ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2602/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2602/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, sub nr. x/2014, reclamanții, indicați în Anexa 1 coloana B, cu domiciliul indicat în Anexa 1 coloana C, identificați prin CNP indicat în Anexa 1 coloana D, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța: să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condițiile generale (Anexa 4) pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații:(i) obligațiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit; II. obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1 coloana H; obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 78.750 Ron.

Prin sentința civilă nr. 179/C/2015 pronunțată la data de 19.02.2015 în dosarul nr. x/2014, Tribunalului Bihor, secția a II-a Civilă a admis excepția de necompetență materială și teritorială invocată de pârâtă și în consecință a declinat competența materială si teritorială a Tribunalului Bihor de a soluționa prezenta cauza, în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția a VI-a Civilă, a dispus trimiterea de îndată a dosarului Tribunalului Municipiului București, secția a VI-a civilă, spre competentă soluționare.

După disjungere cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 16.04.2015 sub nr. x/2015.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 558 din 02.02.2016 a admis acțiunea formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta A. Romania S.A., a constatat nulitatea absolută a clauzelor din art. 2.2 și art. 6.3 din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/21.07.2008, având în vedere caracterul abuziv al acestora, a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului menționat la valoarea de la momentul semnării contractului (curs valutar de 2,1637 RON/CHF), respectiv calcularea și plata ratelor și a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF - leu de la data semnării contractului și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile menționate a declarat apel pârâta S.C. A. S.A. prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea intimatei -reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2016 A din 13 noiembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. A. Romania S.A., împotriva sentinței civile nr. 558 din 02.02.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. A obligat pe intimată la plata către apelantă a sumei de 6.080,98 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial redus.

Împotriva acestei decizii recurenta-reclamantă B. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivele de casare întemeiate pe pct. 5 și 6 ale art. 488 C. proc. civ., recurenta -reclamantă arată, în esență, că deși prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor contestate, invocând patru motive de nulitate, curtea de apel, prin decizia pronunțată a analizat un singur motiv de nulitate a clauzelor, respectiv cel privind încălcarea legislației clauzelor abuzive.

Prin urmare, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ., nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta -reclamantă susține, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material și aduce în susținere următoarea argumentație:

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta -reclamantă critică faptul că, raportat la exigențele deciziei CJUE din Cauza C-186/16, arată că analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din Decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanța sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor CJUE.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Consideră recurenta -reclamantă că acestea sunt reperele după care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Precizează recurenta -reclamantă că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție ".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

Recurenta -reclamantă consideră că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă) dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenta -reclamantă precizează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiții: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

In cazul de față, se arată, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta -reclamantă consideră că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, se arată că CJUE statuează la paragraful 32 din Decizia din speța Andriciuc în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că, clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general. Chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenta -reclamantă consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit CJUE, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

CJUE a arătat la paragraful 37 din Decizia dată în speța Andriciuc următoarele:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din Decizie, cu mențiunea că CJUE a accentuat faptul că "...această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil.

Recurenta -reclamantă consideră că revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Se arată că instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În aceasta privință, arată recurenta -reclamantă, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

Recurenta -reclamantă face precizarea că CJUE se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, capacitatea băncii de a avertiza trebuind analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale, și nicidecum raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație.

Recurenta -reclamantă arată că CJUE, la paragraful 47 din Decizia dată în speța Andriciuc, tocmai asta impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Recurenta -reclamantă consideră că, atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE)

De asemenea, se arată, Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie), CJUE indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Recurenta -reclamantă apreciază că banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (C., D. și E.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta -reclamantă arată că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit și precizează că Codul consumului stabilește o astfel de obligație de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispozițiile pe care le consideră relevante: art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit, în concepția CJUE, instituția bancară care acordă credite în monedă străină având o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată.

Recurenta - reclamantă consideră că Banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

Recurenta - reclamantă apreciază că este contrară legii și jurisprudenței CJUE, inclusiv contrară recentei soluții din speța Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromițătoare pentru o unitate bancară afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru banca aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii.

Se arată că o astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Se arată că, în concepția CJUE, instituția bancară care acordă credite în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hiper - valorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul.

Recurenta - reclamantă arată că, în situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. In urmarea acestei sancțiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenta apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenta - reclamantă, raportându-se la considerentele CJUE, arată că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13." Și face trimitere la studii publicate pe această temă.

Recurenta - reclamantă consideră și că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudența CJUE în această materie.

Raportându-se la considerentele Deciziei C.J.U.E., recurenta - reclamantă arată că dezechilibrul trebuie analizat și ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv, făcând trimitere la studiile și buletinele Băncii Centrale a Elveției și ale Băncii Naționale a României și la jurisprudența pe care o consideră relevantă.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata - pârâtă S.C. A. Romania S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată din etapa recursului.

Recurenta-reclamantă B. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate de intimata - pârâtă.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 11 mai 2018, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ. a dispus suspendarea cauzei având ca obiect recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei civile nr. 2016 A/2017 din 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 17 mai 2019, a fost admisă cererea formulată de recurenta-reclamantă B.; s-a repus cauza pe rol; s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 2016 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 4 octombrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2019 în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării recursului declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei civile nr. 2016 A/2017 din 13 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru urătoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Prin acțiune reclamanta a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condițiile generale (Anexa 4) pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecință firească a admiterii primului capăt, reclamanții au solicitat obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1 coloana H.

Cu alte cuvinte, în accepțiunea reclamantei, consecința stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializa în dreptul acestora de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

În cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamantă, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformității unei clauze contractuale dintre profesionist și consumator în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluționarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fără a încălca vreo normă de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Din perpectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

Criticile sunt nefondate.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În esență, recurenta-reclamantă critică statuările instanței de apel prin care aceasta a reținut că, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenta-reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin art. 5.1 să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenta-reclamantă reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte".

Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă și recurenta-reclamantă. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (redactarea clară și inteligibilă a clauzelor, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei civile nr. 2016 A din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante B. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă S.C. A. România S.A., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.452,61 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva deciziei civile nr. 2016 A din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă B. la plata sumei de 4.452,61 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă A. România S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2020.