ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2089/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

Constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 9.1, 9.2, 9.4, 13 lit. b) cuprinse în Contractul de credit x/21.09.2006 și a clauzelor din art. I cuprinse în actele adiționale nr. x/30.03.2010, nr. y/26.10.20120 și nr. 3/27.04.2011, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi;

Obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 200.000 de RON, pentru prejudiciul suferit de consumator prin faptele ilicite ale pârâtei menționate la pct. I din cererea de chemare în judecată;

Obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză a co-debitorului C., întrucât acesta a semnat contractul de credit alături de împrumutat, obligându-se în solidar să restituie împrumutul contractat.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 2762 din 05 mai 2016 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1385 din 13 iunie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2762/05.05.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.A. și intimatul intervenient C..

Recurenta-reclamantă s-a raportat, prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate sub aspectul soluției și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Sub un prim aspect, recurenta susține nelegalitatea deciziei instanței de apel având în vedere faptul că, aceasta a analizat extrem de succint doar aplicarea Legii nr. 193/2000, respectiv obligația de informare, apreciind în mod eronat că este de prisos analiza celorlalte critici.

Instanța de apel nu a analizat motivul nr. 2 și 3 de nulitate, deși, prin motivele de apel a fost învestită cu analiza soluției date de prima instanță și în privința acestora.

În lipsa analizării tuturor motivelor, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ., în concret, instanța nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut aplicarea greșită a deciziei CJUE din cauza C-186/16;

Prin Decizia pronunțată în cauza C-186/16, CJUE a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de față și trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE, doar una dintre întrebări vizând aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare.

Analiza în condițiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și are în vedere noțiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorități centrale sau chiar de autorități administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Motivația pentru care legislația protecției consumatorilor (inclusiv Directiva clauzelor abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziții din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul național în materia protecției consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcționare a UE.

Pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziția din actul normativ. Este, deci, necesară condiția minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Soluția instanței de apel conduce, în mod greșit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluție care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

Pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Principiul nominalismului monetar, motivația pentru care instanța de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit și art. 1 lit. t) din actele adiționale care stabilesc restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Așadar, revenea instanței de apel obligația să aplice excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai așa s-ar fi putut asigura nivelul minim de protecție al consumatorilor instituit prin Directivă. Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parțial, conținutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudența pronunțată în aplicarea și interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituție, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

Sub un alt aspect, se arată că, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Caracterul clar și inteligibil, așa cum a fost explicat de către CJUE în numeroase spețe, trebuie să însoțească o clauză întotdeauna, chiar și atunci când transpune o normă supletivă din dreptul național, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înțelege consecințele economice și potențialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scutește pe profesionist de obligația de a-l informa pe consumator despre consecințele economice ale clauzei. Un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoștințele juridice și economice necesare pentru a înțelege sensul unei norme supletive pretins transpusă contractual, dar mai ales pentru a percepe efectele distructive ale acesteia într-un contract nenumit.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerințe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcționează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condițiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Se mai arată și că, informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie să privească mai ales consecințele economice ale clauzei.

Informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială pentru formarea consimțământului, în acest sens menționând Decizia CJUE pronunțată în cauza Andriciuc, C-186/16.

Astfel, pornind de la considerentele Curții expuse la punctul 48 în Decizia pronunțată în cauza Andriciuc, C-186/16, recurenții apreciază că analiza acestui motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situația de fapt dedusă judecații, reținută inclusiv de instanța de apel, care, deși constată o vădită încălcare de către intimata-pârâtă a obligației de informare, impusă de jurisprudența Curții, totuși lasă nesancționată o astfel de încălcare, contrar obligațiilor trasate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului și a executării silite, în cazul în care fluctuația îl pune în situația de a nu-și putea plăti ratele. Riscul este cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuație semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecințele de mai sus.

In schimb, banca are avantajul timpului, astfel încât chiar și în ipoteza unei devalorizări a monedei de împrumut (CHF), banca își permite să aștepte toți cei 30 de ani ai contractului, astfel încât, într-un final, cu toate dobânzile, comisioanele percepute, să constate profitul de pe urma împrumutului acordat.

Sub un alt aspect, se arată că CJUE se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații.

În conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (și are) obligația să includă în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 și, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obișnuite și la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obișnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. În plus, conform art. 6 și 7 din Legea 363/2007, orice informație esențială disimulată sau reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înșelătoare, sever sancționată, conform aceleiași legi.

Recurenții consideră că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituției financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, și nu în timpul sau după, colapsul consumatorului (eveniment care, materializat în volume mari, ar putea determina chiar colapsul creditorului). Nu poate fi invocată în apărare neretroactivitatea Recomandării CERS din 2011 și a Directivei 2014/17/UE. Recomandarea CERS nu este un act normativ supus principiului neretroactivității, ci un cod de conduită ce arată cum trebuiau puse în aplicare reglementările existente deja, iar principiile din preambulul Directivei motivează necesitatea Directivei.

Contrar susținerilor instanței de apel, capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acțiunii de față (chiar dacă, așa cum rezultă din înscrisurile anexate, banca avea toate elementele pentru a putea anticipa o creștere a cursului CHF).

Ceea ce prezintă relevanță este obligația băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora. Iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale, și nicidecum raportat la profan și la public, în general.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variații de curs și efectele acestor variații.

Recurenții precizează că au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligațiilor și costul total al împrumutului, așa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia CJUE pronunțată în speța Andriciuc.

În cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar, adică nu își obține majoritatea veniturilor în acea valuta) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plata, acord dat exclusiv pentru motivul ca debitorul primește în schimb un preț al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

Îndeplinirea obligației de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE pronunțată în speța Andriciuc)

Se arată și că CJUE indică expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Recurenții precizează că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în fața instanțelor de fond au arătat că existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveției, Băncii Naționale Române cu privire la iminența aprecierii cursului CHF și efectelor distructive asupra împrumutaților în această monedă.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deși nu acest lucru i se reproșează în acțiunea de față), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (D., E. și F.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilității civile, contravenționale sau penale a unui comerciant care vinde produse sau servicii populației. Dimpotrivă, apariția imprevizibilă a unui pericol generat de consumul sau utilizarea produsului sau serviciului pus pe piață de comerciant este chiar declanșatorul obligației de avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piață, obligație care îi incumbă comerciantului.

Un alt aspect vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, 25 și 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor recurenților-reclamanți referitoare la caracterul toxic, defectuos, neconform și nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Din înscrisurile depuse la dosar în fața instanțelor de fond rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu le-au fost aduse la cunoștință recurenților, ci din contră, au fost ascunse cu viclenie. În plus, răspunderea pentru produse/servicii defectuoase este o răspundere obiectivă, întemeiată exclusiv pe riscul de daună rezultat din punerea produsului/serviciului pe piață, nefiind nevoie de proba vreunei culpe a profesionistului.

Pentru aceste considerente recurenții au solicitat instanțelor de fond, înlocuirea obligației de restituire a creditului în CHF, cu obligația de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit.

Solicitarea recurenților a fost efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele și serviciile defectuoase, fiind invocate dispozițiile art. 25 lit. b) și art. 27 lit. a) din Codul consumului.

Produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

Instanța de apel a apreciat că deși atât O.G. nr. 21/1992 cât și Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare și serviciile financiare, legiuitorul atunci când a făcut referire la produse defecte, toxice, reparare, refacere, a avut în vedere sensul lexical al acestor cuvinte și a vizat bunurile materiale, nu sensul figurat al acestora, atribuit de consumatori contractelor de credit. Or, potrivit O.G. nr. 21/1992, noțiunea de produs este echivalentă cu cea de bun/serviciu.

Teoria instanței de judecată de a asocia termenii sigur, defectuos, periculos exclusiv cu produsele care reprezintă bunuri materiale, cu excluderea produselor financiare/de creditare calificate de instanță drept servicii financiare de natură bancară este inacceptabilă, fiind emisă cu vădita intenție de a restrânge artificial aria produselor/serviciilor pentru care legea stabilește o răspundere obiectivă.

Astfel, în mod greșit a apreciat instanța de judecată în cuprinsul deciziei atacate că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noțiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispozițiile legale incidente.

Recurenta consideră că banca și-a încălcat în mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, aspecte confirmate chiar de instanța de apel.

In situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

In urma acestei sancțiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus note scrise la 6 februarie 2019, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de recurent ca inadmisibilă.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 ianuarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 22 ianuarie 2019, intimata depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1385 din 13 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea pronunțată la 26 septembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În acest context, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat motivul nr. 2 și 3 de nulitate, ce viza obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice) și obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, deși, prin motivele de apel a fost învestită cu analiza soluției date de prima instanță și în privința acestora.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Rezultă, așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu susținerile uneia dintre părți ori concluziile unei instanțe ce s-a pronunțat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă expunerea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speță, se reține că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanța de control judiciar a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept concluzia adoptată, în sensul că a procedat la verificarea îndeplinirii obligației de informare, în acest sens fiind menționată hotărârea pronunțată la 14 iunie 2012 în cauza C-618/2010 Banco Espanol de Crédito S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino și hotărârea pronunțată la 9 iulie 2015 în cauza C-348/2014 Maria Bucura împotriva G. S.A..

În acest context, se reține că fiind îndeplinită obligația de informare a consumatorului, acesta era pe deplin avizat asupra calității produselor/serviciilor solicitate, sens în care nu putea fi surprins de anumite practici comerciale înșelătoare, astfel cum susține recurenta.

Se constată, așadar, că a fost respectată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noțiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanță internă să examineze în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, susținerile părților fiind examinate de către instanță, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, arătând că instanța de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Astfel, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsește în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reține că instanța a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând că instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative, deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Așadar, în raport cu susținerile recurentului, potrivit cărora, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părți, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credințe, soluția instanței de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce privește aserțiunile vizând încălcarea obligației precontractuale de informare și avertizare, practicile înșelătoare și reclamă deopotrivă și punerea pe piață a unor produse toxice, Înalta Curte reține că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurentul exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârșită de instanța de apel.

În ceea ce privește obligația băncii de a nu utiliza practici înșelătoare, din coroborarea art. 4 alin. (3) cu art. 6-9 din Legea nr. 363/2007 rezultă că practicile comerciale incorecte sunt reprezentate în special de practicile înșelătoare și practicile agresive, care conduc, în primul caz, la inducerea în eroare a consumatorului, determinându-l "să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o", iar în cel de-al doilea caz, limitează în mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu.

Prin urmare, practicile comerciale vizează faza precontractuală, decizională, iar nu un contract încheiat. In acest context, nu se poate susține că pretinsul comportament al unei instituții bancare de a aplica o clauză contractuală asumată prin semnătură de consumator ar putea reprezenta o practică comercială incorectă.

Preambulul Directivei nr. 2005/29/CE confirmă faptul că practicile comerciale vizează faza decizională, respectiv precontractuală, astfel că o clauză contractuală și împrejurarea de a se da eficiență acesteia nu se înscrie în teza unor "practici comerciale incorecte".

În alți termeni, executarea unui contract încheiat nu poate reprezenta o practică comercială incorectă și, cu atât mai puțin, a unei clauze din contract care transpune o prevedere din dreptul intern. Mai mult, prin pretențiile exprimate în petit se tinde în cele din urmă la însăși modificarea contractului în derulare, ceea ce este în dezacord cu măsurile prevăzute de Legea nr. 363/2007.

În consecință, aceste aserțiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalității deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, precum și reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1385 din 13 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1385 din 13 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.