ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2357/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 22 februarie 2016, sub numărul de dosar de mai sus, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate abuzivă și nulă clauza de risc valutar de la pct. 4.1 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/03.08.2007, respectiv:

"Orice plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului", cu consecința înlăturării acesteia din contract; să se stabilească valoarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU ca fiind cea din data de 03.08.2007 (data semnării convenției de credit), respectiv la cursul de 1.9184 RON/CHF, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției de credit; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamanți cu titlu de rata credit în plus, în temeiul contractului sus menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăti și cursul valutar valabil din data de 03.08.2007 (1.9184 RON/CHF), precum și dobânda legală aferentă fiecărei sume; să se dispună obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menționat în funcție de valoarea leu/CHF de la data de 03.08.2007 (respectiv la cursul de 1.9184 RON/CHF), aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării convenției de credit și până la sfârșitul perioadei de contractare, respectiv 28.07.2032 și să pună la dispoziție un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinței date; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1925 din 30 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 203 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1925 din 30 septembrie 2016 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise la pct. 4.1 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x din data de 03.08.2007 încheiată cu pârâta; a fost stabilizat cursul de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit; a fost obligată pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit amintit în funcție de valoarea leu/CHF de la data acordării împrumutului și să întocmească un nou grafic de rambursare a creditului; a fost obligată pârâta să restituie reclamanților toate sumele achitate ce reprezintă diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobânda legală calculată asupra sumei reprezentând diferențe de curs valutar achitate în plus, calculată de la data încasării sumelor de către pârâtă și până la plata integrală a debitului principal reprezentând diferențe de curs valutar achitate în plus.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă invocă încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 14 din Legea nr. 193/2000, nesocotirea prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864; nesocotirea valențelor mecanismului de control configurat prin prevederile Directivei nr. 93/13 (transpusă în dreptul intern), astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, contrar dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, a apreciat că în speță nu ar fi incidentă excepția de la control caracterului abuziv, considerând că norma supletivă se aplică nu pentru că debitorii consumatori nu au dorit să o înlăture, ci dimpotrivă, pentru că nu au avut niciun moment șansa reală să o înlăture, contractul fiind prestabilit unilateral de către profesionist sub aspectul conținutului.

În raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă arată că incidența excepției de la control nu este condiționată de o altă condiție suplimentară, precum cea reținută de instanța de apel, cu încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă).

În opinia recurentei-pârâte, rațiunea instituirii excepției de la control evidențiată, de altfel, în cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEF, precum și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, infirmă abordarea instanței de apel.

Recurenta-pârâtă arată și că raționamentul instanței de apel reprezintă o depășire a puterii judecătorești și o interferare cu puterea legislativă, fiind incident și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, iar punerea în discuție a problemei negocierii în etapa evaluării încadrării sau nu în sfera unei excepții de la control, demonstrează și o confuzie în succesiunea etapelor verificării.

Potrivit recurentei-pârâte, prin decizia recurată, instanța de apel a analizat exigența clarității și inteligibilității, din perspectiva îndeplinirii unei obligații de informare, însă cu un conținut care nu are corespondent legal și fără legătură cu clauza în discuție.

Recurenta-pârâtă consideră că art. 4.1. din Condițiile generale ale convenției de credit, care prevede restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă nu poate fi apreciată ca neinteligibilă sau netransparentă, în condițiile în care creditul a fost acordat și trebuie restituit în moneda CHF (care diferă de moneda națională).

Problema predicției cursului de schimb și a amplorii evoluției cursului CHF-LEU determinată de o criză economică survenită subsecvent acordării creditului, care a fost reținută de instanța de apel, excedează, în opinia recurentei-pârâte, limitelor rezonabile ale obligației de informare, la fel și determinarea exactă a maximului obligației, respectiv a culoarului de variație, întrucât evoluția cursului nu putea fi determinată pe baza datelor din trecut.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că ambele părți au avut reprezentarea încheierii unul contract în moneda străină (CHF), care implică în mod automat un "alea" generat de potențiala valorizare sau devalorizare a monedei naționale.

Recurenta-pârâtă invocă și nesocotirea prevederilor art. 4 alin. (1), art. 14 din Legea nr. 193/2000 și a prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că prin hotărârea apelată se pornește de la o aplicare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și cu neobservarea regimului intern aplicabil unui împrumut de consumație.

Recurenta-pârâtă arată că nicio prevedere legală nu interzice acordarea de credite în CHF, fiind permisă de Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 și că instanța de apel a pornit de la evaluări cantitative, trimițând la aspecte ce țin de cerințele de preț și de plată, excluse însă de la verificare, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, potrivit recurentei-pârâte, art. 14 din Legea nr. 193/2000 trimite în mod expres la dispozițiile C. civ. și de procedură civilă, art. 1576 C. civ. prevăzând restituirea a "tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate".

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează depășirea puterii judecătorești, prin aplicarea unui remediu interzis în materie, respectiv modificarea contractului, cu încălcarea art. 969 C. civ. și a art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin cererea înregistată la 20 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27, coroborat cu art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar în completul de filtru a dispus, prin încheierea din 21 noiembrie 2018, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 3 aprilie 2019, a fost admis în principiu recursul ce face obiectul cauzei, fixându-se termen la data de 5 iunie 2019.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, pronunțată în dosar nr. x/2016, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de petenta C. S.A.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, a fost suspendată judecarea recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

În ceea ce privește clauza de risc valutar, prevăzută de art. 4.1 din contractul de credit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, deși reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv, nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, motiv pntru care nu se va mai proceda la analiza criticilor de nelegalitate care vizează obligația de informare, caracterul negociat al contractului, caracterul clar și inteligibil al clauzei contractuale și dezechilibrul contractual.

Întrucât s-a reținut caracterul fondat al motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se mai impune a fi analizate criticile invocate de recurenta-pârâtă, referitoare la raționamentul instanței de apel, în susținerea motivului de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ce vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Raportat la aceste considerente, instanța de apel urmează a analiza caracterul abuziv al clauzei de risc valutar în raport de dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 și în lumina celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203 din 4 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203 din 4 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 203 din 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.