ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1404/2020

Ședința publică din data de 21 iulie 2020

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței:

I. Constatarea nulității absolute a clauzelor din secțiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condițiile speciale și din secțiunea nr. 4) pct. 4.1. și 4.3. din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/20.11.2007, precum și din art. 5 din Actul Adițional nr. 1/16.12.2010, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

II. Obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- leu din acea zi.

Prin sentința civilă nr. 1134/24.02.2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că la data de 20.11.2007, între reclamanți pe de o parte și S.C. C. S.A. pe de altă parte, s-a încheiat contractul de credit nr. x, prin care S.C. C. S.A. a împrumutat reclamanților suma de 117.000 CHF pentru o perioadă de 300 luni.

Au susținut reclamanții că prin clauzele contestate pârâta a stabilit obligația consumatorului de a restitui creditul în CHF și obligația de a suporta riscul valutar raportat la această monedă, fără a fi informat cu privire la variabilitatea cursului de schimb valutar, astfel că sunt nevoiți să suporte tot riscul valutar.

Tribunalul a apreciat că variația cursului valutar este o împrejurare previzibilă, astfel că împrumutatul a fost în măsură, la momentul încheierii contractului, să înțeleagă că pe o perioadă îndelungată - de 25 de ani - poate apărea și riscul devalorizării monedei naționale în raport cu francul elvețian, asumându-și deci riscul schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Totodată, Tribunalul a reținut că în speță contractul cuprinde clauze clare referitoare la obligația împrumutatului de a restitui suma împrumutată în CHF.

Instanța a statuat că, în mod neîntemeiat, reclamanții au susținut că pârâta a promovat împrumutul în CHF ca fiind "un serviciu bancar sigur din punct de vedere al riscului valutar", față de faptul că nu fost administrate probe care să confirme această susținere.

Față de faptul că variația cursului CHF - leu excede controlului băncii pârâte, nefiind posibilă nici anticiparea modului în care va fluctua cursul de schimb valutar pe o perioadă de 25 ani, cât a fost încheiat contractul între părți, Tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută nici afirmația reclamanților potrivit căreia pârâta a utilizat practici comerciale înșelătoare la încheierea contractului cu reclamantul, nefiind astfel incidente dispozițiile Legii nr. 367/2007.

S-a mai apreciat că, în mod neîntemeiat, s-a susținut că pârâta a încălcat obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase întrucât împrejurarea referitoare la fluctuațiile cursului valutar nu necesită o informare prealabilă detaliată, fiind o împrejurare previzibilă pentru orice consumator cu un nivel mediu de informare, concluzia fiind că reclamanții au acceptat în deplină cunoștință de cauză variația cursului valutar.

Totodată, nu s-a putut aprecia că acordarea unui împrumut într-o monedă străină (CHF) reprezintă un produs financiar defectuos având în vedere riscul valutar, câtă vreme chiar legiuitorul, prin dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, a instituit principiul nominalismului monetar potrivit cu care împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.

De asemenea, Tribunalul a considerat că clauzele în litigiu nu au o natură abuzivă, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Aceasta deoarece, deși contractul nu a fost negociat, fiind un contract preformulat, nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și, implicit în favoarea băncii, câtă vreme variația cursului de schimb poate determina fie o creștere a gradului de îndatorare a împrumutatului (în situația aprecierii CHF în raport cu moneda națională), fie o scădere a gradului de îndatorare a împrumutatului (în situația în care se apreciază moneda națională în raport cu CHF).

În condițiile în care clauzele contractuale sunt în acord cu principiul nominalismului consacrat atât de C. civ. de la 1864, cât și de noul C. civ. nu s-a putut aprecia că aceste clauze au un caracter abuziv.

Dat fiind faptul că variația cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă, reclamantul fiind deci în măsură să înțeleagă la încheierea contractului consecințele generate de variația cursului, Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente nici dispozițiile alin. (1) lit. h) din Anexa Legii nr. 193/2000, dispoziții care prevăd că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului".

Pe cale de consecință, întrucât clauzele contestate sunt în concordanță cu dispozițiile în materia protecției consumatorului, Tribunalul a apreciat că este nefondată și cererea reclamantului privind "obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, la valoarea cursului de schimb CHF - leu de la data încheierii contractului". In condițiile în care reclamantul și-a exprimat acordul pentru restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, cererea sa este nefondată, contravenind principiului libertății contractuale consacrat de dispozițiile art. 5 din C. civ. de la 1864, instanța neputându-se substitui voinței uneia dintre părți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând admiterea apelului formulat și schimbarea în tot a sentinței civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, apelanții au solicitat instanței de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt și în drept invocate în fața instanței de fond.

La data de 22.12.2016 intimata pârâtă D. S.A., care a fuzionat prin absorbție cu S.C. C. S.A., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 867 din 17 aprilie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1134/24.02.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata - pârâtă S.C. D. S.A..

În fundamentarea acestei decizii Curtea a reținut, în esență, că, în determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, criteriile avute în vedere sunt cele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele dintre comercianți și consumatori (în forma în vigoare la data încheierii contractului dintre părți), respectiv: 1) lipsa negocierii directe dintre consumator și comerciant și 2) dezechilibrul semnificativ în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților, creat în detrimentul consumatorului și cu încălcarea exigenței de bună credință, aceste condiții trebuind să fie întrunite în mod cumulativ pentru a califica o clauză ca având caracter abuziv.

S-a mai reținut că dispozițiile legale invocate de reclamanți din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul Consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză, serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă neputând avea, prin natura lui, asemenea caractere.

S-a mai apreciat că, din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atât timp cât prestația băncii, de punere la dispoziție a sumei împrumutate nu poate constitui un produs defectuos/toxic, nefiind un serviciu susceptibil să pună în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor sau a bunurilor acestora.

Curtea a apreciat ca neîntemeiate susținerile reclamanților privind caracterul abuziv al clauzelor invocate prin referire la faptul că riscul valutar ar fi suportat exclusiv de către împrumutați, doar aceștia fiind afectați în relația cu Banca de diferențele de schimb valutar, fără nicio distincție și fără a se limita în vreun fel prin contract întinderea acestei obligații, ori că reclamanții nu aveau cum să prevadă creșterea exagerată a cursului de schimb CHF.

A mai considerat Curtea că, față de faptul că creditul este acordat în CHF iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutaților.

Referitor la solicitarea de restituire a creditului în RON, conversia sumei împrumutate urmând să se facă la cursul CHF/leu de la data contractării creditului, s-a reținut că, în materia contractelor încheiate de comercianți cu consumatorii, legiuitorul național și cel european au urmărit să îi protejeze pe aceștia din urmă, dată fiind poziția lor de inferioritate în primul rând din punct de vedere economic, și să atenueze, în situația în care se impune, aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

A constatat Curtea că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Curtea a mai avut în vedere că dispozițiile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și care prevăd, în esență, că orice plată se face în moneda creditului, nu au caracter abuziv, ele putând fi analizate din perspectiva art. 1578 C. civ. 1864 care consacră principiul nominalismului monetar.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, subsumându-și criticile motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin critica circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții invocă faptul că, deși prin cererea de chemare în judecată, au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor contestate pentru patru motive de nulitate, instanța de apel, prin decizia atacată, a analizat un singur motiv nulitate a clauzelor, cel privind încălcarea legislației clauzelor abuzive.

În concret recurenții precizează că prin cererea de chemare în judecată au solicitat constatarea nulității absolute a evocatelor clauze contractuale pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații: (i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase(toxice); (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Consideră recurenții că, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.

În concret, se precizează, instanța nu a arătat atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții invocă faptul că, în lipsa examinării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, o asemenea decizie neputând fi învestită cu efectele specifice ale hotărârii, mai cu seamă cu cele ale autorității de lucru judecat, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces la justiție.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material și aduce în susținere următoarea argumentație:

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenții critică faptul că, raportat la exigențele deciziei CJUE din Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din Decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanța sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor CJUE.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Consideră recurenții că acestea sunt reperele după care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Precizează recurenții că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a Ii-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție ".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

Consideră recurenții că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă) dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă. Precizează recurenții că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

În cazul de față, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenții precizează că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, se arată că instanța europeană (CJUE) statuează la paragraful 32 din Decizia din speța Andriciuc în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general. Chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Consideră recurenții că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit CJUE, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

CJUE a arătat la paragraful 37 din Decizia dată în speța Andriciuc următoarele:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din Decizie, cu mențiunea că CJUE a accentuat faptul că "...această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil.

De aceea, se arată, revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Se arată că instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

Recurenții fac precizarea că CJUE se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, capacitatea băncii de a avertiza trebuind analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale, și nicidecum raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație.

CJUE, la paragraful 47 din Decizia dată în speța Andriciuc, tocmai asta impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Apreciază recurenții că, atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE)

De asemenea, se arată, Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E., F. și D.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenții arată că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit și precizează că Codul consumului stabilește o astfel de obligație de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispozițiile pe care le consideră relevante: art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit, în concepția CJUE, instituția bancară care acordă credite în monedă străină având o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată.

Aceștia consideră că Banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

Recurenții apreciază că decizia recurată este contrară legii și jurisprudenței CJUE, inclusiv contrară recentei soluții din speța Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii. Se arată că o astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Se mai arată că în concepția CJUE, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hiper - valorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. In urmarea acestei sancțiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenții apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenții, raportându-se la considerentele CJUE, arată că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13." Și face trimitere la studii publicate pe această temă.

Consideră recurenții și că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudența CJUE în această materie.

Raportându-se la considerentele Deciziei C.J.U.E., recurenții arată că dezechilibrul trebuie analizat și ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv, făcând trimitere la studiile și buletinele Băncii Centrale a Elveției și ale Băncii Naționale a României și la jurisprudența pe care o consideră relevantă.

La data de 23 iulie 2018, intimata S.C. D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil raportat la Decizia CCR nr. 369/2017 și la Decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, punctând asupra faptului că decizia atacată respectă cerințele art. 425 C. proc. civ. și că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei CJUE, pronunțată în cauza C-186/16.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 17 septembrie 2019 a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă și admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 867 din 17 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

La termenul de judecată la 12 mai 2020 s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 21 iulie 2020, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru urătoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Prin acțiune reclamanții au formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor din secțiunea nr. 6) alin. (1) teza I din Condițiile speciale și din secțiunea nr. 4) pct. 4.1. și 4.3. din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/20.11.2007, precum și din art. 5 din Actul Adițional nr. 1/16.12.2010, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecință firească a admiterii primului capăt, reclamanții au solicitat obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepțiunea reclamanților, consecința stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializa în dreptul acestora de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

În cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanți, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformității unei clauze contractuale dintre profesionist și consumator în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 reținând în motivarea deciziei atacate că dispozițiile legale invocate de reclamanți din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul Consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză, serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă neputând avea, prin natura lui, asemenea caractere.

Din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atât timp cât prestația băncii, de punere la dispoziție a sumei împrumutate nu poate constitui un produs defectuos/toxic, nefiind un serviciu susceptibil să pună în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor sau a bunurilor acestora.

Curtea de apel a apreciat ca neîntemeiate susținerile reclamanților privind caracterul abuziv al clauzelor invocate prin referire la faptul că riscul valutar ar fi suportat exclusiv de către împrumutați, doar aceștia fiind afectați în relația cu Banca de diferențele de schimb valutar, fără nicio distincție și fără a se limita în vreun fel prin contract întinderea acestei obligații, ori că reclamanții nu aveau cum să prevadă creșterea exagerată a cursului de schimb CHF.

De asemenea, în motivare, Curtea a apreciat că în mod netemeinic se susține că intimata pârâtă nu ar fi acționat cu bună-credință, deoarece avea obligația de a explica clienților riscurile și de a le pune la dispoziție informațiile necesare, câtă vreme evoluția cursului CHF nu depinde în nici un fel de conduita băncii, ci de factorii la care s-a făcut referire anterior.

Mai mult, s-a apreciat, faptul că există posibilitatea modificării cursului valutar în ambele sensuri nu doar că este un indicator al bunei-credințe a Băncii, ci și exclude de plano cerința dezechilibrului semnificativ avut în vedere de art. 4 din Legea 193/2000, câtă vreme aceste fluctuații pot profita în egală măsură nu doar băncii, ci și consumatorului."

În concluzie, Înalta Curte Constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluționarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fără a încălca vreo normă de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității absolute decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea, nefondată întrucât, contrar celor susținute de recurenți, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speță, a reținut instanța europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului" (aceeași clauză cu un conținut asemănător fiind și în cauza de față)

Prin urmare, reține CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluția dată de instanța de apel criticată de recurenți).

De asemenea, mai reține instanța europeană, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În această privință, se mai reține, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, CJUE a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe.

Această verificare a fost corect realizată de instanța de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, re