ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 566/2018

Ședința publică din data de 27 februarie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 17.04.2014, mai mulți reclamanți, printre care și A., au chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana J din contractele de credit indicate în Anexa, coloana F, precum si obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea francului elvețian (în continuare CHF) de la momentul contractării fiecărui credit.

Pârâta a formulat întâmpinare, precum și o cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii acțiunii, conversia să se realizeze la cursul de schimb de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condițiilor de cost/rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea erau menționate în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La data de 15.01.2015 reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a fost indicata, pentru fiecare reclamant, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, precum și o cerere completatoare, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru suferințele de ordin psihic pe care le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 157/12.02.2015, Tribunalul Bihor a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3206/09.06.2015, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei privind o parte dintre reclamanți și a disjuns judecata cererilor privind pe reclamanții menționați în cuprinsul sentinței și formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre aceștia; a reținut în dosarul nou format cu nr. x/2015 cererea reclamantului A..

La data de 06.10.2015, pârâta a depus o cerere de renunțare la judecata cererii reconvenționale.

Prin sentința civilă nr. 7333/22.12.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea pârâtei la judecata cererii reconvenționale și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 498,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 212/02.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, a arătat că, pentru fiecare dintre obligațiile omise sau încălcate de pârâtă, a solicitat sancțiuni specifice, astfel cum sunt prevăzute de legislația specială a protecției consumatorilor și a subliniat că principala greșeală a instanțelor de fond a fost aceea că au aplicat dreptul comun substanțial sau procedural, iar nu dispozițiile legii speciale.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, autorul căii de atac a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17, 25 și 27 din Codul Consumatorului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992, a prevederilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, precum și a art. 1578 și urm. din C. civ. de la 1864.

Astfel, prima critică a recurentului vizează încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17, 25 și 27 din Codul Consumatorului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992.

Subsumat acestei critici, recurentul a susținut, în esență, că încălcarea și aplicarea greșită a acestora a determinat respingerea argumentelor sale vizând caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de pârâtă în moneda CHF.

În continuare, a evocat dispozițiile legale a căror încălcare și aplicare greșită a afirmat-o și a prezentat pe larg argumentele în baza cărora apreciază că produsul de creditare în CHF este unul toxic, subliniind că răspunderea pentru produsele defectuoase, reglementată de art. 17, 25 și 27 din Codul Consumatorului, respectiv art. 12 și 15 din O.U.G. nr. 21/1992 este o răspundere obiectivă, independentă de culpa profesionistului, legiuitorul stabilind, în termeni clari, că produsele defectuoase trebuie înlocuite, fără a exclude de la aplicare contractele de credit.

Raportat la încălcarea și aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurentul a susținut că, în contra celor reținute de instanța de apel, în speță, clauzele contractului de credit nu au fost negociate direct, au fost încălcate exigențele bunei credințe și a fost creat, în detrimentul său, un dezechilibru semnificativ.

În dezvoltarea acestei critici, a evocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în interpretarea Directivei nr. 93/13/CEE și a arătat că, potrivit acesteia "sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora" și " este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale."

Or, în opinia recurentului, intimata nu se putea aștepta în mod rezonabil, ca, în cazul unei negocieri individuale, să fi acceptat o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului, într-un termen scurt de la contractarea acestuia.

A subliniat autorul căii de atac că, în contra celor reținute de instanțele de fond, intimata nu și-a îndeplinit obligația de informare, înțelegând să promoveze acest produs în detrimentul altora, printr-o practică de creditare iresponsabilă, neputându-se vorbi despre o alegere a consumatorului, ci despre o opțiune unică, indusă și impusă de bancă; mai mult, intimata a apelat la practici comerciale înșelătoare, pentru a-l determina să achiziționeze servicii bancare în valută CHF, fapta acesteia circumscriindu-se și prevederilor Legii nr. 363/2007 privind practicile comerciale înșelătoare.

În acest context, a arătat că instanța de apel trebuia să extragă o prezumție judiciară, în sensul art. 329 C. proc. civ., din împrejurarea că intimata putea anticipa, la momentul încheierii contractului, evoluția cursului valutar, atât timp cât existau în domeniul financiar-bancar toate indiciile relevante în acest sens.

Așa fiind, instanța de apel trebuia să stabilească, în primul rând, că punerea pe piață a acestor produse de creditare, caracterizate printr-un risc inadmisibil de mare de nerambursare, reprezintă o practică comercială incorectă; or, cu încălcarea regulilor clasice de interpretare a dispozițiilor legale, curtea de apel a omis să analizeze cauza prin prisma legislației speciale, derogatorii și a aplicat dreptul comun.

A mai susținut recurentul că dezechilibrul semnificativ contrar principiului bunei-credințe se apreciază în funcție de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situație juridică inferioară față de cea prevăzută de legislația internă și nu prin compararea efectivă a contra-prestațiilor părților, rezultând din clauzele contractuale analizate.

În acest sens, a subliniat că, spre deosebire de consumatori, intimata, profesionist al riscului, a putut prevedea că evoluția CHF va fi în sensul devalorizării acestei monede.

De asemenea, a subliniat că dovada cea mai clară a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este dat de faptul că numai el este obligat să suporte riscul valutar, în condițiile în care deprecierea leului față de francul elvețian a fost una extrem de ridicată, de peste 100%.

O altă critică, dezvoltată de recurent subsumat aceluiași motiv de recurs, vizează încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

A susținut recurentul că în mod eronat a constatat instanța de apel incidența acestor dispoziții legale și a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în speță, clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive.

Astfel, a evocat jurisprudența CJUE, invocată în fața instanței de apel și a subliniat că au fost omise argumentele cu privire la aceasta.

În continuare, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1578 și urm. din C. civ. de la 1864, subliniind că, în primul rând, principiul nominalismului monetar este inaplicabil în speță, iar, în al doilea rând, a fost interpretat greșit de curtea de apel.

A arătat că, potrivit art. 1578 alin. (2) C. civ., "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

Or, leul românesc a devenit singura "specie aflătoare în curs" pe teritoriul României începând cu 22 aprilie 1867, plățile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în RON; așadar, în caz de fluctuație a prețului monedelor, toate împrumuturile contractate după această dată în acele monede al căror curs fluctuează se restituie, obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

În opinia recurentului, principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuație a cursului.

În continuare, a arătat că primul alineat al art. 1579 C. civ., care vizează instrumente speciale de tezaurizare, nu este aplicabil în cazul împrumutului în bani, însă pot fi aplicate dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol, potrivit cărora, chiar dacă s-a stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei, se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată.

A mai arătat recurentul că reglementarea remediului pretins de consumatori pe această cale, și anume restituirea creditului la valoarea inițială, se regăsește chiar în noul C. civ.

În acest context, a subliniat că art. 1635 și 1640 C. civ., coroborate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 permit restituirea în RON a creditului acordat în CHF, la cursul inițial. Nulitatea parțială a contractului, în ceea ce privește obligația consumatorului de a restitui CHF, are efectele din materia protecției consumatorilor, respectiv clauza nu creează obligații pentru consumator, respectiv nu creează obligația de a restitui franci elvețieni, dar creditul trebuie restituit.

Totodată, a subliniat că rezolvarea presupusului conflict între normele generale (nominalismul monetar) și normele imperative din legi speciale (protecția consumatorului) nu poate fi decât în sensul aplicării normelor speciale; principiul nominalismului nu poate împiedica instanța să cerceteze îndeplinirea de către profesionist a obligațiilor specifice din legislația protecției consumatorului.

În opinia recurentului, ca urmare a constatării încălcării obligațiilor de către pârâtă, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar sancțiunea care intervine, în această materie specială, a protecției consumatorilor, este aceea a constatării nulității absolute a clauzelor din contractele încheiate cu încălcarea obligațiilor anterior menționate și emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la dat contractării fiecărui credit.

În final a susținut că s-a încălcat principiul de drept specialia generalibus derogant, dispozițiile legale aplicabile contractului de împrumut clasic neputând fi aplicate, prin analogie, contractului de credit, care este reglementat de alte norme, dar și că a invocat ca temei al acțiunii legislația specială privind protecția consumatorilor, împrejurare ce înlătură de la aplicare normele de drept comun.

La data de 06.07.2017, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Deși li s-a pus în vedere că în termen de 10 zile de la comunicare, au dreptul de a depune punct de vedere la raport, părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, potrivit art. 248 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

În speță, hotărârea atacată este pronunțată într-o cerere evaluabilă în bani, respectiv cererea, astfel cum a fost completată, prin care reclamantul A. a solicitat să se constate nulitatea absolută a unor clauze contractuale, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării fiecărui credit, precum și la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

În acest context, trebuie precizat că, deși reclamanții inițiali au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale, invocând solidaritatea activă, ulterior disjungerii, reclamantul din prezenta cauză a precizat că își menține solicitarea privind daunele morale, fără a modifica cuantumul acestora.

Având în vedere însă că acordarea daunelor morale depinde în mod direct de constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale a căror nulitate se solicită, această cerere este una accesorie, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală."

În speță, prin cererea principală, reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.7. (pct. 6 - 10) denumit "dispoziții referitoare la preț, rata dobânzii și cursul de schimb. Opțiuni de comisionare aplicabile plăților în valută" și în art. 6.2., 6.4. și 7.4. din condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare, precum și a clauzelor speciale din contractul de credit nr. x din 31.03.2005, cuprinse în art. 5.1, 5.2, 5.4 teza III și art. 8.3. teza III, referitoare la rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat creditul și suportarea eventualelor diferențe de curs valutar de către împrumutat/codebitor.

Suma creditului în franci elvețieni este în cuantum de 84.855,19 CHF, iar valoarea în RON a creditului la data depunerii cererii de chemare în judecată este de 312.240,64 RON, prin raportare la cursul CHF/leu de 3,6797 RON, afișat de B.N.R. la data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.04.2014.

Așadar, cererea principală vizează constatarea nulității unor clauze contractuale pretins abuzive, iar cererea privind acordarea daunelor morale depinde de constatarea caracterului abuziv al clauzelor precizate de reclamant, pentru că, așa cum au fost motivate solicitările, aceste despăgubiri "sunt destinate să creeze condiții de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele psihice ale subsemnaților, care, datorită impunerii de către pârâtă a unor clauze abuzive, respectiv a unor produse toxice, am fost și suntem împovărați de sumele pe care le-am achitat și le achităm în continuare în mod nedatorat, în acest fel fiindu-ne afectată viața familială."

Prin urmare, admisibilitatea căii de atac trebuie determinată prin raportare la valoarea obiectului cererii principale, calculată potrivit art. 98 și 101 C. proc. civ., care în speță poate fi reprezentată de cel mult valoarea împrumutului acordat, respectiv 312.231,64 RON, sumă ce se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 .

În acest context, trebuie menționat că, prin Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională.

Curtea Constituțională a României a statuat că "efect al constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

Pe de altă parte, potrivit art. 25 alin. (1) C. proc. civ., procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi, iar potrivit art. 27 C. proc. civ., "hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Or, în speță, procesul a fost inițiat la data de 17.04.2014, iar hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 02.02.2017, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României.

Prin urmare, raportat la considerentele expuse mai sus, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 212A/02.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2018.