ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2548/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2548/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 13 octombrie 2015, sub numărul x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. București, solicitând instanței:

- constatarea nulității absolute a clauzelor din Secțiunea nr. 6 alin. (1) teza I din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/CF din data de 30 septembrie 2008 și din Secțiunea nr. 1 referitoare la definiția riscului valutar, Secțiunea nr. 4 pct. 4.1., 4.2., 4.5., Secțiunea nr. 7 pct. 7.1. lit. p) din Condițiile generale ale contractului de credit, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior: încheierii contractului de credit, obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

- obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând să se realizeze la data contractării creditului, la cursul CHF/RON din acea zi.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 20 noiembrie 2015 pârâta B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

C. S.A. a depus la dosar precizare, prin care a învederat instanței că a preluat calitatea procesuală a B. S.A., prin efectul fuziunii prin absorbție.

Prin sentința civilă nr. 728 pronunțată la data de 8 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Cluj-Napoca, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., la data de 19 decembrie 2016, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1819/A pronunțată în dosar la data de 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 728 din data de 8 februarie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. Cluj-Napoca, ca nefondat.

La data de 8 februarie 2018, reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei sus-menționate, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 16 februarie 2018.

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea în tot a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

A susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

În motivare, a invocat încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-186/16, în care a fost indicat mecanismul pe care trebuie să-1 aplice judecătorul național, atunci când e sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

Ulterior prezentării considerentelor deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene și a pașilor de urmat în ceea ce privește analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, a susținut că acestea pot fi examinate, sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de norme supletive, chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil și, de asemenea, chiar dacă nu au fost negociate și sunt contrare cerințelor bunei-credințe, determinând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

A considerat că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care, a arătat că pot fi verificate, sub aspectul caracterului abuziv, clauzele ce transpun acest principiu în contracte, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

A făcut trimitere la art. 169 alin. (4) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, care indică faptul că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, precum și la dispozițiile din art. 20 alin. (2) din Constituție:

"dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.".

A susținut că, așa cum a arătat Curtea în decizia din cauza C-186/16, paragraful 28, excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

A considerat că dispozițiile Directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă) dar, sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

A precizat că, în speță, principiul nominalismului nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce transpune acest principiu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Menționând că regula nominalismului monetar a fost și a rămas o normă cu valoare supletivă, a considerat că un contract nul pentru încălcarea acestei reguli este o realitate infinit mai grea decât continuarea unui contract pe termen lung, în condițiile agreate de părți la momentul perfectării contractului, adică la un curs Leu - CHF egal cu cel din data contractării și la costuri egale cu cele din data contractării.

Prin urmare, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, să observe că în speță nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurentul-reclamant a menționat că prevederile contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv.

A arătat că, în paragrafele 44-51, decizia pronunțată în cauza Andriciuc precizează că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei și b) informarea, în faza pre-contractuală, privind consecințele economice ale clauzei.

A realizat o analiză detaliată a cerințelor pe care trebuie să le întrunească examenul elementelor referitoare la modul de redactare al clauzei și la îndeplinirea obligației de informare și a precizat că, prin înscrisurile depuse la dosar, a demonstrat că la momentul acordării creditelor, existau avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveției și a Băncii Naționale Române, cu privire la iminența aprecierii cursului CHF și efectelor distructive asupra împrumutaților în această monedă, iar banca pârâtă trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor.

A susținut că omisiunea informării nu numai că aduce atingere intereselor economice ale consumatorilor, dar reprezintă și un exemplu clar de iresponsabilitate managerială, iar imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilității civile, contravenționale sau penale a unui comerciant ci, este chiar declanșatorul obligației de avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piață, obligație care îi incumba comerciantului.

Raportat la toate argumentele mai sus exprimate, a apreciat că prevederile contestate nu au fost redactate în mod clar și inteligibil și, de asemenea, pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

În ceea ce privește obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, a făcut referire la prevederile art. 14, 15, 45 și 48 din Codul Consumului, subliniind dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

A precizat că riscul valutar este unul dintre aspectele esențiale ale creditului în monedă străină, fiind dublat de un risc de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulențe ale pieței.

Astfel, a considerat evident că orice bancă vânzătoare de produse de creditare are obligația de a include în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar, făcând trimitere si la Directiva 2014/17/UE, care, la punctul 22 din preambul, oferă exemplul obligației de avertizare cu privire la impactul potențial al fluctuațiilor cursului valutar în cazul creditării în monedă străină, iar la punctul 27 atrage atenția asupra administrării prudente și, mai ales, a gestiunii pro-active a riscurilor emergente ale creditării.

A precizat că punctul 23 din directiva 2014/17/UE stabilește un procent maxim, de 20%, de variație între cursul inițial și cel curent, pentru ca obligația de avertizare (imputabilă instituției de credit) să se activeze, iar banca să fie datoare să informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere, pentru a limita riscul valutar la care este supus.

Prin urmare, a apreciat că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituției financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, nu în timpul sau după colapsul consumatorului.

A susținut că Directiva creditelor imobiliare, mai sus amintită, confirmă faptul că, anterior acesteia, s-au utilizat de către băncile împrumutătoare practici comerciale incorecte.

A arătat că, atât la vânzarea creditelor în CHF, cât și ulterior, pe parcursul derulării contractelor, a fost utilizată o practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul directivei 2014/17, consumatorii neputând acționa în cunoștință de cauză, nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate astfel de practici drept practici înșelătoare.

În ceea ce privește sancțiunea încălcării obligației de informare si avertizare, a considerat că prevederile din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută.

Urmarea acestei sancțiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, este antrenarea răspunderii civile delictuale a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori, în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informații esențiale pentru formarea unui consimțământ conștient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parțial pentru vicierea consimțământului sau, în cazuri grave, rebuturi contractuale, ce pot fi desființate prin constatarea nulității absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

În susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, a făcut referire la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precizând că, în cauză a fost stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că nu a fost negociată clauza dedusă judecății.

A considerat că această clauză provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, făcând trimitere la paragraful 54 și 56 din decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Arătând că dezechilibrul semnificativ este prezumat, a susținut că a existat un astfel de dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, încă de la încheierea contractului. În mod esențial, însă, trebuie reținut că, în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

A precizat că inegalitatea economică, tehnică, juridică și temporală între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații a protecției consumatorilor, iar acest spirit constă în ideea fundamentală a remedierii dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul juridic de putere.

În temeiul unor largi trimiteri la jurisprudența Curții de Justiție, a apreciat că în prezenta cauză, pârâta nu a făcut proba echilibrului real între drepturile și obligațiile părților contractante.

A apreciat că dezechilibrul poate surveni încheierii contractului, inclusiv ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, intervenite în cursul derulării acestuia.

A mai apreciat că omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii, făcând trimitere la considerentele deciziilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele Ernst Georg Radinger s.a vs. Finway A.S. (cauza C - 377/14), RWE Vertrieb AG vs. Westfalen eV (cauza C - 92/11) și Kasler (C-26/13).

A menționat că prevderile art. 3 și 5 din Directiva 93/13/CEE impun cerințe de bună-credință, echilibru și transparență, în contract trebuind a fi indicată, în mod transparent, metoda de variațiune a respectivelor costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri. A mai arătat că un contract care nu respectă aceste cerințe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, devenind un comerț cu riscuri pe care consumatorul nu intenționa să îl practice.

Or, în opinia recurentului, transformarea contractului de credit într-un contract aleatoriu este prohibită de legislația protecției consumatorului, adăugând recurentul că, în cazul creditelor în CHF, trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată, acord dat exclusiv pentru motivul că debitorul primește în schimb un preț al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

În situația în care nu este dovedit faptul că împrumutatul și-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul prețului mai mic creditului, a conchis că un contract inițial comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu, prin voința unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

A apreciat că intimata-pârâtă, profesionist în domeniul financiar-bancar, cunoștea sau trebuia să cunoască riscurile asociate creditării în franci elvețieni, în condițiile unor informări clare ale Băncii Naționale a Elveției, în timp ce, de cealaltă parte, consumatorului îi era imposibil să perceapă astfel de realități sau riscuri.

Susținând că dezechilibrul originar, prezumat, al contractului comerciantului cu consumatorul, este adâncit în cazul unui credit de retail (întrucât banca, autor al contractului preformulat, la care aderă fără rezerve consumatorul, și profesionist al riscului, știa exact la ce prestație se obligă față de consumator), a precizat că recurentul nu era avertizat despre iminența aprecierii monedei de plată și repetabilitatea acesteia, la fiecare criză financiară viitoare.

Altfel spus, banca a cunoscut imediat și complet întinderea obligației sale, în timp ce consumatorul nu a cunoscut-o pe a sa, nu o cunoaște acum și nu o va cunoaște nici în viitor.

A arătat că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor contestate, ca urmare a nerespectării de către banca pârâtă a următoarelor obligații: (i) obligația de informare și de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

În cazul în care instanța va constata neîndeplinirea obligației de informare de către intimata-pârâtă, în mod necesar, acest aspect va însemna și neîndeplinirea celorlalte obligații, dată fiind legătura existentă între acestea și obligația de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică al normelor ce instituie cele patru categorii de obligații, sancțiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută, urmând ca prevederile astfel sancționate să nu mai producă efecte față de consumatori.

A subliniat faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, în timp ce răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

La data de 16 octombrie 2018, recurentul-reclamant a depus la dosar o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 25 alin. (1) și art. 7 din aceeași lege, în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Această cerere a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 3 octombrie 2019.

Prin întâmpinarea transmisă la dosar data de 15 martie 2018, intimata-pârâtă a solicitat, în esență, respingerea recursului recurentului-reclamant, ca nefondat, precizând că va cere plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, precum și un supliment la raport. În cadrul acestui din urmă document, magistratul-asistent raportor a considerat recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2019, Înalta Curte, analizând raportul și suplimentul la raport, a dispus comunicarea acestora, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de din 16 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză.

Judecata cauzei a fost suspendată, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin încheierea pronunțată la data de 3 octombrie 2019 de instanța de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sub aspectul situației de fapt lămurite în fața instanțelor de fond, se reține că la data de 30 septembrie 2008, între recurentul-reclamant, în calitate de împrumutat, și recurenta-pârâta B. S.A. (actualmente C. S.A.) a fost încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/CF, recurentul-reclamant formulând o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, în cadrul căreia a contestat o serie de clauze contractuale referitoare la obligația recurentului de a restitui creditul în moneda CHF, cu suportarea riscului valutar aferent acestei monede.

Subsecvent primului capăt de cerere, recurentul-reclamant a solicitat și obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului.

În cadrul recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a fost criticată decizia recurată, arătându-se că instanța de apel a încălcat dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia pronunțată în Cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.).

Astfel, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod eronat a stabilit instanța de apel excluderea de la analiza caracterului abuziv a prevederilor contractuale a căror nulitate se invocă, motivat de împrejurarea că aceste prevederi reflectă o normă internă cu caracter supletiv, constând în principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Cu referire la criticile recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că, prin hotărârea pronunțată în cauza C-186/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor ce trebuie verificate, din perspectiva Directivei 93/13/CEE, pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă, contrar argumentelor recurentului, că instanța de apel a respectat criteriile stabilite de Curte prin decizia pronunțată în cauza C-186/16.

Astfel, subsecvent constatării justificate că susținerile reclamantului:

"pot fi analizate numai prin raportare la condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate.", analizând în ce măsură clauzele contractuale contestate reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel a stabilit că:

"aceste clauze transpun o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1865, care consacră principiul nominalismului monetar"și a conchis în sensul că:

"În atare context, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit nr. x/30.09.2008, care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.".

În motivare, instanța de apel s-a întemeiat și pe interpretarea prevederilor Directivei 93/13/CEE, evidențiată de Curtea de Justiței în cauza C-186/16, invocată de recurent, precizând instanța de apel că prin această hotărâre, ce vizează "tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar", s-a statuat că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii".

S-a arătat, în considerentele relevante ale deciziei recurate, că, potrivit hotărârii menționate mai sus:

"această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (par. 28)" și că:

"pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (par. 29).".

În speță, contractul de facilitate de credit și de garanție ale cărui clauze sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 30 septembrie 2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 și ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864 referitoare la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menționate și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În aceste condiții, este corect argumentul instanței de apel, în sensul că prevederile contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății, potrivit căruia:

"Obligația ce rezultă din un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății."

Prin urmare, dispozițiile contractuale privind riscul valutar reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, care se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței conferite de art. 267 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, inclusiv în hotărârea pronunțată în cauza C-186/16, invocată de recurent, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, astfel cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin hotărârea pronunțată la data de 9 iulie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile imperative, care se aplică independent de alegerea părților contractante, și dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeași hotărâre, Curtea a adus în sprijinul jurisprudenței sale anterioare argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea, de către legiuitorul național, a unui echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în privința anumitor contracte nu constituie:

"o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională nu este permis judecătorului național.

Totodată, Curtea a statuat că, în ceea ce privește verificarea excluderii unei astfel de clauze din domeniul de aplicare al acestei directive, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE (pct. 35), este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă.

În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din din hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost preluat în legea națională prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Ca atare, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În consecință, susținerile formulate de recurentul-reclamant, referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi analizate, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de încadrarea clauzei în cerințele prevăzute de art. 4 alin. (6) sau de îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

În baza considerentelor anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1819/A din 7 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1819/A din 7 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.