ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2134/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, deși prin cererea de chemare in judecata, se face referire, în mod formal, la condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru declararea unor clauze ca fiind abuzive, vizată este moneda în care a fost stabilit creditul și modalitatea de rambursare a creditului în aceeași monedă, reclamanta solicitand conversia creditului din CHF in RON, la data contractarii creditului, la acel curs CHF-LEU .

Tribunal a arătat că, în speță, clauzele atacate nu impun reclamantei să folosească un anume curs valutar, respectiv cel al pârâtei, astfel încât nu se poate reține existența unei clauze abuzive, iar suportarea riscului valutar nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Contractul de credit în valută conține un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv, a reținut instanța de apel.

Pe de alta parte, a argumentat tribunalul, prin art. 1578 C. civ. de la 1864 se consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, astfel încât nu se poate aprecia că o clauza de risc valutar este abuziva in conditiile in care nu este consacrata de către banca printr-o clauză, ca regula a nominalismului, ci chiar de legiuitor.

Suportarea riscului valutar nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că reclamanta a acceptat posibilitatea variației cursului valutar, această variație fiind o împrejurare de fapt previzibilă, asupra căreia nu trebuia o informare sau o avertizare specială.

A mai reținut prima instanță că norma aplicabilă în dreptul român este nominalismul monetar, respectiv pentru orice contract încheiat în CHF, suma de restituit este în CHF, nu în RON, iar prin contractul de credit nu s-a derogat de la dreptul român.

Astfel, tribunalul a argumentat că nu se poate stabiliza cursul CHF-Leu la momentul contractării creditului întrucât părțile au stipulat ca orice plata se face in moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres in condițiile speciale si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata întrucât aceasta se raportează la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la art. 1584 si 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil contractului.

Prima instanță a motivat că referirea la principiul bunei-credinte, prevazut de art. 970 C. civ., este irelevant in conditiile in care prin contract nu s-a prevazut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca schimbarea imprejurarilor din momentul semnarii contractului, iar art. 970 alin. (2) C. civ. prevede ‘’Conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa".

In ceea ce priveste obligatia de informare, consultare, avertizare prima instanță a argumentat ca există în sarcina profesionistului obligația de a asigura informarea consumatorului, dar există și obligația de diligență din partea acestuia.

Tribunalul a arătat că sustinerea reclamantei în sensul că temeiul juridic al obligatiei generale precontractuale de informare rezidă in interpretarea extensiva a art. 970 alin. (1) C. civ. 1864, nu își poate avea temeiul în acest text de lege, pe de o parte, întrucât aceste dispozitii legale au in vedere etapa executării contractului, deci o etapă ulterioară încheierii contractului, iar, pe de alta parte, obligația precontractuală generală de informare nu reprezintă o condiție pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive.

Răspunderea civilă delictuală a băncii se solicită a fi angajată subsecvent declarării abuzive a clauzelor privind riscul valutar, însă, întrucât clauzele prevăzute la art. 2.4, 4.1 și 4.3 nu au caracter abuziv, nu trebuie angajată nici răspunderea băncii, a reținut tribunalul.

In ceea ce priveste calificarea creditului in CHF ca fiind un produs defectuos, toxic, tribunalul a motivat, pe de o parte, că riscul valutar invocat nu derivă din folosirea creditului, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile Codului consumului, Legea nr. 296/2004, sau ale O.G. nr. 21/1992, iar pe de alta parte pârâta nu deține pârghiile necesare controlării cursului valutar, acesta fiind, în principal, atributul BNR, așa cum rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 18-22 din O.U.G. nr. 99/2006 cu art. 9 din Legea nr. 312/2006.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere considerentele hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza 186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții contra Băncii Românești cu precădere aspectele reținute cu referire la posibilitatea ca prevederile contractuale în discuție să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele menționate în litigiu să fie excluse din domeniul de aplicare al acesteia.

A reținut instanța de apel că prima verificare pe care instanța națională este obligată să o facă în cazul clauzelor prin care s-a instituit obligația împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care a fost acordat creditul este aceea de a stabili dacă respectiva clauză se încadrează în sfera articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În vederea efectuării acestei analize, instanța de apel a considerat că trebuie avut în vedere și considerentul nr. 13 al Directivei 93/13, conform căruia, actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive. În consecință, nu este necesar ca directiva să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți. În această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Rezultă din cele de mai sus, a motivat instanța de apel, că prevederile contractuale care preiau o dispoziție din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă, subliniind că instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu numai normele imperative, ci și normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Instanța de prim control judiciar a reținut că aceasta este și situația dispozițiilor art. 1578 din C. civ., dispoziții cu caracter supletiv, ceea ce înseamnă că ele se aplică în raporturile dintre părți în lipsă de stipulație contrară în cadrul convenției. Astfel de norme, cu caracter supletiv, stabilesc o anumită conduită pentru părți, care este obligatorie, și nu facultativă, în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voința lor, o altă conduită. Ca atare, normele supletive sunt deopotrivă obligatorii, caracterul lor supletiv neinfluențând caracterul obligatoriu al acestora în cazul în care părțile nu au derogat în vreun fel prin acordul lor de voință de la conduita prescrisă prin astfel de norme.

Prin urmare, clauzele ce redau dispozițiile art. 1578 din C. civ. sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia, a reținut instanța de apel.

Ca atare, dacă părțile nu au stabilit altfel în convenția de credit dedusă judecății, norma de drept național aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă și obligatorie pentru părți, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În același context, instanța de apel a avut în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

În motivarea recursului, s-a arătat, în principal, că încălcarea normelor de drept material rezidă în împrejurarea că instanța de apel în mod greșit a reținut că sunt aplicabile dispozițiile nominalismului monetar, ce își găsesc sediul în art. 1578 C. civ.

Pornind de la această constatare, instanța de apel a refuzat să efectueze un control al caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate.

Acest refuz este nelegal și prin prisma faptului că legislația în materia protecției consumatorului are caracter special, context în care aceasta ar fi trebuit aplicată în mod prioritar.

Recurenta-reclamantă a susținut că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în cauză deoarece acest text de lege se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale.

Așadar, câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică și nu există un acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nu reprezintă expresia unei norme imperative.

In cauză, a susținut recurenta, este contestată clauza de risc valutar, caracterizată prin aceea că la stabilirea dobânzii banca are in vedere deprecierea monetara prognozata, iar aceasta nu transpune principiul nominalismului, ci este în realitate o clauză de indexare.

Recurenta a arătat că o interpretare a nominalismului in sensul reținut de către instanța de apel nu se bazează pe circumstanțele avute in vedere la edictarea normei, fiind străina de scopul in care a fost adoptata.

Clauza contestată nu este exclusa de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzuta de legea speciala, iar a admite contrariul ar insemna ca profesionistul sa fie exonerat de această obligație. Consecința unei astfel de interpretări este aceea că profesionistul poate oferi orice produs fara a explica intr-o maniera clara, inteligibila ce sarcini poate genera in patrimonial consumatorului, ceea ce nu poate fi acceptat intrucat exigentele bunei-credințe nu ar fi respectate.

Recurenta a mai arătat că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi in mod simplist transpus in cazul contractelor de credit încheiate intre un profesionist si un consumator, el trebuind evaluat din perspectiva exigentelor impuse de legea speciala in ceea ce privește clauza de risc valutar care vizează moneda de plată.

Tocmai de aceea trebuie sa se stabilească daca o atare clauza a fost cu adevărat negociata, daca are caracter clar si inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale.

Or, aceste verificări nu au fost efectuate de către instanța de apel, deși atât prin acțiunea introductiva cat si prin cererea de apel au fost aduse critici cu privire la negociere si la caracterul clar si inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale, instanța de apel motivând in sensul excluderii clauzelor contractuale de la aplicarea Directrivei 93/13 deoarece ar transpune dispozițiile art. 1578 C. civ. 1864.

Recurenta a mai susținut că instanta de apel nu si-a exercitat rolul activ si nu a condus desfășurarea procesului civil astfel incat sa duca la aflarea adevărului, in sensul unei corecte identificări a legislației aplicabile, omițând cercetarea cauzei din perspectiva legii speciale, deși exigentele acesteia impun ca dispozițiile contractuale contestate sa nu fie excluse de la cenzura, iar lipsa unei abordări a instanței de apel și din perspectiva criteriilor obligatorii impuse de legislația speciala in materia consumatorului echivalează cu însăși lipsa motivării soluției.

Cu privire la inadmisibilitatea recursului, s-a arătat că recurenta-reclamantă nu a invocat nicio critică referitoare la soluția primei instanțe în ceea ce privește aplicarea principiului nominalismului monetar în faza procesuală a apelului, deși apelul este o cale devolutivă, iar apelantul are obligația de a dezvolta criticile sale în fapt și în drept față de modul în care s-a desfășurat judecata la prima instanță sau față de hotărârea atacată, iar nu să reia cele susținute la prima instanță, prin motivele de apel fixându-se limitele în care va avea loc judecata în calea de atac.

Caracterul devolutiv al apelului este expres consacrat prin prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., iar din interpretarea art. 488 alin. (2) din același act normativ rezultă că recursul nu poate fi exercitat omisso medio, neputând fi valorificate în recurs motive care nu au fost mai întâi valorificate în apel.

Pe fondul recursului, s-a arătat, în principal că în ciuda susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a aplicat cu prioritate dreptul comun în detrimentul Legii nr. 193/2000, ci a analizat valabilitatea clauzei contestate în lumina legii speciale, concluzionând în mod corect că, întrucât aceasta nu reprezintă altceva decât o reiterare în contract a unei dispoziții legale, și anume art. 1578 C. civ., se impune a se verifica în ce modalitate Legea nr. 193/2000 permite verificarea unor clauze care transpun acte cu putere de lege sau dispoziții supletive care se aplică ope legis.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

La 4 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității invocată de intimatele-pârâte, pentru argumentele reținute în încheierea de la acea dată și a admis în principiu recursul declarat de reclamantă, stabilind termen de judecată la data de 3 decembrie 2019.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în ședința din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că apărările intimatelor-pârâte, formulate prin întâmpinare, în sensul inadmisibilității recursului prin raportare la art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat, prin cererea de apel, dispozițiile articolului 476 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Aceste prevederi legale se coroborează, însă, cu cele ale art. 461 alin. (1) și ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., din care reiese că, în cazul unui apel nemotivat, instanța de control judiciar va analiza legalitatea și temeinicia soluțiilor ce se reflectă în dispozitiv dar, implicit, și a considerentelor care susțin soluția pronunțată și care cuprind rezolvări ale unor chestiuni litigioase, în legătură cu soluția dată în dispozitiv.

Cum instanța de apel, potrivit dispozițiilor legale arătate, a procedat la analiza sentinei civile apelate în aceste limite, inadmisibilitatea recursului susținută de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în referire la invocarea unor motive de recurs omisso medio, nu este întemeiată.

În cererea de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși a indicat numai acest motiv de nelegalitate, recurenta a formulat în cuprinsul cererii de recurs și critici vizând neexercitarea rolului activ al judecătorului, arătând că acesta nu a condus desfășurarea procesului civil astfel incat sa duca la aflarea adevărului, in sensul unei corecte identificări a legislației aplicabile, omițând cercetarea cauzei din perspectiva legii speciale, critică pe care Înalta Curte o încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității,

Nu poate fi primită critica vizând neexercitarea rolului activ al judecătorului, întrucât, așa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei identificând în mod corect că, în speță, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

De asemenea, recurenta a formulat critici prin prisma lipsei unei abordări a instanței de apel din perspectiva criteriilor obligatorii impuse de legislația speciala in materia consumatorului, susținând că aceasta echivalează cu însăși lipsa motivării soluției, critică pe care Înalta Curte o încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nu se poate susține cu temei că, instanța de apel nu a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care printr-un raționament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererii formulate, arătând că respectând succesiunea etapelor analizării conformității unei clauze contractuale dintre profesionist și consumator în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, așa cum au fost explicate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, nu mai poate examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu a fost încălcată nici o regulă de preocedură, iar decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluționarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce implică determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel în legătură cu aceste prevederi legale.

Criticile recurentei prin care se susține ca in mod greșit instanța de apel a aplicat cu prioritate prevederile de drept comun in soluționarea cererii privind înghețarea cursului de schimb valutar, deși era investita cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulata in baza Legii nr. 193/2000, care s-ar aplica cu prioritate in cazul contractelor de credit nu sunt fondate.

Astfel, instanța de apel nu a aplicat cu prioritate dreptul comun in detrimentul Legii nr. 193/2000, ci a analizat valabilitatea clauzei contestate respectând mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a interpretat in mod corect dispozițiile art. 1578 din C. civ. si a reținut ca nu se poate dispune inghetarea cursului de schimb valutar, precum și că obligația de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de imprumut reprezintă obiectul contractului, reglementând o obligație esențiala a împrumutatului.

Înalta Curte reține că în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanța de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că respectiva clauza nu este inclusă în excepția menționată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanța de apel a reținut că, fiind vorba de un împrumut de consumație cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevede, astfel, "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de control judiciar a reținut că, în cazul în care părțile nu au stabilit altfel în convenția de credit dedusă judecății, norma de drept național aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă și obligatorie pentru părți, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, avându-se, totodată, în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

În atare context, Înalta Curte reține ca fiind întemeiate apărările intimatelor formulate prin întâmpinare, în sensul că instanța de apel nu a aplicat cu prioritate dreptul comun în detrimentul Legii nr. 193/2000, ci a analizat valabilitatea clauzei contestate în lumina legii speciale, concluzionând că prevederile contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern, transpunând în contract principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. și ca o consecință nu se poate dispune înghețarea cursului de schimb valutar.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

Constatând culpa procesuală a recurentei în declanșarea litigiului de față, în raport cu cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga pe recurenta-reclamantă A. să achite intimatei-pârâte B.. S.A. suma de 5.541,47 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 75 din 17 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. să achite intimatei-pârâte B.. S.A. suma de 5.541,47 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.