ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2371/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 17 decembrie 2014, înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți printre care șî A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I și coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații: (i) obligațiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice; (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit. De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON facându-se la data contractării fiecărui credit, Ia cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1.

Reclamanții au solicitat să se constate încălcarea drepturilor consumatorilor, prin punerea pe piață în perioada 2006-2008, de către banca pârâtă, a unor produse de creditare toxice și să dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

Prin încheierea pronunțată la 3 iulie 2015 instanța a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată. Cererea formulată de reclamanta A. a fost înregistrată pe rolul instanței sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 6999 din 10 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu terțul C..

Împotriva sentinței civile nr. 6999 din 10 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel apelanții A. și C.. Aceștia au solicitat admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1100 A din 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a Vi-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanții A. și C. împotriva sentinței civile nr. 6999 din 10 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 1100 A din 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, reclamanta susține, în esență, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material, adică punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la exigențele deciziei CJUE, pronunțată în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută. Analiza, în afară de faptul că a fost de-a dreptul haotică, nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidență excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Instanța de apel, apreciază recurenta, a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În aceasta privință, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51. Din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei și b) informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

S-a mai susținut că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială, precum și că CJUE se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații.

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE).

Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Banca avea obligația de avertizare asupra riscurilor valutare. Banca și-a încălcat in mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor,

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Banca putea cunoaște posibilele variații ale cursului de schimb; dezechilibrul semnificativ este prezumat; dezechilibrul poate surveni încheierii contractului; omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii; transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului; au fost prezentate consecințele constatării nulității ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

În concluzire, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la faptul că este declarat împotriva unei persoane care nu mai are capacitate de folosință și calitatea procesuală pasivă, excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 mai 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, a fost respinsă excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă D. și a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. fiind stabilit termen pentru soluționarea recursului la 10 noiembrie 2021, cu citarea părților.

Totodată, în ceea ce privește excepția invocată de intimata-pârâtă D., prin întâmpinare, respectiv excepția nulității recursului, raportat la faptul că este declarat împotriva unei persoane care nu mai are capacitate de folosință (B.) și, în ceea ce privește invocarea lipsei calității sale procesuale pasive, Înalta Curte a prorogat discutarea acestor aspecte la termenul din 10 noiembrie 2021, când a hotărât respingerea acestora, potrivit considerentelor reținute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A..

În concordanță cu cele reținute în cauza menționată referitoare la interpretarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/CE/13, la cerința ca o clauză dintr-un contract de credit să fie exprimată în mod clar și inteligibil, instanța de apel, în mod corect, a constatat că obligația instituită prin clauzele contractuale de restituire a creditului în moneda în care acesta a fost contractat este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, accesibil unui consumator mediu care are posibilitatea de a înțelege potențialele efecte cu privire la schimbarea valorii în RON a ratelor de credit de restituit în condițiile în care cursul de schimb CHF-LEU evoluează în sensul aprecierii CHF în detrimentul monedei naționale.

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit. Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

În cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, în mod corect, instanța de apel a reținut că aplicarea principiului nominalismului monetar, consacrat de dispozițiile art. 1578 C. civ. 1864, are ca efect imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor care îl consacră, față de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care dispun că:

"Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza Șerban C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000. Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanței de apel, se reține că obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

În concluzie, aplicând în cauză argumentele expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația de a se restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1100 A din 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1100 A din 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2021.