru verificarea celorlalte condiții ale clauzelor abuzive.

2.2 Sunt încălcate exigențele bunei credințe.

Conceptul de bună-credință în sensul Directivei 93/13/CEE și implicit al Legii nr. 193/2000 beneficiază de o accepțiune specială, explicitată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Potrivit acesteia, "este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale".

În raport cu această cerință, este evident faptul că pârâta-intimată nu se putea aștepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă și completă și pe consultarea și avertizarea consumatorilor de către bancă asupra implicațiilor reale ale acordării creditului în CHF, ca recurenta să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor.

În ceea ce privește nerespectarea obligației de informare, deși prima instanță și apoi instanța de apel au pornit de la o premisă corectă, reținând că informarea, în faza precontractuală, trebuie să permită consumatorului să înțeleagă obligațiile pe care le va asuma, astfel încât decizia de încheiere a contractului să corespundă nevoilor sale, afirmațiile ulterioare conform cărora este evident pentru orice consumator mediu avizat că, prin contractarea unui credit într-o monedă străină, acesta a acceptat în cunoștință de cauză posibilitatea variației cursului valutar, deoarece variația în sensul aprecierii sau deprecierii unei monede este o împrejurare previzibilă și de notorietate, cunoscută și de cel mai puțin avizat consumator, sunt vădit nefondate și contrare situației de fapt care s-a văzut în concret în procedura acordării creditelor în CHF.

Prima instanță și apoi instanța de apel trebuia să analizeze dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest față de clienții săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienții au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului și previzionarea acestui impact pe parcursul duratei creditului.

Pârâta trebuia fie să nu comercializeze produsul respectiv (fiind toxic), fie să avertizeze consumatorii în mod adecvat și responsabil asupra riscurilor și să acorde acest tip de credit în mod selectiv, nu unei mari mase de consumatori.

Argumentul incidenței constatării unor practici comerciale înșelătoare atunci când se analizează caracterul abuziv al unor clauze reiese din hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-453/10 Jana Perenicova.

Trebuie avute în vedere în acest sens dispozițiile cuprinse în art. 7 al Directivei 200 5/29 privind practicile comerciale neloiale și în art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Instanța de apel trebuia să stabilească în primul rând că punerea pe piață a acestor produse de creditare, caracterizate printr-un risc inadmisibil de mare de nerambursare, reprezintă o practică comercială incorectă, prejudiciabilă, pusă în practică prin utilizarea de către banca pârâtă a unei politici de creditare în mod obiectiv iresponsabile.

Băncile - în calitate de profesionist - au avut cunoștință de riscurile creditării în valută, fapt ce reiese din Raportul asupra stabilității financiare întocmit de Banca Națională a României în anul 2008.

2.3. Se produce în detrimentul recurentei un dezechilibru semnificativ.

Din jurisprudența CJUE rezultă că dezechilibrul semnificativ este prezumat.

În sensul articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13: noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin prisma caracteristicilor sale juridice, contractuale, și nu prin prisma intereselor economice ale băncii.

Așadar, condiția dezechilibrului semnificativ contrar principiului bunei-credințe, se apreciază în funcție de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situație juridică inferioară față de cea prevăzută în legislația internă și nu prin compararea efectivă a contra-prestațiilor părților rezultând din clauzele contractuale analizate.

Cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 la art. 5, nu poate fi redusă la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal, gramatical. Important este ca consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (Hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 49; Hotărârea Kasler, punctul 75).

Așadar, nu este suficient ca acea clauză să fie clară, "lizibilă" din punct de vedere gramatical, ci și inteligibilă în plan juridic și economic, adică aptă să arate consecințele asumării obligațiilor și riscurilor generate de contract, motiv pentru care se impune modificarea soluției primei instanțe și din acest punct de vedere.

În plus, norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activității de creditare, obligație prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe. Acest regulament impune întocmirea unui dosar de risc pentru astfel de produse de creditare în valută, în lipsa dosarului de risc, aceste produse sunt interzise tocmai pentru că pot provoca mari dezechilibre între prestațiile părților.

În analiza condiției dezechilibrului semnificativ, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere modul în care profesionistul a acționat, punându-l pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaște riscurile asociate acestuia.

Dovada cea mai clară a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este dat de faptul că numai recurenta este obligată să suporte riscul valutar. Caracterul semnificativ al acestui dezechilibru este dat de împrejurarea că deprecierea leului față de francul elvețian a fost una extrem de ridicată, de peste 100%.

Prin sentința civilă recurată se constata de către instanța de apel incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 în privința contractelor încheiate după 31.12.2007, instanța apreciind că operează excluderea de sub incidența legii a acelor clauze care privesc obiectul principal al contractului, sub rezerva caracterului lor clar și inteligibil.

Cu alte cuvinte, se susține o inadmisibilitate a cercetării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la suportarea riscului valutar de către consumatori, din contractele de credit încheiate cu banca. În opinia greșită a instanței, aceste aspecte vizează obiectul principal al contractului, ceea ce ar face aplicabile prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Instanța a omis argumentele invocate referitoare la jurisprudența CJUE din cauza Kasler vs. C..

Curtea de Justiție a UE, răspunzând la întrebarea preliminară adresată de Curtea Supremă a Ungariei, a stabilit faptul că aplicarea interdicției de a cerceta caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar - reglementată în dreptul intern în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - se va putea face exclusiv în ipoteza în care clauza respectivă a fost esențială la momentul încheierii contractului. În cazul în care o astfel de clauză nu este una esențială, clauza respectivă va putea fi cercetată sub aspectul caracterului abuziv al acesteia.

Clauza de suportare a riscului contractual nu poate fi calificată drept una esențială pentru contractul de credit, aceasta deoarece ea are menirea exclusiv de a o proteja pe pârâtă de riscul devalorizării leului în raport cu CHF.

Cererea de chemare în judecată critică vânzarea unor produse de creditare riscante și atitudinea profesionistului de a expune la riscul valutar consumatorii, în loc să îi asigure contra riscurilor.

Tocmai nerespectarea acestei condiții a inteligibilității economice este denunțată prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la nerespectarea obligațiilor ce reveneau băncii în faza pre-contractuală, dar și prin raportare la publicitatea agresivă cu privire la un produs de creditare care prezenta riscuri majore de depreciere.

Pe de altă parte, potrivit practicii CJUE, după cum rezultă din hotărârea pronunțată în cauza C - 241/98, judecătorul național are puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele.

Potrivit dispozițiilor art. 1578 alin. (2) din C. civ. din 1864:

"Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Prin urmare, dacă există o fluctuație a "prețului" monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plății.

Trebuie observat că textul art. 1578 alin. (2) din vechiul C. civ. se referă la monedă în sensul său originar, de ban circular din metal, în concluzie trebuie reținut că principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară.

Alin. (3) al art. 1579 din vechiul C. civ. poate fi aplicat împrumutului în bani, împrumutul în monede de aur sau argint putând fi asimilat cu împrumutul în valută.

Conform art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, chiar daca s-a stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 1578 și urm. din C. civ. din 1864 sunt norme supletive, care nu interzic conversia în RON a creditelor acordate de profesionist cu încălcarea drepturilor consumatorilor și cu afectarea intereselor economice ale acestora.

Regăsim chiar în C. civ. nou reglementarea remediului pe care consumatorii îl pretind prin această acțiune, și anume restituirea creditului la valoarea inițială.

Art. 1635 și 1640 din C. civ., coroborate cu art. 6 din Legea 193/2000 (clauza abuzivă nu creează obligații pentru consumator), permit restituirea în RON a creditului acordat în CHF, la cursul inițial. Nulitatea parțială a contractului în ceea ce privește obligația consumatorului de a restitui CHF, are efectele din materia protecției consumatorilor, respectiv clauza nu creează obligații pentru consumator, respectiv, nu creează obligația de a restitui franci elvețieni, dar creditul trebuie restituit.

Nulitatea parțială a contractului în ceea ce privește restituirea CHF, poate să atragă aplicabilitatea art. 1635:

"restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut în virtutea legii să înapoieze bunurile primite (...) în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui eveniment asimilat."

Art. 1640 prevede "(1) Dacă restituirea în natură nu poate avea loc din cauza imposibilității sau a unui impediment serios (n.n. exempli gratia, din cauza nulității pentru cauza ilicită) restituirea se face în echivalent. (2) In cazurile prevăzute de alin. (1), valoarea prestațiilor se apreciază la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuia să restituie." În cazul de față, acesta este momentul acordării creditului și având în vedere că nulitatea a intervenit (a fost constatată) sub imperiul noului C. civ., recurentul apreciază că restituirea (efectul nulității) este supusă regulilor acestuia.

Rezolvarea presupusului conflict între normele dispozitive generale (nominalismul monetar din C. civ.) și normele imperative din legi speciale (protecția consumatorului) nu poate fi decât în sensul aplicării normelor speciale. Principiul nominalismului nu poate împiedica instanța să cerceteze îndeplinirea de către profesionist a obligațiilor specifice din legislația protecției consumatorilor.

Ca urmare a constatării încălcării obligațiilor de către pârâtă, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar sancțiunea care intervine în această materie specială, a protecției consumatorilor, este aceea a constatării nulității absolute a clauzelor din contractele încheiate cu încălcarea obligațiilor anterior menționate și emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit.

Drept urmare, angajarea răspunderii civile delictuale a băncii presupune, în această situație, o modalitate specială de reparare a prejudiciului, anume eliminarea clauzei care instituie obligația de a suporta riscul valutar de tip speculativ raportat la CHF, de către împrumutați.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 20 noiembrie 2017, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat:

I. Excepția inadmisibilității căii de atac a recursului

În acest sens, recurenta a arătat că potrivit prevederilor art. XVIII alin. (1) si (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 95/2016, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a respectivei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de pana la 1.000.000 RON inclusiv.

Prin contractul de credit contestat s-a acordat suma de 119.698,96 CHF, la data încheierii contractului - 20.11.2007 cursul oficial BNR era de 2,1316 RON pentru un franc elvețian, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată (17.04.2014, dosar inițial nr. x/2014, înainte de disjungere) cursul oficial BNR era de 3,6797 RON.

Întrucât recurenta-reclamantă A. a solicitat restituirea creditului în RON prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, apreciază că la stabilirea valorii cererii trebuie avut în vedere avantajul patrimonial pe care consumatorul-reclamant încearcă să îl obțină prin admiterea cererii de chemare în judecată, adică diferența dintre valoarea ce ar rezulta prin luarea în considerare a cursului oficial de schimb de la data introducerii cererii de chemare în judecată și cea care ar rezulta prin luarea in considerare a cursului de la data încheierii contractului. Această diferență rezultată din cursurile de schimb valutar este, în linii mari, de 119.698,96*(3,6797 - 2,1316)= 185.305,95 RON.

Chiar și în eventualitatea în care s-ar lua în considerare valoarea maximală a întregului contract: 440.456,26 RON, suma ar fi sub pragul instituit prin Legea nr. 2/2013 (și, de altfel, inclusiv sub pragul de 500.000 RON inaplicabil în prezent, stabilit prin art. 483 alin. (2) C. proc. civ.).

Deși art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate admise prin decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, se arată că, în raport de paragraful 32 al acestei decizii, având în vedere că menționata decizie a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017, iar decizia nr. 1991/2016 - obiect al prezentului recurs - a fost pronunțată de Curtea de Apel București la 25 noiembrie 2016, aceasta nu este susceptibilă de recurs.

Se mai arată că art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor", iar potrivit art. 27 C. proc. civ. "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", astfel că aplicarea acestor dispoziții conduce la incidența deciziei Curții Constituționale numai în privința proceselor începute după publicarea acesteia.

II. Excepția nulității recursului

Prin motivele de recurs formulate, recurenta tratează această cale extraordinară de atac ca pe o cale ordinară, devolutivă, criticile aduse de recurentă deciziei din apel având ca obiect greșita interpretare a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată, de către aceasta, a situației de fapt ce rezultă din probe.

În fapt, recurenta reia susținerile prezentate anterior în fața instanțelor de fond - prima instanță și instanța de apel - și asupra cărora acestea s-au și pronunțat, fapt ce contravine dispozițiilor alin. (2) al art. 488 din C. proc. civ.

III. Asupra fondului

Intimata-pârâtă arată, în esență, că soluția pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică în raport cu dispozițiile legale invocate, dar și cu jurisprudența CJUE - inclusiv din perspectiva hotărârii din 20 septembrie 2017 în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Pentru aceste motive, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și nul, iar, în subsidiar, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 22 februarie 2018, intimata-pârâtă a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat, în esență, că este de acord cu concluziile raportului.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform dispozițiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale precum dobânzile, penalitățile, fructele etc.

Art. 101 din C. proc. civ. prevede că:

"(1) În cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății. (2) Aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept".

Se constată că hotărârea recurată este pronunțată într-o cerere evaluabilă în bani, respectiv cererea, astfel cum a fost completată de reclamanta A. prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit care să prevadă restituirea creditului în RON prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, precum și la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

În speță, se reține că, în temeiul contractului de credit nr. x/20.11.2007 încheiat cu pârâta B. S.A., reclamanta a contractat un împrumut în valoare de 119.698,96 CHF, pe o durată de 360 luni, pentru nevoi personale nenominalizate. Contractul de împrumut a fost modificat prin Actul adițional din 29.04.2010.

Potrivit extrasului din Anexa 1 la cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei la plata sumei de 119.698,96 CHF, reprezentând 440.456,26 RON, calculată la cursul CHF/LEU la data depunerii cererii de chemare în judecată (3,6797 RON), aceasta reprezentând valoarea litigiului în aprecierea competenței materiale dată de valoarea cererii, valoare care va fi avută în vedere și la stabilirea căilor de atac.

Cât privește cererea completatoare prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferințele de ordin psihic pe care le-a îndurat reclamanta ca urmare a practicilor abuzive ale băncii, se apreciază că această cerere este una accesorie, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală."

Așadar, din argumentele expuse mai sus, prin raportare la valoarea obiectului cererii principale, calculată potrivit art. 98 și art. 101 C. proc. civ. - 440.456,26 RON RON, reiese că valoarea litigiului se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În acest context, trebuie menționat că, prin decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională.

Curtea Constituțională a României a statuat că "efect al constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

O, în speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 25.11.2016, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României.

Prin urmare, raportat la Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, potrivit căreia sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, decizia atacată este una definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căilor de atac consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. (2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege".

Înalta Curte constată că dispozitivul deciziei atacate cuprinde mențiunea cu drept de recurs, în sensul că decizia pronunțată de instanța de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, însă mențiunea inexactă nu îndreptățește recurenta să declare calea de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege, față de dispozițiile legale mai sus redate.

Așadar, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea atacată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1991 A din 25 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2018.