ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 143/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți, între care și domnul A. au chemat în judecată pe pârâtele B. România S.A., B. Ungaria și E.., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

I. constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G, respectiv a clauzelor prevăzute la art. 9.1, art. 9.2 și art. 9.4 din contractul de credit nr. x/13.03.2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

II. obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

III. obligarea băncii pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 27 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanți și formarea de dosare distincte pentru fiecare dintre aceștia.

În urma disjungerii, la data de 3 aprilie 2015, s-a format dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă privind pe reclamantul A. și pe pârâtele B. România S.A., B. Ungaria reprezentată de B. România S.A. și E.. reprezentată de B. România S.A.

Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția nulității și excepția inadmisibilității. De asemenea, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 12 aprilie 2018 pârâtele au arătat că nu mai susțin excepția nulității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar instanța a stabilit că excepția inadmisibilității nu este o veritabilă excepție.

Prin sentința civilă nr. 1290 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. România S.A., B. Ungaria reprezentată de B. România S.A. și E.. reprezentată de B. România S.A., ca neîntemeiată; reclamantul a fost obligat la plata sumei de 1.460,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta B. România S.A.

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, prin care a solicitat schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2257/2018 din 14 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 1290/26.04.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele B. ROMÂNIA S.A., B. NYRT și E..

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, a susținut faptul că, raportat la exigențele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurentul-reclamant consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Recurentul susține că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepția este de strictă interpretare, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurentului-reclamant, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurentul menționează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de față, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentul-reclamant precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurentul-reclamant consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din decizie, cu mențiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil".

Așadar, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea privind consecințele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurentul a precizat faptul că instanța europeană se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale și, nicidecum, raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurentul apreciază că instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (F., G. și H.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenții-reclamanți au arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurentul relevă faptul că este stabilită o astfel de obligație de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispozițiile pe care le consideră relevante și anume la art. 15 și art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenților-reclamanți, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurentul-reclamant a susținut că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv soluției pronunțate în Cauza Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, chiar și pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor și nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Față de cele anterior expuse, este evident că, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Recurentul consideră că banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancțiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenții apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecință a nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, precum și în stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul-reclamant A., raportându-se la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, a menționat că revine instanței de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurentul a făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurentului, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. Intervenția pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competența tribunalului, fiind o intervenție judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanța va avea la dispoziție prezumția de dezechilibru al contractului, prezumție care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, și nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurentul a susținut faptul că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului [art. 4 alin. (1)], însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeași directivă vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autorul căii de atac a arătat că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurentului, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 și art. 5 din Directiva 93/13 impun cerințe de bună-credință, de echilibru și de transparență și, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susținut că în lipsa informației referitoare la risc sau în cazul în care această informație este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voința unei singure părți, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislația protecției consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înțelegerea inițială a părților, ci de hazard. Recurentul-reclamant apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informații și cunoștințe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoștințe.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligații printre care și obligația de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanță a neîndeplinirii acestei obligații, se va constata și neîndeplinirea celorlalte obligații.

Recurentul-reclamant consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective și, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenție.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanții.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A., stabilindu-se termen pentru soluționarea pe fond a acestuia la data de 30 ianuarie 2020, cu citarea părților.

La termenul din 30 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Prin acțiune reclamantul a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 9.1, art. 9.2 și art. 9.4 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/13.03.2008, referitoare la obligația de restituire a creditului în moneda CHF și suportarea riscului valutar aferent acestei monede, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecință firească a admiterii primului capăt, reclamantul a solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepțiunea reclamantului, consecința stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acesteia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar celor susținute de recurent, decizia instanței de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, I. și alții împotriva Băncii Românești S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în hotărârea pronunțată în Cauza C-92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în hotărârea pronunțată în Cauza C-34/13, Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C- 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speță, a reținut instanța europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului" (aceeași clauză cu un conținut asemănător fiind și în cauza de față).

Prin urmare, reține Curtea de Justiție a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluția dată de instanța de apel criticată de recurent).

De asemenea, mai reține instanța europeană, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În această privință, se mai reține că este lipsită de relevanță împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere: 1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe.

Această verificare a fost corect realizată de instanța de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat (CHF) constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi". Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elvețieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanța de prim control judiciar a reținut că, în speță, clauzele care stipulează restituirea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 și că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată, întrucât această clauză face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părțile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Așadar, prin prisma acestor considerente, neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor recurentului-reclamant referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorilor ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant invocă, în mod greșit, aplicarea eronată a prevederilor art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul Consumului, respectiv art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, întrucât nu sunt incidente în cauză dispozițiile legale privind materia protecției consumatorilor referitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase, iar serviciul de creditare furnizat de către pârâtă nu poate fi considerat toxic ori defectuos.

Din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, în condițiile în care prestația băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acțiune.

Argumentat și corect motivat, instanța de apel a reținut că serviciul financiar prestat de bancă, respectiv acordarea sumei împrumutate în valută, nu se poate încadra în prevederile art. 25, art. 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor (al căror conținut este redat prin cererea de chemare în judecată), remiterea sumei ce a făcut obiectul convenției de credit servind intereselor economice ale consumatorului.

Și aceasta, întrucât acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestația în sine, de punere la dispoziție a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, față de prevederile Legii nr. 296/2004, nefiind aplicabile nici prevederile art. 17 din această lege, în condițiile în care din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noțiunea declarație de conformitate, care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidență în cadrul contractelor de credit.

Nici art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanție și de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficiențe. Cât privește art. 15 din O.G. nr. 21/1992, se reține că forma acestui text de lege, de care s-a prevalat reclamantul, nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, astfel că nu este incidentă în cauză.

De asemenea, se constată că reclamantul nu a utilizat termenul toxic în sensul propriu al acestui cuvânt, produsele toxice fiind cele care afectează viața, sănătatea, mediul înconjurător, ci în sens larg, vizând în esență consecințele vătămătoare ale serviciului financiar prestat. Întrucât serviciul prestat de către bancă nu se încadrează în caracteristicile menționate de lege pentru serviciile neconforme, periculoase ori defectuoase, sunt lipsite de relevanță, din perspectiva răspunderii civile obiective, susținerile reclamantului referitoare la conjunctura încheierii contractului, caracteristica principală a creditului în CHF, riscul valutar, modalitatea de promovare a acestor produse bancare ori încălcarea obligațiilor de informare, consiliere și avertizare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2257/2018 din 14 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2021.