ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1355/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. România S.A., au solicitat (i) constatarea nulității absolute a clauzelor din secțiunea nr. 6 lit. b) teza I din Condițiile speciale și din secțiunea nr. 4 pct. 4.1. și 4.3 din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x din 15 octombrie 2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; (ii) obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, (iii) obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 983/2016 din 17 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți, a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit bancar nr. x din 15 octombrie 2007 la art. 6 lit. b) teza I din Condițiile speciale și din secțiunea nr. 4 pct. 4.1 teza a II-a și 4.3 din Condițiile generale; a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior; a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF - Leu, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului sus menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, reclamanții urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoare CHF - Leu de la data încheierii contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare; a respins cererea reclamanților privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la secțiunea 4 pct. 4.1 teza I și cererea privind restituirea creditului în RON ca neîntemeiate; a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, ca neîntemeiată, și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta D. S.A. (fostă S.C. C. România S.A.).

Prin decizia civilă nr. 487 din 20 martie 2019, Curtea de Apel București -

Secția a VI-a Civilă a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și i-a obligat pe aceștia la plata către pârâtă a sumei de 3.492 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei către aceeași instanță pentru o nouă judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a interpretat corect considerentele cauzei C-186/16 Andriciuc și a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale în condițiile Legii nr. 193/2000, susțin recurenții-reclamanți, este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului, dar această excludere presupune ca respectiva clauză să fie prevăzută în materialitatea ei, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Recurenții-reclamanți afirmă că instanța de apel a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluție impusă de "principiul" nominalismului monetar, o regulă din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 aplicabilitatea acestei legi. Deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat, instanța de apel nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Însă, așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza C-186/16 la paragraful 31 din decizie, excepția este de strictă interpretare. Nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Or, prin acțiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu și că ar fi intangibilă.

În continuare, se prezintă aspecte teoretice, jurisprudența europeană și opinii privind caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, care fiind astfel redactate, dau posibilitatea consumatorului de a contracta în mod liber, perfect conștient și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic asumat. Se susține, cu referire la clauzele contestate, că acestea nu au un caracter clar și inteligibil și că instanța de apel ar fi trebuit să le analizeze din perspectiva caracterului lor abuziv.

Recurenții-reclamanți și-au prezentat opiniile privind importanța informării consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei, referirile CJUE privind obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, considerând că în mod greșit instanța de apel și-a însușit argumentul susținut de intimata-pârâtă că nu putea previziona evoluția cursului valutar, că nu putea "prevedea imprevizibilul" și, în consecință, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor.

Recurenții-reclamanți consideră că atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, iar banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel, în totală contradicție cu decizia CJUE din cauza Andriciuc, a reținut că "nu se poate pretinde acestuia din urmă (profesionistului bancar) să sfătuiască un client în sensul neacceptării unei oferte din portofoliul său, în condițiile în care scopul oricărui profesionist este obținerea de profit".

Obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, susțin recurenții-reclamanți, trebuia inclusă în caracteristicile creditului, întrucât art. 15 și, respectiv art. 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obișnuite și la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obișnuite, naturale, ale unor produse sau servicii.

După o prezentare detaliată a studiilor și Buletinelor Băncii Centrale a Elveției, ale Băncii Naționale ale României și a unor întrebări retorice, recurenții-reclamanți consideră că reaua-credință a băncii rezultă din faptul că aceste credite au fost acordate în 2006-2008, la momentul minimului istoric al cursului CHF-leu, iar o apreciere era inevitabilă.

Recurenții-reclamanți apreciază că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților încă de la încheierea contractului, iar omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii.

Contractele comercianților cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, susțin recurenții-reclamanți, însă dacă lipsește informația privitoare la risc sau dacă informația este disimulată sau ascunsă, contractul se transformă într-un contract aleatoriu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul declarat în prezenta cauză este nul.

Prin încheierea din 4 martie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului formulat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, prin care a susținut că recursul declarat este în principal nul și în subsidiar nefondat.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

În speță, din memoriul de recurs rezultă că, deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte și afirmații fără a fi formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Invocarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este susținută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a acestor dispoziții legale de către instanța de apel astfel că instanța de recurs nu poate avea în vedere aceste argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie. Instanța supremă nu poate avea în vedere nici susținerile prin care recurenții-reclamanți se raportează la modul în care instanța de apel a analizat probatoriul administrat și practica CJUE deoarece în cadrul căii extraordinare de atac a recursului nu poate avea loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În soluționarea prezentei căi de atac, Înalta Curte are în vedere și decizia CJUE pronunțată în cauza C-621/17 Kiss la 3 octombrie 2019, prin care instanța europeană a statuat că "aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde".

Or, din perspectiva menționatei decizii se constată că întreaga argumentare a recurenților-reclamanți vizează aspecte teoretice privind principiul nominalismului, vicierea consimțământului consumatorilor pe motiv de omisiune a informării, pretinsa dezinformare a băncii, considerații privind caracterul contractului, toate acestea fiind aspecte ce necesită o reevaluare a situației de fapt existentă la momentul încheierii contractului de creditare, aspecte ce vizează netemeinicia și nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând inexistența motivelor de nelegalitate, va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 487 din 20 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iulie 2020.