ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2494/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014 un număr de 66 de reclamanți, între care și doamna A. au chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. prin B. S.A., D. prin B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor, indicate în Anexa 1 coloana K a cererii de chemare în judecată, din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanți (menționate în Anexa 1 coloana G) pentru încălcarea de către pârâtă a obligațiilor de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; pentru încălcarea obligației de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); pentru încălcarea obligației de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; pentru încălcarea obligației de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat cu reclamanții, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face în funcție de cursul CHF - LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6 iunie 2014 reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au precizat cadrul procesual, potrivit acesteia reclamanta A., urmând să se judece cu pârâta B. S.A.

Prin încheierea din 25 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a disjuns cererea privind pe reclamanta A. și pe pârâta B. S.A. și s-a dispus formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la data de 14 aprilie 2015.

În urma disjungerii s-a format dosarul nr. x/2015 privind pe reclamanta A. și pe pârâta B. S.A.

Prin încheierea de ședință din 14 aprilie 2015 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării invocată prin întâmpinare, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La termenul de judecată din 26 mai 2015 tribunalul a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune și a luat act de faptul că excepția inadmisibilității a fost invocată de către pârâtă ca o apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 4133/2015 din 7 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Tribunalul a constatat că la data de 12 decembrie 2006 între reclamanta A. și pârâta B. S.A. s-a încheiat contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x, prin care banca a acordat clientei un împrumut ipotecar în sumă de 77.638 CHF pentru finanțarea achiziționării unui apartament cu o suprafață de 73,32 mp, situat în Ploiești, jud. Prahova, durata creditului fiind de 300 de luni de la data tragerii creditului.

Potrivit art. 9.1 din contract, «rambursarea creditului se va face în rate lunare egale (formate din rata de capital și dobânda) conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 la prezentul contract, Anexă care face parte integrantă din acesta».

Art. 9.4 al contractului de credit stabilește că «rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului, prin debitarea contului curent nr. x Clientul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care clientul în calitate de împrumutat are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară, la cursul de vânzare al Băncii pentru valuta creditului, cu respectarea normelor legale în vigoare».

Prin art. 10.2 din contract «Dacă clientul nu-și îndeplinește la scadență obligațiile de plată în conformitate cu prezentul Contract, iar în contul curent corespondent contului de credit, nu există suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu și obligația, să acopere datoria restantă din oricare alte conturi bancare deschise la bancă, prin debitarea oricăruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate în conturile bancare ale clientului».

Art. 10.3 prevede că «Convertirea se va face la cursul de schimb al Băncii pentru valuta respectivă, cu suportarea de către client a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor tipuri de operațiuni».

Art. 13 ce poartă denumirea «declarații» conține lit. b) potrivit căreia «Clientul declară și garantează, pe proprie răspundere, că a luat la cunoștință faptul că există o fluctuație permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuație determinată de condițiile pieței, banca neavând niciun control asupra acesteia. Prin urmare, clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul. Clientul exonerează banca de orice pretenție în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuațiilor cursului de schimb valutar».

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune Tribunalul București a reținut că reclamanta care se prevalează de calitatea de consumator a solicitat constatarea nulității clauzelor inserate în contractul încheiat cu pârâta ce instituie obligația de a restitui în CHF suma creditului, respectiv suportarea riscului valutar, afirmând că aceste clauze sunt abuzive.

S-a arătat că sancțiunea inserării clauzelor abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori este nulitatea absolută și, pe cale de consecință, acțiunea prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective este imprescriptibilă.

Referitor la fondul cauzei, tribunalul a constatat, lecturând clauzele atacate de reclamantă, că art. 9 din contract conține stipulația potrivit căreia rambursarea creditului se face în moneda în care acesta fost acordat, art. 10 descrie modul în care se face debitarea conturilor bancare în vederea rambursării creditului, iar art. 13 lit. b) din contract conține o declarație pe proprie răspundere a clientei, potrivit căreia aceasta a luat la cunoștință despre faptul că există o fluctuație permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, precum și că acceptă riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul.

Instanța a observat că art. 9.4 din contract nu a fost redactat prin referire la moneda CHF, ci conține o formulare generică, aplicabilă tuturor contractelor de credit încheiate de banca pârâtă, indiferent de moneda în care acesta a fost acordat: «rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului».

A reținut că stipulația contractuală referitoare la obligația rambursării ratelor lunare în aceeași monedă în care a fost acordat creditul reprezintă preluarea în convenția părților a principiului nominalismului monetar, consacrat în art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat.

Acest text legal este relevant în cauză, deoarece creditul a fost acordat efectiv reclamantei în franci elvețieni, așa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosar, ce atestă tragerea creditului în această monedă, iar contractul prevede rambursarea lui în moneda franc elvețian, potrivit graficelor de rambursare de la dosar, nefiind vorba, ca în cauza Kasler, invocată în acțiune, despre un credit denominat în CHF.

Împrejurarea că moneda contractului de vânzare-cumpărare a imobilului achiziționat de reclamantă a fost euro nu schimbă această concluzie, din extrasul de cont depus la dosar rezultând că ulterior tragerii creditului reclamanta a ordonat efectuarea operațiunii de schimb valutar în vederea virării prețului imobilului către vânzător în euro.

Cum clauzele contractuale criticate de către reclamantă ce stabilesc rambursarea creditului în moneda în care acesta a fost accesat reprezintă preluarea unor dispoziții legale, respectiv ale art. 1578 din C. civ. de la 1864, instanța de fond a constatat că devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", consecința fiind aceea a respingerii solicitării de constatare a nulității acestora.

Tribunalul a mai constatat că în cauză ar fi operat oricum și excluderea prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care stabilește că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Astfel, atâta timp cât obiectul contractului constă în acordarea de către bancă a unui împrumut ipotecar în sumă de 77.638 CHF, iar clauzele contestate se referă la rambursarea creditului în moneda CHF, prima instanță a constatat că acestea se referă tocmai la obligația principală ce revine împrumutatului și intră, prin urmare, în noțiunea de obiect principal al contractului.

S-a arătat că în speța de față obligația reclamantei de a rambursa împrumutul acordat în franci elvețieni în aceeași monedă descrie o prestație fundamentală a contractului, iar nu una secundară, intrând în domeniul obiectului principal al contractului.

Clauzele atacate ce stabilesc restituirea creditului în moneda franc elvețian sunt clare și inteligibile, neexistând niciun dubiu cu privire la moneda în care urma a fi rambursat creditul. Mai mult, art. 13 lit. b) conține declarația reclamantei potrivit căreia cunoaște faptul că există o fluctuație permanentă a cursului valutar și că își asumă riscurile contractării creditului în altă monedă decât cea în care își obține veniturile.

Prin urmare, susținerile din acțiune potrivit cărora reclamanta nu ar fi fost informată corespunzător în ceea ce privește posibilitatea majorării cursului monedei franc elvețian sunt contrazise chiar de textul inserat la art. 13 lit. b) din contract, acesta reprezentând transpunerea, materializarea obligației de informare referitoare la riscul valutar.

Spre deosebire de speța Kásler, clauzele analizate în cadrul prezentului dosar nu presupun un mecanism complex de schimb și de plată a ratelor, care să necesite explicații suplimentare în ceea ce privește aplicarea respectivei clauze, ci prevăd că împrumutul se restituie în moneda în care a fost acordat.

În ceea ce privește variația cursului de schimb între moneda națională și orice altă monedă străină, aceasta reprezintă un fenomen notoriu, cunoscut de reclamantă, care a avut și anterior încheierii contractului experiența cotidiană a deprecierii monedei naționale în raport de alte valute, a putut observa inflația ce afectează moneda națională, creșterea prețurilor etc.

Or, din această perspectivă, nu se poate aprecia că reclamanta ar fi fost obligată, prin asumarea obligației de a restitui creditul în moneda în care acesta i-a fost acordat, "să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului".

Tribunalul București a constatat, de asemenea, că oricum clauzele atacate nu intră sub incidența Legii nr. 193/2000, avându-se în vedere că aceasta, ca și Directiva 93/13, nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual, situație care nu se regăsește în speță.

S-a apreciat că reclamanta a avut posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractuale în discuție, din cererea de acordare a creditului completată de reclamanta A. rezultând că aceasta a ales accesarea unui credit în CHF, și nu un contract în moneda națională, în USD sau în moneda EURO, deși acestea se aflau în oferta băncii, iar reclamanta ar fi putut opta să încheie un contract în care rambursarea ratelor să se facă în RON, USD sau EURO.

Alegerea caracteristicii esențiale a contractului, respectiv moneda, a aparținut în mod evident reclamantei, astfel încât s-ar face un raționament fals dacă din faptul că acest contract este standardizat s-ar ajunge la concluzia că este unul nenegociat.

Reclamanta nu poate să se exonereze de responsabilitatea propriei decizii de a încheia un contract pe o durată considerabilă de timp într-o anumită monedă, susținând că acesta este unul nenegociat și impus de bancă, în condițiile în care a avut suficient timp de reflecție, dar și capacitatea intelectuală, educația și pregătirea necesară să înțeleagă pe deplin obligațiile pe care și le asumă.

Dacă analiza ar fi putut continua, tribunalul a remarcat faptul că în cauză nu este îndeplinită nici condiția dezechilibrului semnificativ, clauzele contestate prevăzând în sarcina împrumutatului obligația de a restitui ceea ce a primit, respectiv franci elvețieni.

Continuând analiza subsidiară, s-a observat că nici condiția inserării clauzelor "contrar cerințelor bunei-credințe" nu este îndeplinită, susținerile din acțiune potrivit cărora banca pârâtă ar fi cunoscut la momentul încheierii contractului faptul că moneda CHF urma să se valorizeze considerabil și, în acest context, ar fi urmărit deliberat încheierea contractului în moneda CHF știind că aceasta urma să-l prejudicieze pe consumator nu este plauzibilă, deoarece, trecând peste faptul că variația cursului valutar depinde de mai mulți factori, a căror evoluție nu poate fi controlată și prevăzută cu precizie de către bancă, nici nu ar fi fost în interesul acesteia să încheie contracte în care să apară riscul de neplată, iar garanțiile să devină insuficiente pentru acoperirea creditului.

În fine, chiar și în situația în care s-ar putea concluziona că în speță clauzele contestate ar fi abuzive, solicitarea de "emitere a unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcție de cursul CHF-LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit" nu ar putea să fie admisă, în dreptul român neexistând vreo prevedere legală care să permită instanței să intervină și să modifice contractele încheiate de părți, aceasta echivalând cu încălcarea principiului pacta sunt servanda prevăzut de art. 969 din C. civ. de la 1864, aplicabil contractului încheiat între părți.

Având în vedere că temeiul juridic al acțiunii este Legea nr. 193/2000, iar prin cererea de chemare în judecată se afirmă că o astfel de modificare ar fi posibilă, tribunalul a apreciat că este relevantă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea Directivei nr. 93/13, deoarece prin Legea nr. 193/2000 s-a urmărit armonizarea reglementărilor românești cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.

Însă, spre deosebire de situația din cauza C-26/13, tribunalul nu a identificat o normă națională care să permită înlocuirea clauzelor reclamate cu o dispoziție de drept național supletiv, aceasta nefiind indicată nici în acțiune, astfel încât cererea prin care se solicită ca pârâtei să i se impună de către instanță o modificare a clauzelor contractuale potrivit dorinței unilaterale a uneia dintre părți nu poate fi admisă.

Presupunând totuși că "norma națională care să permită înlocuirea clauzelor reclamate cu o dispoziție de drept național supletiv" ar fi în dreptul român chiar Legea nr. 193/2000, singura dispoziție de drept național care ar fi aplicabilă în speță ar fi tocmai art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat, ale cărui dispoziții au fost preluate și în art. 2164 din C. civ. (2009), dar care are conținutul (în sensul ideatic, iar nu formal) identic cu cel al clauzei reclamate ca abuzivă.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 755/A din 17 aprilie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 4133/07.07.2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., apelanta fiind obligată la plata sumei de 858,816 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele:

Întrucât apelanta-reclamantă nu a depus motivele de apel, s-a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Din analiza susținerilor apelantei-reclamante în fața primei instanțe în raport de probele administrate, Curtea a apreciat că în mod corect s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.

Astfel, s-a arătat că din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, susținerile reclamantei nu puteau fi reținute.

Riscul valutar nu poate fi asociat produselor defectuoase, toxice.

Serviciul prestat de pârâtă nu poate fi considerat "defectuos", având în vedere că împrumutatul a putut folosi sumele împrumutate potrivit destinației. Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului are în vedere, în definirea unor astfel de servicii, pe cele care pun în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor ori integritatea bunurilor acestora, ipoteze care nu pot fi reținute în cazul serviciilor financiare.

Curtea de Apel București a reținut că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile Legii nr. 296/2004 sau ale O.G. nr. 21/1992, invocate de reclamantă în motivarea caracterului toxic sau defectuos al serviciului prestat de pârâtă, întrucât din interpretarea acestora rezultă că actele normative menționate vizează riscurile la care sunt supuși consumatorii prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor, iar în prezenta cauză se pun discuție serviciile financiare prestate de intimata-pârâtă, și nu bunuri.

A mai reținut că termenul "toxic" utilizat de reclamantă nu este prevăzut de legislația din materie relativ la serviciile financiare, astfel încât nu poate fi reținut în sensul său propriu.

În concluzie, Curtea a constatat că serviciul de creditare furnizat de pârâtă nu poate fi considerat toxic ori defectuos.

Cu privire la nerespectarea obligației de informare, consiliere și avertizare, respectiv la existența unor practici înșelătoare sau publicitate înșelătoare, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale în vigoare nu îndreptățesc concluzia potrivit căreia aceste situații sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului, ci pot prezenta relevanță în cadrul condițiilor prevăzute de lege pentru diferite acțiuni în justiție, precum cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanțieze aspecte legate de caracterul clar și inteligibil al unor clauze contractuale ori de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Pentru aceste motive, având în vedere limitele învestirii instanței, s-a apreciat că susținerile reclamantei pot fi analizate numai prin raportare la condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate.

Motivele invocate de reclamantă cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate nu pot fi reținute, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 13 din contract, aceasta cuprinde o declarație a reclamantei în ceea ce privește luarea la cunoștință a riscurilor valutare și asumarea răspunderii pentru riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul.

Reclamanta nu a indicat în concret temeiurile de fapt și de drept care ar justifica nulitatea acestei clauze, astfel că prima instanță a reținut, în mod corect, că temeiurile invocate generic pentru toate clauzele contestate nu justifică nulitatea acestei clauze. Reclamanta nu poate invoca lipsa de informare cu privire la variația schimbului valutar pentru a invoca pretinsul caracter abuziv al unei clauze în care este explicitat tocmai acest risc valutar, pe care reclamanta și l-a asumat în mod conștient.

Cu privire la motivele invocate de reclamantă în raport de obligația stabilită prin contract în sarcina sa de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede, Curtea a reținut, în acord cu prima instanță, că aceste clauze reprezintă o preluare a principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

S-a arătat că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Astfel, în raport de dispoziția legală menționată, clauzele prevăzute la art. 9.1 și art. 9.4 din convenția părților sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, invocată de apelanta-reclamantă.

Aceeași concluzie rezultă și din interpretarea prevederilor comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene relevante în cauză.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Aceasta este și situația dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, dispoziții cu caracter supletiv, care se aplică în raporturile dintre părți în lipsă de stipulație contrară. Normele în discuție stabilesc o anumită conduită pentru părți, care este obligatorie în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voința lor, o altă conduită.

Conform acestui text de lege, forma în vigoare la data perfectării convenției, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

Astfel, clauzele ce redau dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia.

Prin urmare, nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor contestate, astfel cum a solicitat apelanta-reclamantă.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune.

De asemenea, s-a arătat că prima instanță a reținut, în mod corect, că nu poate fi primită interpretarea propusă de reclamantă, potrivit căreia art. 1578 din C. civ. de la 1864 nu ar fi incident pentru motivul că acesta ar privi "eventualitatea devalorizării monedei oficiale dintr-un anumit spațiu juridic, la un anumit moment, și nu ipoteza unui contract de credit acordat într-o monedă străină care s-a valorizat puternic raportat la moneda națională", întrucât textul are vocația unei aplicări generale, nefăcând referire la o anumită monedă, iar ipoteza textului legal analizat presupune scurgerea unui interval de timp între momentul acordării împrumutului și cel al rambursării.

În ceea ce privește Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., invocată de apelanta-reclamantă, instanța de apel a reținut că prin aceasta Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o etapizare a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În cauza de față, reclamanta contestă o clauză care transpune o normă supletivă din dreptul național, așa încât există un impediment legal de analiză a condițiilor instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000. În condițiile în care această verificare este prima care trebuie să fie efectuată, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea anterior menționată, găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Pe cale de consecință, din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanță argumentele reclamantei referitoare la nerespectarea de către banca pârâtă a obligației de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar și inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ori a cerinței bunei-credințe.

Referitor la clauzele inserate la art. 10.2 și art. 10.3 din contract, s-a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului abuziv, respectiv a nulității acestora. Clauzele menționate au ca premisă lipsa de diligență din partea împrumutatului, care nu constituie la termen suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Clauzele au în vedere o culpă contractuală a clientului, sunt clare și inteligibile, clientul având posibilitatea de a prevedea care sunt consecințele economice ale acestora. Sunt exprimate în termeni clari și neechivoci situațiile și limitele în care banca este mandatată să debiteze conturile apelantei și să efectueze schimbul valutar și nimic nu o împiedică pe aceasta să asigure în contul curent sumele în CHF necesare plății ratelor scadente.

Cu privire la solicitarea de emitere a unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON la cursul CHF/leu de la data contractării creditului, instanța de apel a constatat că aceasta are în vedere modificarea unor clauze contractuale, și nu nulitatea acestora, fiind vădit neîntemeiată cererea reclamantei, în lipsa unui temei legal sau contractual.

Astfel, s-a arătat că instanța de judecată nu poate modifica acele clauze din contract ce prevăd moneda creditului și valoarea CHF în raport de care se calculează ratele, în condițiile în care nicio dispoziție legală sau contractuală nu îi permite aceasta.

Reclamanta a sesizat instanța în condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 193/2000, invocând definițiile, condițiile și obligațiile agenților economici ce intră în raporturi contractuale cu consumatorii, prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanța sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispozițiilor art. 8-13 din lege) nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, ci poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale.

Astfel, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă acesta nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul).

Prevederile Legii nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.

Potrivit regulamentului BNR nr. 22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.

Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și art. 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Totodată, prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, fiind permisă creditarea în altă monedă decât leu.

Cauza Kasler nu prezintă relevanță în cauză din perspectiva aspectelor invocate de reclamantă, întrucât situația de fapt și cea juridică sunt diferite.

În prezenta cauză creditul care este pus la dispoziția consumatorilor în valută trebuie restituit în aceeași valută, în timp ce cauza Kasler avea ca ipoteză acordarea unui împrumut în moneda națională (forinți) care urma să fie restituit tot în moneda națională, dar în funcție de cursul CHF.

Mai mult, în speță, apelanta-reclamantă contestă chiar moneda în care a fost acordat creditul și obligația esențială a acesteia de a restitui ratele în aceeași monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare diferite la vânzare și la cumpărare.

Împotriva deciziei civile nr. 755/A din 17 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.), ceea ce în materie procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta critică faptul că, raportat la exigențele deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din Decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din Decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenta-reclamantă consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Recurenta susține că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepția este de strictă interpretare, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din Decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurentei-reclamante, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenta menționează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de față, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenta-reclamantă consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din Decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din Decizie, cu mențiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil".

Așadar, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea privind consecințele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenta a precizat faptul că instanța europeană se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale și, nicidecum, raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenta apreciază că instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă (paragraful 56 din Decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraful 50 din Decizie).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (E., F. și G.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă a arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenta relevă faptul că este stabilită o astfel de obligație de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispozițiile pe care le consideră relevante și anume la art. 15 și art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurentei-reclamante, este acela că în domeniul financiar Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv soluției pronunțate în Cauza Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, chiar și pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor și nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Față de cele anterior expuse, este evident că, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată.

Recurenta consideră că banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancțiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenta apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecință a nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, precum și în stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenta-reclamantă, raportându-se la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, a menționat că revine instanței de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenta a făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurentei, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. Intervenția pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competența tribunalului, fiind o intervenție judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanța va avea la dispoziție prezumția de dezechilibru al contractului, prezumție care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, și nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurenta a susținut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeași directivă vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autoarea căii de atac a arătat că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurentei, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 și art. 5 din Directiva 93/13 impun cerințe de bună-credință, de echilibru și de transparență și, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susținut că în li