ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2270/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Bihor, declinată la Tribunalul Comercial Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: - art. 1.3 lit. c), Secțiunea 1; art. 6.3, Secțiunea 6, din condițiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. x/5.12.2007; art. 2.2, Secțiunea 2, din condițiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar încheiat cu pârâta B. S.A.,cu consecința stabilizării cursului de schimb la nivelul celui existent la data semnării contractului, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit;

Reclamanta a mai solicitat conversia creditului acordat reclamantei, din CHF în RON, la cursul CHF/RON de la data contractării lui, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2552/2015 din 29 septembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins acțiunea formulata de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

Împotriva acestei sentinței, a declarat apel reclamanta A. prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 2552 din 29 septembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: art. 1.3 lit. c), Secțiunea 1 și art. 6.3, Secțiunea 6, din condițiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. x/5.12.2007, încheiat cu pârâta B. S.A.

A dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv de 2,1514 RON/1 CHF.

A respins petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în art. 2.2, Secțiunea 2, din condițiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar, precum și pe cel privind conversia creditului acordat reclamantei, din CHF în RON, la cursul CHF/RON de la data contractării lui.

A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată la fond. Fără cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva împotriva deciziei civile nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește dispozițiile de schimbare a sentinței pronunțate de prima instanță referitoare la admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, deoarece aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată în apel către altă curte de apel decât Curtea de Apel Cluj, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre o nouă judecată în apel către instanța de apel care a pronunțat decizia recurată; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta a susținut, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind restituirea împrumutului în valuta în care a fost acordat, CHF, (art. 6.3) și înghețarea cursului de schimb CHF/LEU la cel de la momentul încheierii contractului, precum și în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind perceperea de către Bancă a comisionului de conversie (art. 1.3 lit. c).

Constatând caracterul abuziv al clauzei 6.3, consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 1 alin. (2) din Directiva CE/93/12 referitoare la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, încălcând atât considerentul 13 din Directivă cât și jurispudența CJUE. Totodată, în mod nelegal și în contradicție cu jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale a reținut instanța de apel că art. 6.3 din Contract nu reflectă dispozițiile principiului nominalismului monetar.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a încălcat/aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 referitoare la exceptarea de la dispozițiile Legii nr. 193/2000 a prevederilor care fac parte din obiectul principal al contractului în măsura în care sunt exprimate clar și inteligibil, precum și prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la condițiile ce trebuie îndeplinite de o clauză contractuală pentru a putea fi considerată abuzivă, astfel cum acestea au fost interpretate de CJUE în cauza Andriciuc în ceea ce privește condițiile relei-credințe și a dezechilibrului semnificativ.

Prin constatarea caracterul abuziv al clauzei 1.3 lit. c), consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 referitoare la exceptarea de la dispozițiile Legii nr. 193/2000 a prevederilor care fac parte din obiectul principal al contractului în măsura în care sunt exprimate clar și inteligibil, precum și dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, având în vedere că valoarea obiectului cererii este inferioară pragului de 1.000.000 RON stabilit prin art. XVIII din Legea nr. 2/2013, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata reclamantă A., și a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 20 septembrie 2019.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată, instanța de apel a admis în parte apelul reclamantei și a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: art. 1.3 lit. c) (privind comisionul de conversie), Secțiunea 1 și art. 6.3 (privind rambursarea împrumutului în moneda acordată), Secțiunea 6, din condițiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. x/5.12.2007, încheiat cu pârâta B. S.A. A dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv de 2,1514 RON/1 CHF.

Sunt fondate criticile recurentei sub aspectul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind restituirea împrumutului în valuta în care a fost acordat, CHF, (art. 6.3) și înghețarea cursului de schimb CHF/LEU la cel de la momentul încheierii contractului.

Se constată că decizia recurată nu respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Este de reținut că în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speță, față de specificul contractului de împrumut, respectiv de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispozițiile prevăzute de art. 1578 C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C-81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauza prin care intimata-reclamantă s-a obligat la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat se regăsește în convenția de credit și nu are un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpune acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, clauza contractuală în discuție (6.3) reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Trebuie avut în vedere că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere considerațiile care precedă, se reține că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive."

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:

Această verificare nu a fost realizată de instanța de apel.

Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel trebuia să analizeze dacă clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, având în vedere următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Astfel, stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat. Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, iar instanța de apel a statuat asupra caracterul abuziv al acestora fără a avea în vedere dacă acestea sunt exceptate sau nu din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, impunîndu-se o analiză din această perspectivă, în raport și cu dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-81/19.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. (fostă S.C. B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

În raport de soluția pronunțată, toate celelalte critici ale recurentei-pârâte nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanța de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. (fostă S.C. B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2020.