ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 872/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 9 aprilie 2014, sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți, printre care și reclamanții A. și B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condițiile generale (Anexa 4), pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1.

Reclamanții au solicitat să se constate încălcarea drepturilor consumatorilor, prin punerea pe piață, în perioada 2006-2008, de către banca pârâtă, a unor produse de creditare toxice și să dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința nr. 175/C/2015 din 19 februarie 2015, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția propriei necompetențe materiale și teritoriale, invocată de pârâtă, privind cererea formulată de reclamanții B. și A. și a declinat competența de soluționare a cauzei privind cererea formulată de acești reclamanții în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pe rolul acestei instanțe, cauza a fost înregistrată la 9 aprilie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 5428/2015 din 8 octombrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta C.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanții A. și B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului formulat și modificarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea din 13 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Înaltei Curți de Casație și Justiție formulate de apelanții A. și B.; a respins și cererea de suspendare a judecății apelului până la soluționarea dosarului ce urmează a fi înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a sesizării cu dezlegarea unor probleme de drept și a suspendat judecata apelului până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a Cauzei C-186/16 privind pe Andriciuc și alții.

La 29 ianuarie 2018, intimata-pârâtă, prin avocat, a solicitat repunerea pe rol a cauzei pentru reluarea dezbaterilor întrucât, la 20.09.2017, C.J.U.E. a pronunțat hotărârea preliminară în cauza C-186/2016.

Prin decizia civilă nr. 618 din 27 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții A. și B., pe care i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2142 RON, către intimată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În esență, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat greșit decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și că principiul nominalismului monetar are caracter supletiv, astfel încât clauzele contractuale care îl transpun pot fi verificate sub aspectul caracterului lor abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În cadrul aceluiași motiv de casare s-a mai arătat că respectivele clauze contestate prin cererea de chemare în judecată, deși sunt atașate obiectului principal al contractului, pot fi cenzurate din perspectiva caracterului abuziv, întrucât nu sunt redactate în mod clar și inteligibil și că se impunea anularea acestora și din pricina încălcării de către Bancă a obligației de informare, care este esențială sub aspectul efectelor economice ale clauzelor, ale variației cursului de schimb (sens în care C.J.U.E. a avertizat în hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc).

În plus, recurenții au arătat că instanța, atunci când a evaluat modul în care banca a respectat obligația de informare, trebuia să se raporteze și la experiența și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, după cum trebuia să aplice, pentru nerespectarea de către Bancă a obligației de informare și pe cea de avertizare asupra riscurilor valutare, sancțiunea nulității absolute a clauzelor vizând restituirea împrumutului în monedă străină.

Recurenții au prezentat ample considerații asupra caracterului abuziv al clauzelor contestate din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, au susținut că acestea provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, au arătat că dezechilibrul este prezumat și că poate surveni după încheierea contractului, au afirmat că Banca putea cunoaște posibilele variații ale cursului de schimb (sens în care au făcut o amănunțită radiografie a evoluției francului elvețian în perioada 1993 - 2006, a conduitei Băncii Naționale Române și a băncii intimate), conchizând în sensul că omisiunea informării confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a Băncii, transformarea contractului de credit dintr-unul comutativ într-unul aleatoriu, prohibit de legislația de protecție a consumatorilor.

Ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor defăimate ca abuzive, recurenții au indicat că se impune antrenarea răspunderii civile a Băncii intimate, cu consecința obligării acesteia de convertirea creditului în RON și a emiterii unui nou grafic de rambursare.

În încheiere, recurenții au reiterat solicitarea de admitere a căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

La 8 mai 2019, recurenții-reclamanți, prin avocat, au depus la dosar un înscris intitulat "precizare", prin care au indicat punctual normele materiale pe care le consideră a fi fost interpretate și aplicate greșit de către instanța de apel, astfel cum sunt ele prezentate în mod detaliat în cuprinsul recursului formulat.

În ceea ce privește motivul referitor la aplicarea deciziei C.J.U.E. din cauza C-186/16 (punctul 1 din recurs), au arătat că normele materiale interpretate/aplicate greșit sunt art. 148 alin. (2) din Constituția României, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește motivul referitor la principiul nominalismului (punctul 2 din recurs), au arătat că normele materiale interpretate/aplicate greșit sunt art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 148 alin. (2) din Constituție, art. 1578-1579 din C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește motivul referitor la noțiunea de obiect principal al contractului, informarea consumatorului, obligația băncii de avertizare (punctele 3-6 din recurs), au indicat art. 148 alin. (2) din Constituție și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește motivul referitor la obligația băncii de prezentare a oricăror informații pertinente referitoare la contractarea unui credit (punctul 7 din recurs), au indicat art. 15-16 Codul Consumului, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește motivul referitor la obligația de avertizare asupra riscurilor și sancțiunea încălcării acesteia (punctele 8 și 9 din recurs), au indicat art. 14, 15, 45 și 48 din Codul Consumului, art. 2 lit. k), art. 3, 6 și 7 din Legea nr. 363/2007, art. 148 alin. (2) din Constituție.

În ceea ce privește motivul referitor la caracterul abuziv al clauzelor deduse judecății (punctele 10-15 din recurs), au indicat art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 148 alin. (2) din Constituție.

În ceea ce privește motivul referitor la transformarea contractului comutativ într-unul aleatoriu (punctul 16 din recurs), au indicat art. 1173 alin. (2) din C. civ. de la 1864, respectiv art. 148 alin. (2) din Constituție.

În ceea ce privește motivul referitor la consecințele constatării nulității absolute (punctul 17 din recurs), au indicat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 17 din Codul consumului.

În procedura de regularizare a cererii, recurenții, prin avocat, au menționat că nu înțeleg să se folosească de înscrisuri noi în probațiune și că nu sunt de acord cu soluționarea căii de atac în completul de filtru, în situația în care recursul va fi găsit admisibil în principiu.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, raportat la faptul că decizia atacată este definitivă, iar, în secundar, a învederat că cererea de recurs este nulă, în opinia intimatei, criticile dezvoltate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pentru cazul în care excepțiile vor fi apreciate ca neîntemeiate, intimata a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia au argumentat de ce apreciază ca neîntemeiate excepțiile invocate și de ce apărările intimatei pe fondul motivelor de recurs nu pot fi primite, reiterând solicitarea de admitere a recursului astfel cum a fost formulat.

La 1 iulie 2019, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus un înscris prin care a solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în faza procesuală a recursului, sens în care a atașat dovezi. Totodată, a depus, în copie certificată, înscrisuri din care rezultă schimbarea denumirii Băncii (din C. în D.).

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se admisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 24 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 12 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, au fost respinse excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 618 din 27 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 21 ianuarie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 20 ianuarie 2020, recurenții-reclamanți, prin avocat, au depus o cerere de suspendare a judecății recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 618 din 27 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 8 decembrie 2020, recurenții-reclamanți, prin avocat, au depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a soluționării cauzei C-81/19, apreciind că judecata poate fi reluată.

Prin rezoluția din 15 decembrie 2020, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, cu citarea părților, termenul fiind acordat în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei și pentru continuarea judecării recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenții-reclamanți.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți. În sprijinul calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei mențiuni exprese în contract pot fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenții-reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 618 din 27 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă D. (fostă C.) de obligare a recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 2261 RON.

Constatând culpa procesuală a recurenților-reclamanți A. și B. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă D. (fostă C.), urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenții-reclamanți la plata sumei de 2261 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 618 din 27 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata către intimata-pârâtă D. (fostă C.) a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2261 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.