ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2271/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 aprilie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanții reprezentați prin A. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța:

I. să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa nr. 1, coloana L din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana E, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit;

II. obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului la cursul CHF- LEU indicat în anexa 1 coloana H.

III. obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 17.200.000 RON în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit de reclamanți prin faptele ilicite ale pârâtei menționate la pct. I din prezenta cerere de chemare în judecată, în subsidiar, fiecare dintre reclamanți solicită o despăgubire de 200.000 RON pentru prejudiciul suferit individual.

Obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 52500 RON, conform documentelor justificative.

Prin sentința civilă nr. 1619 din 15 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. și EEEE., în contradictoriu cu pârâta FFFF. S.A., fiind obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 50.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1839A din 26 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. și EEEE. împotriva sentinței civile nr. 1619 din 15 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă FFFF. România S.A.

Prin aceeași decizie, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată.

La 14 martie 2018, reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. și EEEE. au formulat recurs împotriva deciziei nr. 1839 din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că cererea de apel conținea zece motive, dar instanța a analizat doar două, respectiv, cel privind produsele defectuoase/toxice și aplicarea "principiului nominalismului", precum și, în parte, cel privind încălcarea obligației de informare.

Totodată, au arătat recurenții-reclamanți că prin cererea de chemare în judecată, au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor contestate pentru patru motive de nulitate: obligațiile de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit, însă instanța de apel nu a analizat motivele de nulitate privitoare la utilizarea de practici comerciale înșelătoare și la clauzele abuzive deși, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluției date de prima instanță și în privința acestora.

Au mai arătat recurenții că pretinsa incidență a principiului nominalismului atrage, în opinia total greșită a instanței de apel, o excludere de la aplicarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesioniști și consumatori însă dincolo de caracterul profund eronat al acestei soluții, este evident că în privința celorlalte motive de nulitate nu operează această excludere de la analiza caracterului abuziv întemeiată generic pe o dispoziție de restricție a accesului la justiție, dispoziție care nu poate fi interpretată extensiv sau aplicată prin analogie.

În lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ., în concret, instanța nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, au arătat recurenții că în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidența motivului 6 de casare al art. 488 C. proc. civ.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a deciziei CJUE din cauza C-186/16 și raportat la exigențele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nici nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 și nici nu se referă la toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

În continuare, s-a arătat că instanța de apel, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C -186/16, a constatat în mod greșit că este incidentă excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, excepțiile de la analiza caracterului abuziv fiind de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare.

Principiul nominalismului monetar, motivația pentru care instanța de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit și art. 1 lit. t) din actele adiționale care stabilesc restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate iar în situația în care instanța constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata și moneda contractului, are obligația de a analiza, chiar și din oficiu, caracterul abuziv al acesteia.

Chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13. Or, tocmai aceasta este una din principalele erori ale instanței de apel, având în vedere că a oprit analiza în momentul în care a constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului însă potrivit CJUE, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza pentru a verifica respectarea minimului de protecție și a efectivității.

Au mai arătat recurenții că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, 25 și 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamanților referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Referitor la răspunderea pentru produse și servicii cu defecte, s-a arătat că sancțiunea predilectă a legislației pertinente este înlocuirea produsului sau refacerea serviciului cu defecte, în speță, înlocuirea unui produs financiar toxic (credit in CHF) cu un produs financiar natural ne-riscant (credit în RON), la o rată de conversie egală cu cursul CHF - leu din data contractării și cu costurile, și în condițiile contractuale contemporane încheierii acestora, sancțiune prevăzută de art. 17 din Codul consumului, precum si de art. 12, respectiv, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, înlocuirea și remedierea fiind gratuite, putând fi însoțite și de despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate.

La data de 22 martie 2018, a declarat recurs recurenta-pârâtă FFFF. România S.A. solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de obligare a intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate Băncii de soluționarea fazei procesuale a apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare cu obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că, astfel cum a reținut instanța de apel, pârâta odată cu solicitarea obligării intimaților la plata cheltuielilor de judecată din apel, a depus la dosarul cauzei atât factura onorariului din apel cât și dovada achitării cheltuielilor de judecată.

A mai arătat recurenta că, instanța de apel în mod greșit a respins solicitarea de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată din apel, reținând că, deși ar fi depus pârâta aceste înscrisuri, dovada achitării onorariului ar fi fost cea aferentă onorariului de fond și nu cea aferentă onorariului din apel.

A susținut recurenta că deși a fost diligentă și a depus o astfel de dovadă, dintr-o eroare materială a depus dovada achitării onorariului din fond însă ceea ce prezintă relevanță este ca aceste cheltuieli să cuprindă acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost suportate de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu.

A mai arătat recurenta că instanța de apel ar fi trebuit nu să respingă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată atunci când a observat că s-ar fi depus dovada achitării onorariului din fond, ci ar fi trebuit să solicite depunerea dovezii achitării onorariului din apel.

Prin cererea înregistrată la 29.03.2018, recurenta-reclamantă EEEE. a solicitat ca în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ., să se ia act de renunțarea la judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la 17.05.2018, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate băncii de soluționarea fazei procesuale a apelului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 21.05.2018, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamanților, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursulrilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor cu mențiunea că acestea au posibilitatea depunerii în scris a unui punct de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării.

La 4 octombrie 2018, recurenții-reclamanți au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 27 din C. proc. civ., precum și a art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și a deciziei nr. 52/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. și EEEE. împotriva deciziei civile nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la 20 septembrie 2019, cu citarea părților.

Prin decizia nr. 938 din 19 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a constatat nul recursul declarat de recurenta-pârâtă GGGG. (fostă S.C. FFFF. ROMÂNIA S.A.).

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. și EEEE. împotriva deciziei civile nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, cererea formulată în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ. de recurenta-reclamantă EEEE., reținând următoarele:

Se constată că prin cererea formulată la 30 ianuarie 2017 recurenta-reclamantă EEEE. a solicitat instanței să ia act de "renunțarea sa la procesul cu FFFF.".

Principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum și de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și constă în faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, respectiv declanșarea acestuia și libertatea de a-i pune capăt, dar și stabili cadrul procesual.

Așadar, principiul disponibilității cuprinde și posibilitatea părților de a efectua acte de dispoziție, acestea fiind desistarea (renunțarea reclamantului), achiesarea și tranzacția judiciară.

Dispozițiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că renunțarea la calea de atac se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după declararea căii de atac, prin prezentarea părții înaintea președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanței, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă, dispozițiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

Totodată, prevederile art. 463 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre.

Manifestarea expresă de voință a părții reglementată de art. 404 C. proc. civ. se caracterizează prin aceea că partea care a pierdut procesul, în primă instanță sau în apel, renunță la dreptul de a exercita calea de atac, apelul sau, după caz, recursul, împotriva hotărârii respective ori dacă a formulat deja o cale de atac, o retrage.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc și ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului la instanța superioară, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecății în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înțelege să-și retragă calea de atac.

În cauza de față, manifestarea de voință a recurentei vizând renunțarea sa la judecata cererii de recurs și achiesarea la decizia civilă nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă reprezintă un act de dispoziție al acesteia, care nu este supus cenzurii instanței.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil, urmează să ia act de achiesarea recurentei-reclamante EEEE., la decizia civilă nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența, cu atât mai mult cu cât recurenții nu au arătat în concret care sunt regulile de procedură încălcate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurenților, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Or, simpla nemulțumire a recurenților cu privire la faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței acestora nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenții-reclamanți.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reținut și instanța de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del HHHH., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății". Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora prevederile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea și nici nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc., nefiind incident nici din această perspectivă motivul reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În mod greșit, recurenții se prevalează de o aplicare greșită a prevederilor art. 17, 25, 27 din Codul Consumului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992, întrucât, în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale invocate din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul Consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992).

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a reținut cu justețe că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestația în sine, de punere la dispoziție a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, față de prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, care au în vedere acele servicii care pun în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor ori integritatea bunurilor acestora, ipoteze care nu pot fi reținute în cazul serviciilor financiare.

S-a reținut legal că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Legea nr. 296/2004, întrucât din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noțiunea "declarație de conformitate", care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidență în cadrul contractelor de credit. La fel, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanție și de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficiențe. În ceea ce privește art. 15 din O.G. nr. 21/1992, s-a reținut corect că forma acestui text de lege, de care s-au prevalat reclamanții, nu era în vigoare la data încheierii contractelor de credit și, prin urmare, nu este incident în cauză.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenții-reclamanți, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC. și DDDD. împotriva deciziei civile nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenților în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei GGGG. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-reclamanți EEEE., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC. și DDDD. la plata sumei de 33100,04 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă GGGG., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 463 C. proc. civ., ia act de achiesarea recurentei-reclamante EEEE., la decizia civilă nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC. și DDDD. împotriva deciziei civile nr. 1839A din 26 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-reclamanți EEEE., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC. și DDDD. la plata sumei de 33100,04 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă GGGG..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2020.