ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 144/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți printre care și A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I și coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I, pentru încălcarea de către banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1.

În concret, reclamanții au solicitat să se constate încălcarea drepturilor consumatorilor, prin punerea pe piață în perioada 2006-2008, de către banca pârâtă, a unor produse de creditare toxice și să se dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

Prin încheierea din 3 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-au disjuns cererile formulate de reclamanți prin care se formulează pretenții proprii împotriva aceleiași pârâte, ținând cont de raporturile juridice distincte, sens în care s-au format dosare separate pentru fiecare dintre aceștia.

Cererea formulată de reclamanta A. a fost înregistrată pe rolul instanței sub nr. x/2015.

La termenul de judecată din 15 octombrie 2015 pârâta a învederat instanței că înțelege să nu mai susțină excepțiile invocate în întâmpinare.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 6998/2015 din 10 decembrie 2015, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 631/A/2018 din 29 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 6998/10.12.2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Astfel cum a reținut și prima instanță, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamanta a înțeles să conteste clauzele referitoare obligația de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (CHF). De asemenea, din cuprinsul acțiunii rezultă că solicitarea reclamantei a fost construită, în esență, pe două paliere, invocându-se, pe de o parte, o răspundere civilă obiectivă, pentru produse defectuoase, toxice, iar, pe de altă parte, o răspundere civilă subiectivă, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000. Concomitent, acțiunea cuprinde ample susțineri referitoare la încălcarea de către bancă a obligației de informare, consiliere și avertizare a consumatorului, respectiv la existența unor practici comerciale înșelătoare.

Primul motiv de apel invocat de apelanta-reclamantă a vizat greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, din perspectiva imposibilității instanței de a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate. Critica a fost apreciată ca nefondată, în mod judicios reținând prima instanță că intră în noțiunea de obiect principal al contractului și moneda creditului, iar nu doar suma numerică.

De altfel, deși instanța a reținut că respectivele clauze fac parte din obiectul contractului, a realizat în același timp și o analiză a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privitoare la negociere, existența unui dezechilibru semnificativ și a relei-credințe, astfel că apelanta-reclamantă a susținut, fără temei, că prima instanță a apreciat inadmisibilă analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate. În realitate, instanța a realizat această analiză, în urma căreia, însă, a apreciat nefondată cererea formulată.

Cel de-al doilea motiv de apel se referă la obligația de informare existentă în sarcina profesionistului. Curtea a reținut că dispozițiile legale în vigoare nu îndreptățesc concluzia potrivit căreia neîndeplinirea obligației de informare este suficientă, prin ea însăși, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului. Un astfel de element poate prezenta relevanță în cadrul condițiilor prevăzute de lege pentru diferite acțiuni în justiție, precum cele în nulitate relativă pentru eroare ori dol sau cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanțieze aspecte legate de caracterul clar și inteligibil al unor clauze contractuale ori de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

În cauza de față, nerespectarea obligației de informare a fost invocată de către reclamantă din două perspective: pe de o parte, ca argument în susținerea nulității clauzelor contestate, iar, pe de altă parte, pe calea răspunderii civile delictuale.

S-a observat că instanța nu a fost învestită cu o acțiune în anulare pentru eroare sau dol, ci cu o acțiune în nulitatea clauzelor întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000. Astfel, instanța de apel a arătat că alegațiile apelantei-reclamante referitoare la relevanța informării consumatorului în cazul unei acțiuni întemeiate pe acest act normativ vor fi evaluate cu ocazia examinării motivului de apel referitor la condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Din perspectiva răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că omisiunea îndeplinirii obligației de informare, în etapa premergătoare încheierii contractului, poate atrage incidența acestui tip de răspundere, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prescrise de lege. În cauză însă, este de prisos analiza acestor condiții, deoarece petitul formulat de către reclamantă nu este unul specific acestui tip de răspundere. Astfel cum judicios a reținut și prima instanță, nulitatea nu poate reprezenta consecința angajării răspunderii civile delictuale, ca formă de reparare în natură a prejudiciului produs prin fapta ilicită, întrucât nulitatea reprezintă o sancțiune aplicabilă unui act juridic încheiat, ceea ce transpune problema pe planul răspunderii civile contractuale.

Totodată, modificarea contractului în sensul solicitat nu poate reprezenta o formă de reparare în natură a pretinsului prejudiciu reclamat în temeiul răspunderii civile delictuale pentru motivul că ar conduce la înfrângerea acordului de voință al părților, fără ca vreo dispoziție legală să permită instanței intervenția în contract.

Pe cale de consecință, față de modul de formulare a capetelor de cerere de către reclamantă, Curtea a reținut că susținerile acesteia referitoare la încălcarea obligației de informare a pârâtei pot fi analizate numai prin raportare la condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate.

Un alt motiv de apel a vizat modul în care instanța a soluționat și a motivat cererea reclamantei din perspectiva răspunderii civile obiective și a existenței unor practici comerciale înșelătoare.

Critica referitoare la modalitatea în care prima instanță a răspuns argumentelor reclamantei este vădit nefondată, Curtea de Apel București constatând că prima instanță a oferit o motivare amplă, pertinentă, în cuprinsul căreia a formulat răspuns tuturor argumentelor aduse de către reclamantă, fiind pe deplin respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și ale art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

De altfel, această critică are un caracter formal, apelanta-reclamantă arătându-se nemulțumită de faptul că instanța nu a analizat pe larg aspectele referitoare la obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice) și la obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, fără a indica, în concret, cărui argument esențial nu i s-a oferit răspuns.

Din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, neconforme, periculoase, toxice, în mod corect prima instanță a reținut că riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atât timp cât prestația băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acțiune.

Curtea a reținut că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestația în sine, de punere la dispoziție a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, față de prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, care au în vedere acele servicii ce pun în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor ori integritatea bunurilor acestora, ipoteze care nu pot fi reținute în cazul serviciilor financiare.

Totodată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Legea nr. 296/2004, întrucât din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noțiunea "declarație de conformitate", care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidență în cadrul contractelor de credit. La fel, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanție și de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficiențe.

În ceea ce privește art. 15 din O.G. nr. 21/1992, s-a constatat că forma acestui text de lege, de care s-a prevalat reclamanta, nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit și, prin urmare, nu este incidentă în cauză. La momentul încheierii contractului de credit dedus judecății (01.08.2008), art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 prevedea următoarele: restituirea contravalorii sau înlocuirea produsului achiziționat ori a serviciului prestat se face imediat după constatarea imposibilității folosirii acestuia, dacă această situație nu este imputabilă consumatorului. Prin urmare, reiese cu evidență din conținutul textului legal că acesta se referă la imposibilitatea de folosire a serviciului, ceea ce nu se poate reține în cauza de față, întrucât apelanta-reclamantă a folosit serviciul pus la dispoziție de către intimata-pârâtă, încasând suma în CHF care a făcut obiectul contractului de credit.

Așadar, nu se poate pune problema restituirii contravalorii ori a înlocuirii produsului achiziționat sau a serviciului prestat, astfel cum în mod nefondat a susținut apelanta prin cererea de apel.

Raportat la dispozițiile legale invocate de către apelanta-reclamantă, Curtea a reținut că serviciul financiar constând în acordarea unui credit în valută, nu poate fi considerat periculos, nesigur, neconform ori defectuos. Prima instanță nu a exclus acest tip de contract de sub incidența acestor prevederi legale pe motiv că ar reprezenta un serviciu, iar nu un produs, ci pe motiv că nu se încadrează în condițiile trasate de lege, concluzie pe care în mod judicios a argumentat-o, prin raportare la prevederile legale relevante.

În atare context, în condițiile în care serviciul prestat de către bancă nu se încadrează în caracteristicile menționate de lege pentru serviciile neconforme, periculoase ori defectuoase, sunt lipsite de relevanță, din perspectiva răspunderii civile obiective, alegațiile apelantei-reclamante referitoare la conjunctura încheierii contractului, caracteristica principală a creditului în CHF, riscul valutar, modalitatea de promovare a acestor produse bancare ori încălcarea obligațiilor de informare, consiliere și avertizare. Toate aceste elemente ar prezenta relevanță din perspectiva răspunderii civile subiective, reglementate de Legea nr. 193/2000, Curtea urmând a analiza, în cadrul motivului de apel referitor la acest act normativ, în ce măsură ele pot fi valorificate.

Astfel cum a reținut și prima instanță, serviciul efectiv prestat de către bancă este reprezentat de punerea la dispoziție a sumei împrumutate, prestație care este conformă înțelegerii părților și, în mod cert, lipsită de caracter periculos, nesigur ori defectuos. Chiar dacă apelanta-reclamantă nu a solicitat acest tip de credit, prin semnarea contractului a acceptat prestația băncii, astfel că nu se poate reține neconformitatea acesteia, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada că acest tip de credit i-a fost impus.

Totodată, în acord cu prima instanță, Curtea a reținut că reclamanta a invocat, în esență, aspecte relaționate strict de echivalentul serviciului de creditare. În realitate, nemulțumirile reclamantei sunt legate de obligația sa de a restitui împrumutul în aceeași monedă, care a cunoscut o apreciere considerabilă față de moneda națională.

Întrucât textele legale care reglementează răspunderea civilă obiectivă se raportează la serviciul prestat și cum acesta a fost realizat integral de către bancă la momentul punerii la dispoziție a sumei împrumutate, în mod legal a reținut prima instanță că neconformitatea unui serviciu nu se poate raporta la aspecte ulterioare prestării sale, precum fluctuațiile cursul valutar, această concluzie, deși neprevăzută de lege, deducându-se în mod logic.

De asemenea, s-a arătat că atâta timp cât nu se poate reține că serviciul este neconform, defectuos ori periculos, nu se poate pune problema, din perspectiva răspunderii civile obiective, dacă împrumutatul ar mai fi încheiat contractul.

Au fost apreciate ca fiind nefondate și susținerile apelantei-reclamante referitoare la principiul neretroactivității legii. Sub acest aspect, s-a reținut că atât timp cât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat aplicarea sancțiunii nulității unor clauze contractuale, iar nulitatea vizează condițiile de valabilitate a actului juridic civil, în mod legal și temeinic prima instanță s-a raportat la legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Curtea a mai constatat, în acord cu prima instanță, că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada că acest tip de credit a fost prezentat ca fiind mai favorabil, la fel cum partea nu a justificat și nu a explicat ce costuri ascunse prevede contractul de credit. Faptul că gradul de îndatorare al împrumutatului este proporțional cu suma împrumutată este un efect firesc al creditării, neputând constitui un element ilicit.

În ceea ce privește termenul "toxic", utilizat de către apelantă, Curtea a reținut că nu este prevăzut de legislația din materie relativ la serviciile financiare, astfel încât nu poate fi reținut în sensul său propriu, astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță.

S-a concluzionat în sensul că serviciul de creditare furnizat de către intimata-pârâtă nu poate fi considerat toxic, defectuos, neconform ori periculos și, pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 17, art. 25, art. 27 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), ale art. 3 lit. a), art. 7 lit. c), art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992.

Motivul de apel referitor la modalitatea în care prima instanță a făcut aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar a fost găsit nefondat.

Curtea a remarcat faptul că prevederile contractuale contestate în cauză transpun o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform căruia obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății. Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulație contrară, în aceeași monedă, indiferent de fluctuațiile pe care le-ar putea suferi pe piața valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumație, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauza de față.

În mod judicios a reținut prima instanță că interpretarea dispozițiilor art. 1578 alin. (2) și art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864 nu susține solicitarea de convertire a creditului în RON și stabilizarea cursului valutar la momentul încheierii contractului. Art. 1578 alin. (2) reglementează tocmai situația dedusă judecății, când operează fluctuații ale sumei împrumutate, obligația de restituire fiind pentru suma numerică împrumutată. Totodată, s-a reținut că francul elvețian se află încă pe piață, astfel încât este o "specie aflătoare în curs la momentul plății", nejustificându-se înlocuirea acestuia cu o altă monedă.

Deopotrivă, s-a arătat că art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 nu poate fi limitat, ca aplicare, doar la împrumuturile de monede metalice, noțiunea de "monedă" având semnificația de "bani", astfel cum rezultă din coroborarea cu prevederile alin. (1) al aceluiași text legal.

Totodată, s-a reținut că art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864 nu este aplicabil, întrucât se referă la împrumutul în monede de aur și argint, care nu poate fi asimilat împrumutului în valută, astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță. Împrumutul în valută este un împrumut în bani, în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, acest text de lege fiind aplicabil situației juridice deduse judecății.

Nefondată este și susținerea potrivit căreia împrumutatul nu a primit franci elvețieni, nici prin remitere materială și nici prin virament bancar.

În acest sens, s-a reținut că potrivit înscrisurilor existente la dosarul de fond, creditul a fost acordat apelantei-reclamante prin virament în contul CHF deschis la banca pârâtă.

Raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea de Apel București a reținut că nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată clauzele contractului de credit nr. x din 01.08.2008, care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF).

Astfel, Curtea a constatat că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru apelanta-reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. de la 1865), de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune. În plus, pot exista contracte de credit care să nu conțină o clauză expresă de restituire a împrumutului în aceeași monedă, ipoteză în care, în mod evident, cenzura instanței s-ar raporta chiar la dispoziția supletivă din dreptul național, ceea ce nu poate fi primit.

S-a mai constatat că prin clauzele contestate părțile nu au derogat de la regula nominalismului monetar, ci au făcut o aplicare a acesteia. Prin urmare, sunt nefondate susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora există un aranjament contrar al părților.

Un astfel de aranjament trebuie să rezulte expres și să conțină stipulații care înlătură principiul nominalismului monetar. Apelanta-reclamantă nu a fost însă în măsură să identifice în conținutul contractului de credit o astfel de derogare, ci a asimilat unui aranjament diferit al părților argumente proprii, exterioare mențiunilor din contract, precum obligația consumatorului de a suporta întregul risc valutar și exploatarea lipsei de informare a acestuia.

Or, acestea nu reprezintă clauze contractuale derogatorii, ci argumente juridice în susținerea solicitării de constatare a nulității prevederilor din convenția de credit contestate în cauză.

Nu au fost reținute nici susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora principiul nominalismului monetar ar fi înlăturat de la aplicare de dispozițiile speciale ale Legii nr. 193/2000, întrucât o astfel de afirmație contravine tocmai dispozițiilor legii speciale menționate, respectiv art. 3 alin. (2), care exclude de la cenzura caracterului abuziv tocmai acele clauze care transpun dispoziții legale.

Din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanță argumentele reclamantei referitoare la nerespectarea de către pârâtă a obligației de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar și inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, a cerinței bunei-credințe ori incidența cazurilor stipulate la lit. b) și p) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Împotriva deciziei civile nr. 631/A/2018 din 29 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, a susținut faptul că, raportat la exigențele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenta-reclamantă consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Recurenta susține că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepția este de strictă interpretare, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurentei-reclamante, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenta menționează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de față, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța europeană (CJUE) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenta-reclamantă consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din decizie, cu mențiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil".

Așadar, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei și b) informarea privind consecințele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenta a precizat faptul că instanța europeană se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale și, nicidecum, raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenta apreciază că instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (C., D. și E.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă a arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenta relevă faptul că este stabilită o astfel de obligație de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispozițiile pe care le consideră relevante și anume la art. 15 și art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurentei-reclamante, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurenta-reclamantă a susținut că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv soluției pronunțate în Cauza Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, chiar și pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor și nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Față de cele anterior expuse, este evident că, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Recurenta consideră că banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancțiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenta apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecință a nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, precum și în stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenta-reclamantă A., raportându-se la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, a menționat că revine instanței de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenta a făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurentei, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. Intervenția pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competența tribunalului, fiind o intervenție judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanța va avea la dispoziție prezumția de dezechilibru al contractului, prezumție care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, și nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurenta a susținut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeași directivă vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autoarea căii de atac a arătat că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurentei, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 și art. 5 din Directiva 93/13 impun cerințe de bună-credință, de echilibru și de transparență și, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susținut că în lipsa informației referitoare la risc sau în cazul în care această informație este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voința unei singure părți, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislația protecției consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înțelegerea inițială a părților, ci de hazard. Recurenta-reclamantă apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informații și cunoștințe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoștințe.

În finalul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligații printre care și obligația de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanță a neîndeplinirii acestei obligații, se va constata și neîndeplinirea celorlalte obligații.

Recurenta-reclamantă consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective și, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenție.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamantul.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. nu a depus la dosar întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 30 ianuarie 2020, cu citarea părților.

La termenul din 30 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiune reclamanta a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/01.08.2008, la art. IV (rambursarea creditului) pct. 1, art. VI (drepturi și obligații) pct. 1.3.2 alin. (4) din Condițiile generale de creditare și la art. 1.1 din Condițiile speciale de creditare pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecință firească a admiterii primului capăt, reclamanta a solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepțiunea reclamantei, consecința stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acesteia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar celor susținute de recurentă, decizia instanței de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. B. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu c