ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2084/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 17 aprilie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. (alături de alți clienți B. SA) a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând constatarea nulității absolute a caluzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contrcatele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din Condițiile generale, respectiv: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit, precum și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, cu cheltuieli de judecată.

În acest sens, s-a solicitat angajarea răspunderii Băncii "pentru produsele și serviciile defectuoase", răspundere reglementată prin dispozițiile art. 25 și art. 27 din Codul consumului, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992. S-a făcut totodată referire la Legea nr. 363/2007, apreciindu-se că Banca, deși a cunoscut volatilitatea monedei străine, a promovat produsul ca fiind sigur "din punct de vedere al riscului valutar".

Pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca în ipoteza admiterii solicitării reclamanților, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF-RON de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condițiilor de cost/rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La data de 15 ianuarie 2015, reclamanții au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii și temeiul juridic al acesteia, precum și cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferințele de ordin psihic pe care reclamanții le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentința civilă nr. 157 din 12 februarie 2015 Tribunalul Bihor a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la 12 iunie 2015, sub dosar nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 3206 din 9 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei privind o parte din reclamanți și s-a disjuns judecata cererilor privind pe reclamanții menționați în cuprinsul sentinței și formarea unor dosare separate pentru fiecare dintre aceștia.

Potrivit dispozițiilor instanței s-a formulat dosarul nr. x/2015 privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Prin sentința civilă nr. 7150 din 15 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea pârâtei-reclamante B. S.A. la judecata cererii reconvenționale și a respins ca neîntemeiată acțiunea principală privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 7150 din 15 decembrie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Cu privire la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că deși cererea de apel conținea 7 motive, instanța a analizat doar unul, cel referitor la aplicarea principiului nominalismului, apreciind în mod eronat că este de prisos analiza celorlalte. Totodată, arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor pentru patru motive de nulitate, respectiv: (i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Or, recurentul susține că instanța de apel nu a analizat deloc primele 3 motive de nulitate, deși prin motivele de apel a fost învestită cu analiza soluției date de prima instanță și în privința acestora.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanța de apel a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită. Astfel, pornind de la considerentele CJUE din cauza C-186/16 a constatat că este incidentă excluderea de la aplicare a Directivei 93/13, prevăzută de art. 1 alin. (2) din aceasta.

În acest context, recurentul susține că instanța de apel a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluție impusă de principiul nominalismului monetar, o regula din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi. Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract și nu tine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanței într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit față de riscul valutar. Iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora.

Cu referire la principiul nominalismului monetar, recurentul susține că motivația pentru care instanțele de fond au respins cererea introductivă și apelul, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare.

Astfel, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix și echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepție.

Prin urmare, în situația în care instanța constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata și moneda contractului, are obligația de a analiza caracterul abuziv al acesteia.

Așadar, lipsa informațiilor cu privire la condițiile de executare a obligațiilor debitorului, precum și a modalităților de modificare a acestor condiții în cursul executării contractului sunt elemente decisive în cadrul analizei de către o instanță națională a aspectului dacă o clauză este redactată în mod clar și inteligibil. Or, în condițiile speciale ale contractelor băncii nu este explicat nici acronimul CHF.

În opinia recurentului, exprimarea neclară și neinteligibilă a clauzelor determină aplicabilitatea legii clauzelor abuzive, dar echivocul acestora determină și presupunerea că, sub masca unor formulări ambigue, cu multiple înțelesuri, comerciantul impune consumatorului costuri ale contractului care nu își găsesc sorgintea în contract, ci în exteriorul acestuia, în relațiile comerciantului cu alți contractanți sau în influențele mediului economic asupra activității comerciantului, care se pune la adăpost de astfel de conjuncturi sau riscuri prin transferul acestora asupra consumatorului printr-un contract tipizat asupra căruia consumatorul nu are nicio posibilitate de influența și nici de informare prealabilă.

În concluzie, susține recurentul că numai în prezența unor clauze clare, neechivoce, opțiunea consumatorului de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic asumat. In cazul în care modalitatea de exprimare folosită de contractul tipizat (practic, impus consumatorului de comerciant) face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea comerciantului, servind doar interesele acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă, spre exemplu, o majorare a prețului contractului este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit, este evident că este încălcat principiul bunei credințe, creându-se în detrimentul consumatorilor un dezechilibru semnificativ.

Prin notele scrise, depuse la 14 noiembrie 2019, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 4 iunie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 13 decembrie 2018.

Prin cererea înregistrată la 2 noiembrie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010.

Prin încheierea pronunțată la 13 decembrie 2018, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurentul-reclamant A. și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010, suspendând judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Prin rezoluția instanței din 2 august 2019, părțile au fost citate pentru termenul din 14 noiembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, iar prin cererea formulată la 12 noiembrie 2019, recurentul-reclamant A. a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea pronunțată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază că această critică a fost invocată formal, având în vedere că instanța de apel a reținut în considerente că cererea de apel nu a fost motivată, astfel că, apelul declarat de către apelantul-reclamant A. a fost analizat din perspectiva dispozițiilor art. 476-480 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, prin cererea de apel reclamantul A. a invocat dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. solicitând instanței să aibă în vedere caracterul devolutiv al apelului, precum și toate argumentele în fapt și în drept invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât, criticile recurentului prin care se susține că, deși cererea de apel conținea 7 motive, instanța a analizat doar unul, cel referitor la aplicarea principiului nominalismului nu pot fi primite, față de împrejurarea că apelul nu a fost motivat.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, se arată că instanța de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

In cazul de față, se susține că principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Prin urmare, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C-81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport cu această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reține că instanța a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând că instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative, deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Așadar, în raport cu susținerile recurentei, potrivit cărora, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părți, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credințe, soluția instanței de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce privește aserțiunile vizând încălcarea obligației precontractuale de informare și avertizare, practicile înșelătoare și reclamă deopotrivă și punerea pe piață a unor produse toxice, Înalta Curte reține că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurentul exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârșită de instanța de apel.

În consecință, aceste aserțiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalității deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, precum și reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1895/A din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.