ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 623/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 100/C/2015 pronunțată la data de 05.02.2015 în dosarul nr. x/2014, Tribunalului - Bihor, secția a II-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale invocate de pârâtă și, în consecință, a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1777/21.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulata de reclamanții A. și B., ca nefondată. Au fost obligați reclamanții la suportarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 6363 RON contravaloare onorariu de avocat și a fost respinsă cererea de cenzurare a acestui cuantum.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, în materia contractului de împrumut având ca obiect o sumă de bani, potrivit art. 1.578 C. civ. din 1864, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății. Astfel, potrivit primului alineat, suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv împrumutată, iar cel de-al doilea alineat trimite la valoarea nominală, chiar și în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei.

Prin urmare, a motivat prima instanță, obligația de restituire ar urma să aibă loc în același număr de unități monetare exprimate în convenție, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare și scadență.

Tribunalul a analizat nominalismul monetar și din perspectiva art. 2.164 alin. (2) Noul C. civ. și a reținut că posibilitatea conversiei este o clauză ce schimbă în totalitate esența contractului și este supusă negocierii de părți, astfel cum s-a și dispus prin voința acestora manifestată în art. 1.3 c din Condițiile Speciale, potrivit căreia în cazul în care împrumutatul solicită și banca acceptă, modificarea valutei, banca poate percepe un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditului. Așadar, încă de la început s-a oferit posibilitatea împrumutaților să schimbe moneda de creditare din CHF în EUR sau RON, în măsura în care ar fi apreciat că această conversie le este favorabilă, caz în care banca era îndreptățită să perceapă un comision. Niciunul dintre reclamanți nu a exercitat însă dreptul conferit de acesta clauză, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu indică în niciun fel în ce constă pretinsul caracter abuziv al clauzei. Ulterior, odată cu alinierea la O.U.G. nr. 50/2010 banca a renunțat și la comisionul prevăzut pentru această situație, în prezent existând un comision unic pentru orice servicii. Cu privire la aceasta, instanțele au stabilit irevocabil că aceasta nu are un caracter abuziv.

Tribunalul a reținut în ceea ce privește clauza de risc valutar că aceasta se deduce din contextul general al contractului, respectiv din fluctuațiile monedei CHF, astfel încât conform argumentelor detaliate privind Secțiunea 6 și 4, clauza nu poate crea un dezechilibru în defavoarea consumatorului, în condițiile în care moneda asumată rămâne aceeași și nu se schimbă unilateral de către niciuna dintre părți, riscul invocat constituind, implicit, un aspect asumat al monedei și deci al contractului.

A reținut prima instanță că banca nu a folosit practici comerciale înșelătoare, în condițiile în care tocmai moneda CHF a determinat încheierea contractului, aceasta fiind cu mult favorabilă oricărei alte monede și altor credite, realizate de alți consumatori.

Tribunalul a argumentat că este evidentă alegerea specială a acestei monede pentru tranzacționare, neputând fi invocată lipsa de cunoștințe și pregătire a consumatorului, întrucât au existat mai multe tipuri de credite pe piață, iar reclamanții au ales moneda CHF tocmai pentru avantajele cunoscute, de notorietate ale acesteia.

Prima instanță a motivat că tocmai caracterul mai avantajos al creditelor în CHF față de alte monede a determinat încheierea prezentului contract, astfel încât a înlăturat argumentele reclamanților privitoare la reaua credință a pârâtei și la punerea pe piață a unui produs toxic, ca și cele referitoare la încălcarea obligațiilor de informare, consultare și avertizare a reclamanților, reținându-se că nu este probată susținerea de utilizare a unor practici înșelătoare de către pârâtă.

În ceea ce privește critica adusă clauzelor ce conferă paratei posibilitatea băncii de a debita un alt cont deschis de consumator, la aceeași banca pârâtă, cu suma necesară acoperirii ratei, precum și posibilitatea pârâtei de a debita o sumă suficientă pentru a cumpăra cantitatea necesară de CHF în vederea acoperirii ratei, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite prevederile art. 4 alin. (1) Legea 193/2000, cerințele fiind clar exprimate în contractul părților și nefiind încălcat echilibrul contractual, întrucât prin aceste clauze nu a fost afectată utilitatea contractului, conform sensului dat noțiunii de dezechilibru semnificativ de doctrina în materie. A motivat tribunalul că este vorba, în fapt, doar de măsuri prin care banca se pune la adăpost pentru situația neachitării ratei lunare de către consumator.

Au fost obligați reclamanții la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocațial redus.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere considerentele hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza 186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții contra Băncii Românești cu precădere aspectele reținute cu referire la posibilitatea ca prevederile contractuale în discuție să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele menționate în litigiu să fie excluse din domeniul de aplicare al acesteia.

A reținut instanța de apel că prima verificare pe care instanța națională este obligată să o facă în cazul clauzelor prin care s-a instituit obligația împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care a fost acordat creditul este aceea de a stabili dacă respectiva clauză se încadrează în sfera articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În vederea efectuării acestei analize, instanța de apel a reținut că trebuie avut în vedere și considerentul nr. 13 al Directivei 93/13, conform căruia, actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive. În consecință, nu este necesar ca directiva să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți. În această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

A motivat instanța de apel că prevederile contractuale care preiau o dispoziție din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă, subliniind că instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu numai normele imperative, ci și normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Instanța de prim control judiciar a reținut că aceasta este și situația dispozițiilor art. 1578 din C. civ., dispoziții cu caracter supletiv, ceea ce înseamnă că ele se aplică în raporturile dintre părți în lipsă de stipulație contrară în cadrul convenției. Normele supletive sunt deopotrivă obligatorii, caracterul lor supletiv neinfluențând caracterul obligatoriu al acestora în cazul în care părțile nu au derogat în vreun fel prin acordul lor de voință de la conduita prescrisă prin astfel de norme.

Prin urmare, clauzele ce redau dispozițiile art. 1578 din C. civ. sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia, a reținut instanța de apel.

Ca atare, dacă părțile nu au stabilit altfel în convenția de credit dedusă judecății, norma de drept național aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă și obligatorie pentru părți, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În același context, instanța de apel a avut în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel nu a analizat primele 3 motive de nulitate, respectiv obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, obligația de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase, obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, deși, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluției date de prima instanță și în privința acestora.

Astfel, instanța de apel a analizat doar motivul privind aplicarea principiului nominalismului, verificând soluția primei instanțe doar din perspectiva ultimului motiv de nulitate, cel al încălcării obligației de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Prin urmare, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.. În concret, instanța nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Recurenții invocă și faptul că, în lipsa examinării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, o asemenea decizie neputând fi învestită cu efectele specifice ale hotărârii, mai cu seamă cu cele ale autorității de lucru judecat, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces la justiție.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că, instanța de apel a apreciat în mod greșit că analiza clauzelor contestate din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită din moment ce acestea ar transpune principiul nominalismului.

În accepțiunea reclamanților, excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluție impusă de principiul nominalismului monetar, o regula din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi. Riscul valutar nu este descris în contractele de credit și nu este legat de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea creanței într-o monedă care nu asigură protecție consumatorului față de acest risc. Nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletiva care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora.

Instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepția instituită la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Însă, așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare.

Prin urmare, recurenții critică modul și condițiile acordării împrumutului, plasarea întregului risc valutar în sarcina consumatorului, încălcarea obligației de informare, practicile comerciale înșelătoare, serviciul defectuos. Or, aceste condiții fac obiectul unor reglementări speciale.

Recurenții-reclamanți au susținut că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului.

În decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, au arătat recurenții-reclamanți, fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate, iar exprimarea într-un limbaj prolix și echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepție.

Cu alte cuvinte, caracterul clar și inteligibil, așa cum a fost explicat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în numeroase spețe, inclusiv în cauza Andriciuc, trebuie să însoțească o clauză întotdeauna, chiar și atunci când transpune o normă supletivă din dreptul național, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înțelege consecințele economice și potențialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scutește pe profesionist de obligația de a-1 informa pe consumator despre consecințele economice ale clauzei.

Totodată, s-a mai învederat că, în cazul în care modalitatea de exprimare folosită în contractul tipizat face ca o clauză să fie interpretată doar în favoarea comerciantului, având în vedere doar interesele acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă o majorare a prețului contractului este judicios dispusă și dacă era necesară și proporționala scopului urmărit, este încălcat principiul bunei-credințe, creându-se în detrimentul consumatorilor un dezechilibru semnificativ.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar la 5 noiembrie 2018, recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă pentru motivele reținute în cuprinsul acelei încheieri. Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. și a stabilit termen de judecată la data de 14 mai 2019.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-269/19 și C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 20 decembrie 2020 s-a stabilit termen pentru astăzi, 16 martie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenții au arătat că, deși, prin motivele de apel, instanța de apel a fost învestită cu analiza soluției primei instanțe, în privința motivelor de nulitate referitoare la încălcarea de către pârâtă a obligațiilor de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligației de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase, precum și a obligației de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, instanța de apel nu le-a analizat.

Acest motiv de casare nu este fondat, deoarece verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, instanța de apel a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanți, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformității unei clauze contractuale dintre profesionist și consumator în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, așa cum au fost explicate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 cu referire la principiul nominalismului monetar. S-a reținut în motivarea deciziei atacate că, în cazul în care părțile nu au stabilit altfel în convenția de credit dedusă judecății, norma de drept național aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă și obligatorie pentru părți. Această clauză ce preia principiul instituit de prevederea legală arătată este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța de judecată nu are posibilitatea de a mai examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Așadar, nu se poate susține cu temei că, procedând la analizarea apelului reclamanților cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformității unei clauze contractuale dintre profesionist și consumator în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, așa cum au fost explicate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, instanța de apel nu a examinat toate motivele de nulitate invocate, ci, dimpotrivă, aceasta printr-un raționament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererilor formulate, arătând pentru ce motiv nu mai poate cerceta condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.

În cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanța de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanța de apel a reținut că, în cauză, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, instanța de control judiciar a reținut că nu mai are posibilitatea de a examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv, inclusiv din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, avându-se, totodată, în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Critica recurenților prin care se susține că instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv, aplicând excepția instituită la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în condițiile în care excepția este de strictă interpretare, după cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, nu este fondată.

Și aceasta, întrucât, potrivit considerentelor arătate, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2021.