ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2297/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 22 octombrie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. (actuala D.), au solicitat următoarele: constatarea nulității absolute a clauzelor din secțiunea nr. 6) alin. (1)/lit. b) teza I din Condițiile speciale și din secțiunea nr. 4) pct. 4.1., 4.2, 4.5. secțiunea nr. 7) pct. 7.1 lit. p) din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/18.06.2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 985 din 17 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B.; a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit bancar nr. x încheiată la data de 18.06.2008 la art. 6 lit. b) teza I din Condițiile speciale din secțiunea nr. 4 pct. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 și 4.5, secțiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condițiile generale; a fost declarată nulitatea absolută a clauzelor menționate și s-a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-Leu, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, reclamantul urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea leu/chf de la data încheierii contractului, 18.06.2008 și până la sfârșitul perioadei contractuale.

A fost respinsă cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la secțiunea 4 pct. 4.1 teza I și cererea privind restituirea creditului in RON ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la emiterea unui noi grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului in RON, ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În aceste condiții, Tribunalul a făcut analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, din perspectiva Legii nr. 193/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției) precum și sub aspectul nerespectării obligației de informare a consumatorilor cu privire la contractul încheiat.

Tribunalul a redat dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2), art. 4 alin. (3), art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 reținând că din aceste texte reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, cumulativ, două condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul, și 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din probele administrate în cauză pârâta, în opinia Tribunalului, nu a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții ar fi avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privința contractului care face obiectul prezentei cauze, deși sarcina acestei probe le revene, potrivit art. 4 alin. (2) din Lege.

Astfel, tribunalul s-a raportat și la interesele legitime ale reclamanților în calitate de consumatori și a reținut că obținând un avantaj disproporționat, echilibrul contractual s-a rupt. De altfel, a remarcat tribunalul că pârâta a omis să aibă în vedere faptul că în materia protecției consumatorului dovedirea dezechilibrului contractual este echivalentă cu încălcarea principiului bunei-credințe. Aceasta nu înseamnă ca banca trebuie automat să acționeze cu intenția de a crea un prejudiciu consumatorului, este suficient să fie indiferentă la interesele sale legitime.

În concluzie, prin raportare la dispozițiile legale sus menționate, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri ulterioare acordării creditului si in afara exprimării consimțământului acestora, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate.

În privința clauzelor inserate în aceeași convenție, referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, în suportarea riscului valutar doar de una din părți, de dreptul pârâtei de a debita conturile reclamanților, Tribunalul a arătat următoarele:

Așadar, clauza de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanții astfel că, Tribunalul a constatat caracterul prestabilit și impus consumatorilor contractului de credit, aceștia exprimându-și adeziunea la aceste contracte tipizate, fără să aibă posibilitatea de a influența natura lor. Singura posibilitate a consumatorului era aceea de a alege între creditele existente pe piață, singura opțiune fiind aceea de a semna sau nu contractul.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumator Tribunalul a apreciat că, pentru asigurarea proporționalității prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință, în sensul producerii de efecte juridice, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate la valoarea de la data încheierii și semnării contractului, calcularea ratelor și plata ratelor de rambursare la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Împotriva sentinței civile nr. 985 din 17 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pârâta D. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 79 din 18 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 985 din 17 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în convenția de credit bancar nr. x încheiată la data de 18.06.2008 la art. 6 lit. b) teza I din Condițiile speciale, din Secțiunea nr. 4 pct. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 și 4.5, Secțiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condițiile generale, ca neîntemeiat. S-a respins capătul de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului la valoarea de la momentul semnării contractului, ca neîntemeiat.

S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Curtea a găsit întemeiată critica formulată de apelantă referitoare la moneda in care a fost acordat creditul. Astfel, Curtea a constatat, contract reținerilor primei instanțe, că obiectul contractului de credit a fost acordarea unui credit în CHF, acesta fiind remis efectiv în această monedă și nu în RON.

In acest sens reține că din contractul de credit rezultă că suma de bani împrumutată a fost pusă la dispoziția împrumutaților in contul curent x in moneda CHF(art. 1 lit. c) din condițiile speciale ale convenției). Acordarea unui credit bancar nu poate fi confundată cu utilizarea acestuia de către consumator. Împrejurarea că intimații - reclamanți au avut nevoie de o altă monedă și din acest motiv s-a realizat schimbul valutar nu poate conduce la concluzia că nu le-ar fi fost acordat un credit în CHF.

Curtea a găsit întemeiată și critica potrivit căreia clauzele contestate nu pot face obiectul analizei caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind vorba de incidența finelui de neprimire al acțiunii dat de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit nr. x/18.06.2008, care prevăd obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Prin urmare, in virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze in moneda in care a fost acordat creditul, chiar și in condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă deci o transpunere a legii in domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, nici un act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea in moneda străină.

În atare situație, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii, constată că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare Curtea nu poate analiza susținerile intimaților referitoare la încălcarea obligației de informare, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE în cauza Andriciuc

Față de cele reținute mai sus, in mod greșit prima instanță a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF/leu pentru efectuarea plăților la valoarea din momentul încheierii contractului.

Recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 79 din 18 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenții-reclamanți se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea cererii, recurenții susțin, în esență, că decizia atacată, a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În opinia recurenților, instanța de apel a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

În conformitate cu deciziile constante ale CJUE, legislația protecției consumatorilor este guvernată de principiul efectivității motiv pentru care s-a decis că "modul în care este reglementat dreptul procedural național nu trebuie sa aibă drept consecință să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13".

Analiza în condițiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecției consumatorilor, există o competență partajată între Uniune și statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competență exclusivă în materia protecției consumatorilor. Dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia protecției consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)".

Instanța de apel a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluție impusă de "principiul" nominalismului monetar, o regulă din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi.

Principiul nominalismului monetar, motivația pentru care instanțele de fond au respins cererea introductivă și apelul, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Directiva 93/13 își propune, printre altele, să protejeze consumatorii contra inserării în contracte a unor norme legale, de la care aceștia ar fi putut deroga, dar le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat, prin cvadrupla sa superioritate contractuală (tehnică, juridică, economică și temporală).

În speță, arată recurenții, Instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă, așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare.

Totodată, nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului.

Contractul de credit este unul nenumit și nu se confundă cu împrumutul din dreptul comun, iar nominalismul monetar nu a fost conceput pentru a fi aplicat în contracte de credit cu durate de 30 de ani, în monede exotice, cu dobânzi stabilite prin formule și cu multiple comisioane.

Astfel, în situația în care instanța constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata și moneda contractului, are obligația de a analiza caracterul abuziv al acesteia.

Clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Consideră că instanței de apel îi revenea obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Recurenții apreciază că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: redactarea clauzei; informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei; informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei; obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații; atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE); banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie); obligația de avertizare asupra riscurilor valutare; sancțiunea încălcării obligației de informare și avertizare; caracterul abuziv al clauzelor.

Clauzele contestate, mai susțin recurenții, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, iar Banca putea cunoaște posibilele variații ale cursului de schimb.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 21 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 07 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 79 din 18 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

La termenul de judecată la 23 mai 2020 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Potrivit rezoluției din 20 iulie 2020, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 12 noiembrie 2020, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru urătoarele considerente:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susținute de recurenți, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie doar o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speță, a reținut instanța europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului" (aceeași clauză cu un conținut asemănător fiind și în cauza de față)

Prin urmare, reține CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluția dată de instanța de apel criticată de recurenți).

De asemenea, mai reține instanța europeană, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În această privință, se mai reține, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, CJUE a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe.

Această verificare a fost corect realizată de instanța de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, bazate esențialmente pe jurisprudența CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurenți, care susțin teze contrare acestei jurisprudențe.

De altfel, așa cum am mai arătat, rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 79 din 18 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.