ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 142/2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 9 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Bihor, sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți printre care și reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condițiile generale, pentru încălcarea de către banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit;

De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1.

Reclamanții au solicitat să se constate încălcarea drepturilor consumatorilor, prin punerea pe piață în perioada 2006-2008 de către banca pârâtă a unor produse de creditare toxice și să se dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

Prin sentința comercială nr. 9933/COM/2014 din 18 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția de necompetență materială și teritorială invocată de pârâtă cu privire la cererea formulată de reclamantul D., fiind declinată competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea; totodată, s-a dispus disjungerea cauzelor celorlalți reclamanți și s-au format dosare separate pentru fiecare dintre aceștia.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2014 înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor la data de 18 decembrie 2014, având ca reclamanți pe A. și B., părți în contractul de credit nr. x/08.06.2007.

Prin sentința nr. 101/C/2015 din 5 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția de necompetență materială și teritorială invocată de pârâtă și s-a declinat competența materială și teritorială de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâta S.C. C., în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 9 martie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

La data de 6 octombrie 2015 reclamanții și-au precizat acțiunea, indicând clauzele atacate și temeiul fiecărei cereri.

În fapt, prin contractul de credit nr. x/08.06.2007, reclamanții A. și B. au obținut de la pârâtă un credit de 283.000 CHF, asumându-și obligația restituirii creditului în aceeași monedă, pe o durată de 30 de ani, în 360 rate lunare. Potrivit art. 2 din contract, creditul a fost destinat refinanțării unor credite de nevoi personale.

Art. 1.3. lit. c) din condițiile speciale are următorul conținut:

"în situația în care împrumutatul solicită și banca acceptă, modificarea valutei, duratei sau a altor condiții ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditului".

Potrivit art. 2.2 din contract, "creditul se acordă prin cont separat de împrumut, cu creditarea contului curent al împrumutatului, în valuta creditului".

Art. 6.3 din contract prevede că:

"împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul și garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la banca de unde acesta poate încasa orice sumă datorată, la scadențele prevăzute în contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz".

Prin sentința civilă nr. 5430/2015 din 8 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții reclamanții B. și A. au formulat apel, solicitând admiterea căii de atac și modificarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

La data de 14 aprilie 2016 judecata apelului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-186/2016 a Curții de Justiție a Uniunii Europene și s-a repus pe rol la 16 februarie 2018.

Prin decizia civilă nr. 379 din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 5430/08.10.2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C.; apelanții-reclamanți au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 2142 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește critica referitoare la motivarea insuficientă s-a arătat că întinderea motivării depinde de chestiunea pe care instanța este chemată să o dezlege, de situația concretă din dosar, dar și raportat la modul în care chiar partea înțelege să-și expună pretențiile, respectiv claritatea și calitatea motivării în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată.

Curtea a reținut că prima instanță a analizat pretențiile reclamanților într-o manieră suficientă și completă, iar faptul că partea nu este de acord cu soluția pronunțată nu echivalează cu neanalizarea susținerilor sale. De altfel, art. 425 din C. proc. civ. nu impune ca instanța să răspundă fiecărui argument în parte, respingerea unor argumente putând rezulta chiar implicit din restul statuărilor.

Astfel, instanța de apel a constatat că tribunalul a motivat soluția dată și din punctul de vedere al vânzării de produse/serviciu financiar defectuoase, apreciind că au fost îndeplinite obligațiile cuprinse în Legea nr. 296/2004 și O.G. nr. 21/1992 dar și din punctul de vedere al utilizării de practici comerciale înșelătoare, reținându-se că promovarea creditelor în CHF nu reprezintă practici comerciale incorecte, așa cum rezultă din simpla lectură a sentinței.

S-a observat că instanța a aplicat normele juridice incidente la situația de fapt stabilită, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, invocat și de către partea adversă. Aceasta este obligația judecătorului de a aplica situației de fapt calificate juridic de către parte, textul de lege corect, indiferent de cel indicat de reclamant. Or, concluzia tribunalului referitoare la aplicarea în cauză a art. 1578 din C. civ. este corectă, principiul nominalismului fiind aplicabil în contractele de împrumut în lipsa unei clauze contrare.

Dispoziția legală este evidentă și nu suportă o altă interpretare, astfel încât, din punctul de vedere al Legii nr. 193/2000, o clauză care transpune o normă legală este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv.

În speță, reclamanții au urmărit eliminarea clauzei de risc valutar prin înghețarea cursului leu/CHF la momentul semnării contractului de credit, conversia plăților în monedă națională, apelând atât la instituția constatării caracterului abuziv al clauzei, dar și la răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea dispozițiilor legale privind informarea, avizarea și consilierea consumatorilor.

Cu alte cuvinte, urmărind înlocuirea obligației de restituire a creditului în CHF cu obligația de restituire a creditului în RON, reclamanții au solicitat intervenția instanței pentru a modifica anumite clauze contractuale, însă o asemenea cerere nu poate fi primită.

În acest sens, s-a subliniat faptul că nici reglementarea specială (legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE) și nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permite intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerț internațional, ca și în noul C. civ. - exempli gratia art. 1271, însă, în primul caz, impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume cea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părți, ceea ce impune adaptarea contractului.

În plus, s-a menționat faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv - hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziție supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecății în materia nulității, ceea ce face imposibilă intervenția judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanți.

Pe cale de consecință, Curtea de Apel București a apreciat că trebuie să verifice dacă se impune a se constata nulitatea clauzelor contractuale contestate de apelanții-reclamanți din punctul de vedere al Legii nr. 193/2000 sau dacă se impune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei prin raportare la dispozițiile legale invocate, fără, însă, a putea dispune vreo modificare a clauzelor contractuale.

A subliniat faptul că încălcarea unei norme imperative a legii nu se identifică cu caracterul abuziv al unei clauze, chiar dacă sancțiunea este aceeași, întrucât ultima presupune un contract care respectă dispozițiile legale, dar care creează un dezechilibru prin modul de stabilire cu rea-credință de către profesionist a drepturilor și obligațiilor părților printr-un contract nenegociat.

Curtea a reținut că dispozițiile legale invocate din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul Consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză.

Apelanții au contractat creditul și au primit suma indicată în contractul contestat, în valuta menționată, utilizând banii obținuți în scopul dorit, iar, în prezenta cauză, au invocat, în esență, sporirea valorii în RON a propriilor prestații, ulterior încheierii contractului.

Prevederile Codului Consumului vizează și serviciile financiare, însă articolele invocate, respectiv art. 17 (care se referă la conformitatea produselor), art. 25 și art. 27 (care reglementează obligațiile prestatorilor de servicii și drepturile consumatorilor) au în vedere produse și proceduri sigure ori servicii care să nu aducă atingere vieții, sănătății, securității ori drepturilor și intereselor legitime ale persoanei.

Toate aceste prevederi nu se pot aplica în cazul unor contracte de credit încheiate cu o bancă și prin care apelanților li s-a pus la dispoziție o anumită sumă de bani, fiind greu de crezut că se poate aduce atingere, în acest mod, vieții ori integrității personale a consumatorului. În ceea ce privește drepturile și interesele legitime ale unei persoane, aceasta nu poate invoca, în temeiul Codului consumului, o vătămare produsă ca urmare a faptului că, ulterior încheierii unui contract de credit, într-o monedă străină, cursul de schimb al acesteia s-a apreciat, modificarea cursului fiind un fapt ulterior încheierii contractului și care nu ține de conduita băncii co-contractante.

În susținerea aceleiași concluzii, se mai reținut că în lista anexă a Codului sunt definiți mai mulți termeni, printre care produs cu defecte ori serviciu, definiții în care nu se încadrează și contractul de credit, acesta fiind expres încadrat în definiția serviciului financiar (pct. 43). Cu toate acestea, serviciul financiar nu este amintit în cadrul textelor invocate de apelanții-reclamanți (art. 17, art. 25 și art. 27) fiind astfel evident că mențiunile referitoare la caracterul toxic, defectuos, neconform ori nesigur al produsului nu vizează și serviciile financiare.

Totodată, s-a relevat că prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, forma în vigoare la data încheierii contractului (08.06.2007), art. 2 pct. 8 definesc "produsul" ca fiind bun material a cărui destinație finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa și gazele livrate pentru consumul individual. Art. 2 pct. 9 definește (și în prezent) "produsul sigur" ca fiind produsul care, folosit în condiții normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ținând seama de întrebuințarea acestuia, iar pct. 14 de la același articol prevede că "serviciul" este activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesități ale consumatorilor.

Totodată, art. 3 alin. (1) lit. a) din aceeași ordonanță reglementează dreptul consumatorilor de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime.

Plecând de la aceste prevederi, în mod neîntemeiat apelanții-reclamanți susțin că prin punerea la dispoziție a unui credit în CHF, banca, în calitate de prestator de servicii, le-a furnizat un serviciu necorespunzător, care le-a pus în pericol drepturile și interesele legitime.

O asemenea interpretare nu poate fi primită, în primul rând, datorită modului în care textul reglementează noțiunile de "produs" și "serviciu", punerea la dispoziție a unei sume de bani neputând fi calificată drept bun material ori activitate îndreptată satisfacerii unor necesități ale consumatorului.

Așa cum, în mod corect a constatat și tribunalul, "defectul" invocat de reclamanți este creșterea substanțială a cursului leu - CHF, împrejurare exterioară încheierii contractului de credit, ce nu poate fi circumscrisă noțiunii de serviciu defectuos ori periculos.

Cât privește practicile comerciale înșelătoare s-a reținut că Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007, nefiind în vigoare la data încheierii contractului (08.06.2007).

Prin hotărârea pronunțată la data de 20 septembrie 2017 (C-186/2013), fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de față, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în concret, etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuție în dosarul de față, astfel încât s-a apreciat corect incidența prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei hotărâri, instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuție reflectă doar o dispoziție de drept (paragraful 29), dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și face parte din obiectul principal al contractului (paragraful 41), este exprimată într-un mod clar și inteligibil (paragraful 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - respectă cerința bunei-credințe și, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

Având de verificat, în primul rând, dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern, Curtea a constatat că acestea transpun în convenție principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 din C. civ. de la 1864, așa cum a reținut și tribunalul.

Această normă este una dispozitivă supletivă, însă nici prin hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc și nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate din excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă acest tip de norme.

În lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a reținut că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele dispozitive supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În cauza de față, prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării reclamanților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Nu au fost reținute nici criticile vizând existența unui contract aleatoriu prin raportare la variația cursului, fiind corectă concluzia instanței de fond, potrivit căreia banca ar fi suportat riscul în cazul scăderii cursului.

Pe de altă parte, s-a reținut că este aleatoriu acel contract la încheierea căruia părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract, fiindcă au înțeles să se oblige în funcție de un eveniment viitor și incert (în ceea ce privește realizarea sa ori numai în ceea ce privește momentul realizării evenimentului), denumit aleatoriu, care comportă, pentru fiecare dintre părți, o șansă de câștig sau un risc de pierdere.

Or, în speță, aceste elemente nu se regăsesc, întrucât a fost împrumutată o sumă de bani în CHF cu obligația de a fi restituită în rate împreună cu dobânda. Contractul este comutativ, atâta timp cât la încheierea acestuia părțile au cunoscut întinderea prestațiilor la care se obligă.

Împotriva deciziei civile nr. 379 din 16 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, au susținut faptul că, raportat la exigențele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenții-reclamanți consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Recurenții susțin că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepția este de strictă interpretare, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurenților-reclamanți, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenții menționează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de față, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenții-reclamanți precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenții-reclamanți consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din decizie, cu mențiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil".

Așadar, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea privind consecințele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenții au precizat faptul că instanța europeană se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale și, nicidecum, raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenții apreciază că instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (E., F. și G.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenții-reclamanți au arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenții relevă faptul că este stabilită o astfel de obligație de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispozițiile pe care le consideră relevante și anume la art. 15 și art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenților-reclamanți, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurenții-reclamanți au susținut că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv soluției pronunțate în Cauza Andriciuc și alții contra H., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, chiar și pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor și nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Față de cele anterior expuse, este evident că, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Recurenții consideră că banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancțiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenții apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecință a nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, precum și în stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenții-reclamanți A. și B., raportându-se la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, au menționat că revine instanței de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenții au făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurenților, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. Intervenția pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competența tribunalului, fiind o intervenție judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanța va avea la dispoziție prezumția de dezechilibru al contractului, prezumție care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, și nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurenții au susținut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeași directivă vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autorii căii de atac au arătat că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurenților, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 și art. 5 din Directiva 93/13 impun cerințe de bună-credință, de echilibru și de transparență și, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susținut că în lipsa informației referitoare la risc sau în cazul în care această informație este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voința unei singure părți, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislația protecției consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înțelegerea inițială a părților, ci de hazard. Recurenții-reclamanți apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informații și cunoștințe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoștințe.

În finalul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligații printre care și obligația de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanță a neîndeplinirii acestei obligații, se va constata și neîndeplinirea celorlalte obligații.

Recurenții-reclamanți consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective și, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenție.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanții.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă I. S.A. (fostă C.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, anularea acestuia, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 3 octombrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 21 noiembrie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 21 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 14 ianuarie 2021, cu citarea părților, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la data de 28 ianuarie 2021, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiune reclamanții au formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 1.3 lit. c), art. 2.2 și art. 6.3 din contractul de credit nr. x/08.06.2007 pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecință firească a admiterii primului capăt, reclamanții au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepțiunea reclamanților, consecința stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acestora de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârâte I. S.A. (fostă C.) de a se respinge ca inadmisibil recursul declarat în cauză sau de a se constata nul, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe motiv că niciuna dintre criticile formulate de către recurenții-reclamanți nu se încadrează între cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din același cod, Înalta Curte constată că aceste apărări nu mai pot fi avute în vedere, cât timp, prin încheierea din 3 octombrie 2019, a fost admis, în principiu, recursul și s-a acordat termen în fond, cu citarea părților.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar celor susținute de recurenți, decizia instanței de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva H. S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva H. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

De asemenea, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speță, a reținut instanța europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului" (aceeași clauză cu un conținut asemănător fiind și în cauza de față).

Prin urmare, reține Curtea de Justiție a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluția dată de instanța de apel criticată de recurenți).

De asemenea, mai reține instanța europe