ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2218/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 18 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, art. 6 din Legea nr. 363/2007, art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864 și art. 79 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 98/C/2015 din 5 februarie 2015, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la 11 martie 2015, sub nr. x/2015.

Prin cererea depusă la 10 septembrie 2015, reclamanta A. a precizat că: primul capăt de cerere are ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la 6.3 din contractul de credit nr. x din 5 martie 2008 și este în valoare de 571.955 RON, fiind rezultatul produsului dintre suma creditului în cuantum de 156.580 CHF și cursul CHF/Leu de la data introducerii acțiunii (3,6528 CHF/leu); al doilea capăt de cerere are ca obiect o obligație de a face neevaluabilă în bani, iar al treilea capăt de cerere vizează cheltuielile de judecată în cuantum de 750 RON .

Prin sentința civilă nr. 7280/2015 din 21 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 7280/2015 din 21 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel incident, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în tot a cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.395,34 RON.

Prin decizia nr. 545A/2018 din 16 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. și apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7280/2015 din 21 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a respins cererea formulată de apelanta-pârâtă privind obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 3 mai 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 545A/2018 din 16 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la obligația de informare, titulara cererii de recurs a învederat că a semnat un contract preformulat în care s-a stipulat obligația de plată a ratelor în valuta menționată în graficul de rambursare emis de intimata-pârâtă.

Cum recurenta-reclamantă nu avea cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu a putut anticipa devalorizarea vădită a monedei naționale față de francul elvețian.

În aceste condiții, instanța de apel trebuia să examineze clauza contestată prin raportare la consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și avizat, care să cunoască nu numai posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare.

Referitor la sarcina probei privind îndeplinirea obligației de informare în faza precontractuală, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-449/13 că băncii îi revine sarcina de a dovedi că și-a executat obligațiile precontractuale de informare a clientului, precum și de verificare a bonității acestuia.

Recurenta-reclamantă a învederat că principiul nominalismului monetar nu se aplică contractului dedus judecății independent de alegerea ambelor părți contractante, ci în funcție de alegerea băncii, care se prevalează de acest principiu, în calitate de redactor al clauzei nenegociate.

Instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor legale când a statuat că prevederea contractuală privind restituirea creditului în CHF reflectă norme obligatorii de drept național în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CE, deoarece nu a ținut seama de natura și clauzele contractului de împrumut, precum și de contextul în care acest contract a fost încheiat.

Or, absolutizarea principiului nominalismului monetar creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât banca se află într-o poziție supraordonată față de consumator.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a examinat clauza contestată prin prisma legislației privind protecția consumatorilor și a criteriilor instituite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc, dezvoltate pe larg în cuprinsul cererii de recurs.

Autoarea recursului a mai învederat că revizuirea efectelor contractului de credit corespunde acordului voință inițial al părților, întrucât hipervalorizarea francului elvețian față de moneda națională deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat.

Mai mult decât atât, contractul de credit este guvernat de dispozițiile art. 966-970 C. civ. din 1864, conform cărora părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării sale, neputându-se înlătura sau limita această obligație.

În aceste condiții, apare ca fiind justă și echitabilă soluția de distribuire între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate în urma hipervalorizării francului elvețian față de moneda națională.

Recurenta-reclamantă a învederat că nu a solicitat instanței de judecată modificarea contractului de credit ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contestate, ci să se dispună executarea contractului în baza unui grafic de rambursare care să prevadă restituirea ratelor de credit la valoarea francului elvețian de la data încheierii contractului.

Nu în ultimul rând, recurenta apreciază că este incident în cauză și motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menționat că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 15 mai 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 14 iunie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă a menționat în cuprinsul întâmpinării că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil .

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 iunie 2018 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

La 4 octombrie 2019, intimata B. S.A. a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 545A/2018 din 16 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că, deși recurenta a precizat că își întemeiază recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu a dezvoltat critici ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de acest text normativ, nefiind arătate alegatele motive străine de natura pricinii reținute de instanța de apel.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenta a invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Andriciuc).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 5 martie 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 și că, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor norme derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 de la 1864 reflectată în clauza contestată.

În mod corect a reținut instanța de apel că cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/leu și de obligare a băncii intimate la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În același sens a reținut și instanța de apel prin decizia atacată, statuând că dacă s-ar admite cererea privind emiterea unui grafic de rambursare aferent contractului, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul CHF-leu de la data contractării, instanța judecătorească s-ar transforma într-un veritabil legiuitor, modificând contractul și adaptându-l după propriile aprecieri.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor recurentei referitoare la includerea acestei clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzei sau de informare a consumatorului în etapa precontractuală ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 966-970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Instanța supremă constată că reclamanta nu a învestit instanța de fond, în principal, cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuție este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Conform art. 453 cu referire la art. 452 C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D. S.A. (fostă B. România S.A.), reduse în condițiile art. 451 alin. (2) din același cod.

Prezenta instanță a procedat la reducerea onorariului de avocat, de la suma de 4.516,20 RON, potrivit înscrisurilor de la dosar recurs, la suma de 2.500 RON, în condițiile textului de lege sus-menționat, deoarece a apreciat că suma inițială este nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de apărătorul intimatei, constând în depunerea întâmpinării, precum și în participarea la un singur termen de judecată, cel din 11 noiembrie 2020, la care cauza a rămas în pronunțare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 545A/2018 din 16 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către D. S.A. (fostă B. România S.A.) a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.