ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2380/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, mai mulți reclamanți printre care și A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I și coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I, pentru încălcarea de către banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1.

În concret, reclamanții au solicitat să se constate încălcarea drepturilor consumatorilor, prin punerea pe piață în perioada 2006-2008, de către banca pârâtă, a unor produse de creditare toxice și să se dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

Prin încheierea din 3 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-au disjuns cererile formulate de reclamanți prin care se formulează pretenții proprii împotriva aceleiași pârâte, ținând cont de raporturile juridice distincte, sens în care s-au format dosare separate pentru fiecare dintre aceștia, iar instanța a rămas învestită în prezentul dosar cu soluționarea cererii formulate de reclamantul A..

La termenul de judecată din 15 octombrie 2015 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a terților C. și D..

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 356/2016 din 21 ianuarie 2016, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu terții C. și D..; reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 361,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 924 din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți C. și A. împotriva sentinței civile nr. 356 din 21 ianuarie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele B. S.A. și D..

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut, în esență, următoarele:

Părțile în litigiu au încheiat contractul de credit nr. x/12.03.2008 având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 234.997 CHF pe o perioadă de 420 de luni.

Obiectul cauzei deduse judecății vizează constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 1.1, art. 5.1 și art. 5.11 teza a II-a din contractul de credit, solicitându-se, în esență, conversia creditului în RON la cursul CHF/RON din data încheierii contractului, fie ca efect al angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru nerespectarea unor obligații legale, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului, fie ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor în discuție. Contractul încheiat de părți este de adeziune, clauzele acestuia fiind prestabilite de către împrumutător.

Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor preformulate, de adeziune, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada făcută de profesionist a caracterului negociat al contractului.

Apelanții-reclamanți au apreciat că oferta făcută de bancă, în integralitatea sa, corespunde voinței acestora și, prin urmare, au acceptat-o, exprimând neîndoielnic voința de a încheia respectivele acte juridice.

Executarea obligațiilor reclamanților, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-și astfel aplicarea în speță.

Referitor la aplicarea teoriei impreviziunii la situația din prezenta cauză, Curtea a avut în vedere că aceasta a primit reglementare legislativă doar prin C. civ. din 2009, inaplicabil în speță. S-a apreciat că nu se poate da curs solicitării reclamanților de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, întrucât aceasta ar veni în contradicție cu un principiu consacrat în mod legal, respectiv principiul nominalismului monetar, iar reclamanții au fost pe deplin informați în legătură cu posibilitatea creșterii gradului de îndatorare în cazul fluctuațiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că aceștia și-au asumat, în mod liber și conștient, acest risc.

În niciun caz nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamanți, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamanții nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau o clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Părțile sunt libere să stabilească clauze prin care să se țină seama de fluctuația valorică în timp a bunurilor împrumutate, astfel că împrumutătorul va primi la scadență bunuri echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.

Riscul valutar exprimă o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele de credit din cauza modificării cursului de schimb al valutei în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia.

Cei care sunt supuși riscului valutar sunt clienții, atunci când în momentul încasării contravalorii mărfurilor, valuta de contract se depreciază față de momentul încheierii contractului comercial internațional, dar și banca în eventualitatea în care valuta de contract se apreciază în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia.

Oricare dintre cele două fenomene poate avea loc pe o piață liberă.

Prin urmare, condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a băncii nu sunt îndeplinite în speță.

În ce privește critica referitoare la neaplicarea principiului nominalismului monetar, Curtea a arătat că în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, astfel cum rezultă din prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de dispoziția legală anterior menționată.

Prin urmare, obligațiile împrumutatului de restituire a împrumutului au același conținut cu reglementările legale aplicabile în lipsa unor asemenea clauze.

Toate afirmațiile apelanților-reclamanți în susținerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar reprezintă critici împotriva textului de lege care consacră principiul nominalismului. Or, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 nu permit analiza din perspectiva caracterului abuziv a clauzelor contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare.

Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea, însă în speță nu există o asemenea derogare.

Prin urmare, în condițiile în care clauza în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus.

În același sens sunt și considerentele de la paragrafele 35 - 43 ale Deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții Constituționale referitoare la incidența principiului nominalismului.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că un contract de adeziune nu este în mod automat unul abuziv, ci pentru a fi declarat abuziv trebuie verificate următoarele condiții: existența negocierii și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Sub aspectul puterii de negociere a clauzelor contractului, instanța de apel a arătat că efectele nedorite ale riscului valutar pot fi contracarate de clienții băncii sau, cel puțin, atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale precum alegerea valutei de contract.

În privința caracterului nenegociat al contractului de credit, s-a arătat că astfel de contracte sunt contracte de adeziune care presupun redactarea unilaterală a contractului la care se adaugă, din partea clientului, adeziunea sau nu la propunerea făcută, fiind de esența contractului nemodificarea contractului de către potențialul cocontractant. Prin urmare, pentru a fi în prezența unui contract de adeziune trebuie să lipsească negocierea.

Clientul poate opta sau nu pentru încheierea acestuia, reclamanții neputând susține și dovedi că li s-a impus semnarea acestuia în condiții de presiune.

În ce privește obligația de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speță, riscul valutar, Curtea a reținut că pentru a proteja consimțământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate într-o formă clară și comprehensibilă. În speță, nu se poate susține că reclamanții nu au putut să înțeleagă că rambursarea creditului se va face în franci elvețieni, având în vedere că li s-a acordat un credit in sumă de 234.997 CHF.

Tot din perspectiva obligației de informare, dar și a puterii de negociere, instanța de prim control judiciar a reținut că, consumatorul a avut posibilitatea să alegă între oferte în raport de interesele sale și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale, în raport cu prevederile art. 18 din O.G nr. 21/1992, potrivit cărora "Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

Referitor la adaptarea contractului, Curtea a constatat că reclamanții solicită instanței să se substituie voinței părților în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, întrucât raporturile contractuale se nasc prin acordul de voință al părților, care reprezintă legea părților potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Părțile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale și, în ipoteza în care voința acestora coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi modificat.

Toate aspectele invocate în susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel a mai reținut că prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Kasler/OTP, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut în vedere următoarea ipoteză:

"…cazul unui împrumut exprimat într o monedă străină, dar deblocat în realitate în moneda națională și care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda națională…". Or, în cauza de față, atât obiectul contractului, cât și executarea acestuia, restituirea și plata dobânzii, sunt stabilite în aceeași monedă străină - francul elvețian.

Reclamanții invocă o obligație în sarcina pârâtei de consiliere și avertizare, în sensul orientării deciziei clientului spre un anumit produs, însă, o atare obligație nu rezultă din nicio normă legală în vigoare la data încheierii contractului.

Recomandările CERS 2011, dincolo de faptul că nu exprimă o normă imperativă, sunt ulterioare încheierii contractelor, nefiind astfel incidente în speță.

Mai mult, obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

În ceea ce privește susținerea vizând nesocotirea de către bancă a obligației de a nu pune în vânzare produse/servicii cu defecte "toxice", au fost reținute apărările intimatei-pârâte.

Astfel, având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea pentru prejudiciile generate de produsele cu defecte, noțiunea de "produs" și garanția asociată vizează un bun mobil, iar nu un serviciu de creditare cum este cel din speță. Așadar, operațiunea de creditare în discuție nu se încadrează în sfera produselor, ci în sfera serviciilor.

Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și art. 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Împotriva deciziei civile nr. 924 din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, a susținut faptul că, raportat la exigențele deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanța să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurentul-reclamant consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Recurentul susține că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepția este de strictă interpretare, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

În opinia recurentului-reclamant, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurentul menționează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de față, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentul-reclamant precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurentul-reclamant consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din decizie, cu mențiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil".

Așadar, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a constatat, în mod greșit, că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea privind consecințele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurentul a precizat faptul că instanța europeană se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale și, nicidecum, raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurentul apreciază că instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (E., F. și G.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul-reclamant a arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurentul relevă faptul că este stabilită o astfel de obligație de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispozițiile pe care le consideră relevante și anume la art. 15 și art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurentului-reclamant, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurentul-reclamant a susținut că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv soluției pronunțate în Cauza Andriciuc și alții contra H., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, chiar și pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor și nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Față de cele anterior expuse, este evident că, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Recurentul consideră că banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancțiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurentul apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecință a nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, precum și în stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul-reclamant A., raportându-se la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene, a menționat că revine instanței de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurentul a făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurentului, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract. Intervenția pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competența tribunalului, fiind o intervenție judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanța va avea la dispoziție prezumția de dezechilibru al contractului, prezumție care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, și nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurentul a susținut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive și lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce privește aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeași directivă vizează și ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce privește reaua-credință a băncii, autorul căii de atac a arătat că aceasta este dovedită și de omisiunea informării sau ocultarea informației care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurentului, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 și art. 5 din Directiva 93/13 impun cerințe de bună-credință, de echilibru și de transparență și, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susținut că în lipsa informației referitoare la risc sau în cazul în care această informație este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voința unei singure părți, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislația protecției consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înțelegerea inițială a părților, ci de hazard. Recurentul-reclamant apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informații și cunoștințe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoștințe.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligații printre care și obligația de informare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanță a neîndeplinirii acestei obligații, se va constata și neîndeplinirea celorlalte obligații.

Recurentul-reclamant consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective și, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenție.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamantul.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2018, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 28 februarie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 19 septembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din 19 septembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 22 iulie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 19 noiembrie 2020, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiune reclamantul a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 1.1, art. 5.1 și art. 5.11 teza a II-a din contractul de credit nr. x/12.03.2008 pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecință firească a admiterii primului capăt, reclamantul a solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepțiunea reclamantului, consecința stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acesteia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar celor susținute de recurent, decizia instanței de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva H. S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva H. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómezdel Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speță, a reținut instanța europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului" (aceeași clauză cu un conținut asemănător fiind și în cauza de față).

Prin urmare, reține Curtea de Justiție a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluția dată de instanța de apel criticată de recurentă).

De asemenea, mai reține instanța europeană, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În această privință, se mai reține că este lipsită de relevanță împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere: 1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe.

Această verificare a fost corect realizată de instanța de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 1