ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2604/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului se constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a Civilă la data de 24.10.2016, reclamantul A., in contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce va pronunța sa se dispună: constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din Contractul de credit nr. x/17.04.2008, încheiat de reclamantul A. cu parata, constatarea nulității absolute si eliminarea acestora din contract: art. 1 pct. 2 "Creditul va fi restituit în aceeași valuta."; art. 8.1 "Orice plata efectuata de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face in moneda în care a fost acordat creditul."; art. 9.1 împrumutatul/codebitorul autorizează BANCA să preia din disponibilitățile deținute de acesta în conturile sale în RON/valută deschise la BANCA sumele datorate conform prezentului contract, pe măsura ce acestea devin scadente, prin debitarea automată a conturilor ce acestea devin scadente, prin semnarea automata a conturilor respective. În limita sumelor datorate, împrumutatul/codebitorul autorizează BANCA să facă în numele și pe contul sau orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat/codebitor în conturile sale de disponibilități în moneda prezentului contract, la cursul practicat de BANCA în ziua operării. Eventualele diferențe de schimb valutar sunt în sarcina împrumutatului. Dacă există mai multe conturi de disponibilități ale împrumutatului/codebitorului la bancă, ordinea de îndestulare a BĂNCII este din contul de valuta prezentului contract."; art. 10.3.9. teza finală "BANCA este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar la cursul de schimb practicat de BANCA la data debitării Conturilor."; înghețarea cursului de schimb valutar CHF - RON, la valoarea acestuia la momentul semnării contractului, respectiv de 1CHF = 2,2658 RON, curs 2,2658 RON care sa fie valabil pentru efectuarea plăților ratelor bancare de către reclamantul pe toată perioada derulării contractului; obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente Contractului de credit nr. x/17.04.2008, inclusiv a dobânzilor, la cursul CHF/RON de la data acordării, pentru întreaga perioadă situată între momentul semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare; obligarea pârâtei la restituirea plăților efectuate de reclamant în temeiul contractului x/17.04.2008, rezultate din diferența de curs valutar valabil la data efectuării fiecărei plați și cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferenta sumei de restituit rezultate din diferența de curs valutar valabil la data efectuării fiecărei plați și cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit de la data efectuării plăților până la data restituirii efective a acestora; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 1288/2017 din data de 12 aprilie 2017, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit bancar nr. x încheiat la data de 17.04.2008 la art. 8.1, 9.1, 10.3.9 (sintagma "banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar la cursul practicat de Bancă la data debitării conturilor"); a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior; a dispus înghețarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului sus menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,26581ei/CHF; a obligat pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menționat funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2658 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, reclamantul urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoare leu/CHF anterior menționată; a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (2,2658 RON), sume la care urmează să se calculeze si dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâte; a respins cererea reclamantului privind restituirea creditului in RON ca neîntemeiată(art. 1 pct. 2 din contract) și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 4790 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, la 24 mai 2018, pârâta BANCA

B. S.A., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 12.06.2018.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1802 din 2 noiembrie 2018, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1288 din 12.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul A.; a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins, integral, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1.726,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că decizia atacată nu conține motivele pentru care au fost respinse susținerile recurentului-reclamant în sensul nerelevanței acordării împrumutului în Euro și a îndrumării debitorului către semnarea contractului în CHF.

Recurentul-reclamant consideră nelegală și străină de natura pricinii motivarea pentru care instanța de apel nu a reținut susținerile sale referitoare la caracterul abuziv al clauzelor 9.1 si 10.3.9, arătând că, pentru a nu se aplica aceste clauze, este necesar ca recurentul-reclamant să-și alimenteze contul bancar și că, inclusiv în situația în care respectivele clauze nu au fost negociate cu recurentul-reclamant, în lipsa unui criteriu obiectiv în baza căruia se face conversia valutară, nimic nu împiedică debitorul să alimenteze contul cu suma datorată.

Recurentul-reclamant a menționat că și argumentul instanței de apel, potrivit căruia:

"împrumutatul a avut la dispoziție suficient timp, pentru a se informa cu privire la cursul valutar al monedei" reprezintă o motivare străină de criticile invocate de recurent, câtă vreme acesta a invocat neîndeplinirea obligației de informare de către intimata-pârâtă, în calitate de profesionist.

Recurentul-reclamant a precizat, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a încălcat mai multe dispoziții de drept material.

În esență, a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, avută în vedere de decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Kasler si Kasleme Rabai.

A precizat că instanța de apel a considerat, în mod eronat, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1578 C. civ. referitoare la nominalismul monetar și a făcut confuzie între contractul de împrumut, ca negotium iuris și contractul de împrumut ca înscris destinat a proba operațiunea juridică dintre părți.

Totodată, a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii, dar și dispozițiile art. 2 din aceeași lege, deoarece clauzele contractuale nu au fost negociate cu recurentul-reclamant, fiind creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, contrar cerinței bunei-credințe.

Recurentul invocă necesitatea existentei "justiției contractuale", noțiune ce semnifica că în lipsa unei prevederi contractuale exprese, cheltuielile și costurile determinate de o situație imprevizibilă, să nu cadă exclusiv în sarcina unei singure părți. Or, având în vedere aspectul conform căruia contractul de credit nu conține clauze privind renegocierea sau adaptarea automată a contractului în cazul apariției unor dezechilibre masive în contract în mod legal instanța de fond a dispus înghețarea cursului valutar la momentul contractării.

Recurentul-reclamant a mai menționat că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora orice contract trebuie sa conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, precum și dispozițiile art. 6 din Legea 289/2004, Regulamentul BNR nr. 3/2007 și Directiva 2008/48CE, conform cărora intimata-pârâtă avea obligația de a informa recurentul inclusiv asupra proiecției fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor.

Nu în ultimul rând, a invocat decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc și alții versus B. referitoare la obligația ce revine instanței naționale de a verifica dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele ce pot avea efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

Pentru aceste motive recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casare deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care acesta se întemeiază, iar pe fond a solicitat, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 07 iunie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 06 decembrie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A., a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen la 14 februarie 2020 pentru judecarea pe fond în ședință publică.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv, recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată nu conține motivele pentru care au fost respinse susținerile recurentului-reclamant în sensul nerelevanței acordării împrumutului în Euro și a îndrumării debitorului către semnarea contractului în CHF.

Înalta Curte reține că obligația de motivare care revine instanței nu presupune în mod necesar existența unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de parte, desigur cu excepția situației în care argumentul sau mijlocul de apărare omis ori incomplet analizat ar avea un caracter esențial în economia procesului, conducând la o altă soluție.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conținut clar și concret cu referire la actele din dosar, precum și la argumentele și apărările părților. Conținutul considerentelor este lipsit de ambiguități ori contradicții și permite relevarea raționamentului care a condus la soluția de respingere a apelului ca nefondat, soluție, de altfel, corectă.

Astfel, instanța de apel, în virtutea dispozițiilor art. 477 și art. 479 C. proc. civ., este ținută să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, putând să completeze considerentele primei instanțe sau chiar sa le substituie, dacă este cazul.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Nu pot fi reținute nici criticile prin care recurentul - reclamant consideră nelegală și străină de natura pricinii motivarea pentru care instanța de apel nu a reținut susținerile sale referitoare la caracterul abuziv al clauzelor 9.1 si 10.3.9 și că argumentul instanței de apel, potrivit căruia:

"împrumutatul a avut la dispoziție suficient timp, pentru a se informa cu privire la cursul valutar al monedei" ar reprezenta o motivare străină de criticile invocate de recurent, întrucât acestea nu reprezintă critici în sensul de "motive străine de natura pricinii" prevăzute de teza a III-a a punctului 6 al art. 488 C. proc. civ.

Astfel, se constată că argumentele susținute de recurentul-reclamant nu susțin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

Simpla nemulțumire a recurentului-reclamant cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări sau ca fiind motive străine de natura pricinii în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, a dispozițiilor art. 1578 C. civ. și a dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului."

În acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte, reține că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național, care se aplică între părțile contractante, independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate, care sunt aplicabile din oficiu.

Dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE au fost preluate de articolul 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000, arătând că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, instanța europeană a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Astfel fiind, instanța de apel printr-o amplă și temeinică analiză a dispozițiilor articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și cu indicarea reținerilor instanței europene în cauza Andriciuc, a constatat în mod judicios că instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Cu privire la reținerea unor aspectele referitoare la înghețarea cursului de schimb valutar, se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurent pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamant intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, instanța nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Susținerile recurentului privind riscul valutar nu pot fi primite, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE și reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul având atribuția doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt recurentul, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nici o dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părții din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma arătată în contract.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În acest context, se reține că invocarea generică a prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, în susținerea cererii de recurs, potrivit căreia banca nu l-ar fi informat cu privire la riscul valutar, nu suplinește obligația părții de a indica în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel ori în ce ar consta abuzul băncii, prin raportare la convenția părților și la modul de redactare al clauzelor pretins abuzive.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1802 din 02 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1802 din 02 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2020.