ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2495/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., FFF., HHH., GGG., III., JJJ., KKK., LLL. și MMM. au chemat în judecată pe pârâta S.C. NNN. S.A., solicitând următoarele:

- să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 punctul 5, clauze inserate în contractul de credit și eliminarea acestora;

- denominarea creditului în moneda națională (conversia lui în moneda națională), în virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plățile între rezidenți se fac în moneda națională, la cursul de la data semnării contractului de credit, conform Anexei 1 punctul 6, ca și consecință a înlocuirii clauzelor declarate ca nule.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, articolele din C. civ. indicate în cuprinsul cererii, O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 174/2008.

Reclamanții au formulat cerere precizatoare, prin care s-a arătat că valoarea obiectului cererii se regăsește în Anexa 2, fiind indicat și modul în care s-a ajuns să se determine valoarea respectivă.

Pârâta NNN. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției extinctive, arătând că în măsura în care cererea de chemare în judecată ar întruni condițiile unei acțiuni în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, o astfel de acțiune este prescrisă, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin încheierea din data de 1 iulie 2015 tribunalul a admis cererea de disjungere formulată de către pârâtă, a dispus disjungerea cererilor reclamanților și formarea de dosare separate pentru fiecare dintre aceștia.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 2 iulie 2015, având ca reclamanți pe X. și Y., părți în contractul de credit nr. x/28.03.2008.

În ședința publică din data de 30 septembrie 2015 instanța de fond a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție ce a fost respinsă ca neîntemeiată față de obiectul cauzei, respectiv constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale.

Prin sentința civilă nr. 6524/2015 din 20 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții X. și Y., în contradictoriu cu pârâta NNN. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 9.2 tezele a II-a și a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 în convenția de credit bancar nr. x/28.03.2008; s-a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior, dispunându-se înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit bancar nr. x/28.03.2008, la valoarea de la momentul semnării acestuia, respectiv la valoarea 2,3654 RON/CHF; s-a respins cererea reclamanților privind restituirea creditului în RON (cuprinsă în art. 9.2 teza I din convenția de credit bancar nr. x/28.03.2008), ca neîntemeiată; s-a luat act de faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiune reclamanții X. și Y. au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în art. 9.2 tezele a II-a și a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din convenția de credit bancar nr. x/28.03.2008 încheiată cu pârâta NNN. S.A., convenție în baza căreia reclamanții au împrumutat suma de 119.960 CHF.

Art. 9.2 din contract stabilește că "Rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat/codebitor în conturile curente ale împrumutatului deschise la bancă, în aceeași monedă în care a fost acordat creditul. Împrumutatul/codebitorul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadente lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate".

Potrivit art. 9.3 din contract "Împrumutatul/codebitorul autorizează banca, în mod irevocabil și necondiționat, să debiteze contul său curent în valuta creditului și orice alte conturi în alte valute deținute de împrumutat/codebitor la bancă, pe întreaga durată a contractului în vederea plății ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor și a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate conform contractului. Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua aceste operațiuni".

Art. 9.4 din contract are următorul conținut:

"Împrumutatul/codebitorul autorizează banca să facă în numele și pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către împrumutat/codebitor a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor operațiuni. Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua aceste operațiuni".

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, respinsă prin încheierea de ședință din 30 septembrie 2015, Tribunalul a reținut că art. 6 din Legea nr. 193/2000 stabilește sancțiunea nulității absolute pentru ipoteza stipulării în cadrul unui contract a unei clauze abuzive.

S-a arătat că textul de lege folosește sintagma cu caracter imperativ "clauzele nu vor produce efecte", spre deosebire de formulele "anulabile" sau "pot fi anulate", caracteristice nulității relative. De asemenea, art. 1 alin. (3) din aceeași lege "interzice" comercianților stipularea de clauze abuzive.

Instanța de fond a menționat faptul că prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual și contravine bunei-credințe, prin profitarea de poziția subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmărește un scop ilicit și/sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, și nu un motiv de nulitate relativă.

Or, prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul, în speță pârâta, nu urmărește doar vicierea consimțământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiții, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obținerea unor venituri mai mari profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află și care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condițiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziție economică privilegiată.

Evaluarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale de către instanță se impune în aceleași condiții în care aceasta se pronunță asupra existenței oricărei cauze de nulitate, aplicarea unei sancțiuni implicând întotdeauna o analiză cu privire la întrunirea cerințelor prevăzute de lege.

Tribunalul a concluzionat în sensul că prevederile Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art. 6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

Întrucât sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze inserate în contractul încheiat între consumator și comerciant este nulitatea absolută, dreptul material la acțiunea în anularea acestei clauze este imprescriptibil, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, articol care stabilește că "nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție".

În consecință, acțiunea reclamanților ce are ca obiect declararea nulității absolute a clauzelor indicate în cererea de chemare în judecată, este imprescriptibilă extinctiv, neavând relevanță împrejurarea că aceștia s-au adresat instanței de judecată după o perioadă mai mare de 3 ani de la data încheierii contractului de credit.

Cu privire la legea aplicabilă în cauză, tribunalul a arătat că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care a intrat în vigoare C. civ. din 2009), astfel încât raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de dispozițiile din C. civ. de la 1864 și de Codul comercial, în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, așa cum prevede art. 6 alin. (2) din C. civ. din 2009, art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. (2009).

S-a reținut că raporturile juridice dintre părți au fost stabilite în baza unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune și anume: a fost încheiat între reclamanți, părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și banca pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor reclamanților, astfel că există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă, în fapt, condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de aceasta din urmă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), ci posibilitatea efectivă a destinatarului de a influența conținutul și numărul clauzelor.

Din probele administrate în cauză, nu a rezultat că pârâta a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții ar fi avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privința contractului care face obiectul prezentei cauze, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din lege.

Tribunalul a reamintit faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În privința clauzelor inserate la art. 9.2, 9.3 și 9.4 din convenția de credit încheiată de părți referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, la suportarea riscului valutar doar de una din părți și la dreptul pârâtei de a debita conturile reclamanților, Tribunalul București a constatat că acestea contravin dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

În concret, s-a arătat că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, rezultă din conduita băncii pârâte care a preformulat clauzele inserate la art. 9.2 (teza a II-a, în opinia tribunalului), art. 9.3 și art. 9.4, în cuprinsul cărora s-a prevăzut o serie de drepturi pentru bancă, fără să existe și obligații corelative.

Prima instanță a avut în vedere faptul că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive, respectiv aceea de a fi contrară cerințelor bunei-credințe.

Buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Or, în cauză, nesocotind dispozițiile contractuale prevăzute în contractul încheiat cu reclamanții, potrivit cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambelor părți, pârâta și-a rezervat dreptul de a "realiza conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadenței lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare . . . . . . . . . .că are dreptul la liberă alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate (art. 9.2 teza a II-a); "împrumutatul/codebitorul autorizează banca, în mod irevocabil și necondiționat, să debiteze contul său curent în valuta creditului și orice alte conturi în alte valute deținute de către împrumutat/codebitor la bancă, pe întreaga durată a contractului în vederea plății ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor și a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate conform contractului . . . . . . . . . .Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua aceste operațiuni" (art. 9.3); "împrumutatul/codebitorul autorizează banca să facă în numele și pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar . . . . . . . . . .conversia se face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către împrumutat/codebitor a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor operațiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Banca are dreptul, dar nu și obligația de afectua aceste operațiuni" (art. 9.4).

Clauzele contestate încalcă prevederile legale incidente în materie, deoarece nu sunt circumstanțiate elementele care îi acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor reclamanților și nu este indicat un criteriu care să-i dea dreptul băncii să realizeze conversia.

Toate acestea sunt de natură să îl prejudicieze pe consumator, care nu a fost informat în niciun fel cu privire la "volabilitatea" monedei, pârâta neadministrând probe conform art. 249 din C. proc. civ., deși, avea această obligație. Această modalitate de exprimare, în opinia tribunalului, face ca respectivele clauzele să fie interpretate doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă suportarea de comisioane, speze și taxe (art. 9.4 din contract) sau devalorizarea monedei CHF era necesară și proporțională scopului urmărit.

De altfel, Tribunalul a apreciat că pârâta trebuie să își asume, în egală măsură, un minim risc decurgând din evoluția pieței monetare, iar nu numai consumatorii, care în cazul de față, au suportat exclusiv creșterea cursului valutar.

Tribunalul a considerat că pârâta nu a respectat obligația de informare a clienților, întrucât nu există probe la dosar din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanții, aceștia neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care se expun în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului.

Obligația de informare a fost nesocotită de banca pârâtă, aceasta, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și Directiva 2008/48/CE, având obligația de a atrage atenția reclamanților consumatori asupra riscurilor unei operațiuni determinate, de a explica riscurile pe care le implică un credit contractat în moneda "exotică" (CHF), de a furniza informații legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract, obligații a căror îndeplinire nu a fost probată.

Prin urmare, s-a constatat că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea reclamanților, aceștia fiind singurii obligați să suporte deprecierea cursului valutar. Pârâta a format consumatorilor o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu a prezentat dezavantajele acestui produs.

Clauza contractuală privind efectuarea plăților în moneda creditului, cu suportarea riscului valutar exclusiv de către reclamanți, nu a fost negociată direct cu aceștia, astfel că prima instanță a constatat caracterul prestabilit al contractului de credit, consumatorii exprimându-și adeziunea la acest contract tipizat, fără să aibă posibilitatea de a influența natura lui.

Pentru asigurarea proporționalității prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării lor de voință, în sensul producerii de efecte juridice, tribunalul a ajuns la concluzia că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării contractului, calcularea ratelor de rambursare și plata acestora la valoarea respectivă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Instanța de fond nu a împărtășit opinia reclamanților potrivit căreia suma împrumutată ar trebui să fie restituită în moneda națională (art. 9.2 teza I din contract), având în vedere că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, iar, pe de altă parte, prin denominare, s-ar nesocoti dispozițiile art. 1579 din C. civ. și cele ale art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Apărarea pârâtei potrivit căreia prin înghețarea cursului valutar se încalcă principiul nominalismului monetar a fost apreciată de instanță ca fiind lipsită de fundament legal, deoarece reclamanții trebuie să restituie, în continuare, împrumutul în moneda contractului (CHF), respectiv "aceeași cantitate și calitate de bunuri primite".

Pârâta NNN. S.A. a formulat apel împotriva sentinței instanței de fond, solicitând admiterea acestuia și schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.2 tezele a II-a și a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din convenția de credit bancar nr. x/28.03.2008.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 364/A din 15 februarie 2018, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. NNN. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6524 din 20 noiembrie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți X. și Y., sentința apelată fiind schimbată în parte, în sensul că s-a respins în integralitate cererea de chemare în judecată.

În argumentarea deciziei pronunțate, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la critica vizând îndeplinirea de către bancă a obligației de informare asupra riscului de devalorizare a leului în raport cu francul elvețian și inexistența unor practici înșelătoare în relația cu consumatorii, Curtea a reținut că dispozițiile legale în vigoare nu îndreptățesc concluzia potrivit căreia asemenea aspecte ar fi suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului.

Astfel de elemente pot prezenta relevanță în cadrul condițiilor prevăzute de lege pentru diferite acțiuni în justiție, precum cele în nulitate relativă pentru eroare ori dol sau cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanțieze aspecte legate de caracterul clar și inteligibil al unor clauze contractuale sau de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Pe cale de consecință, luând în considerare limitele învestirii instanței în prezenta cauză, curtea de apel a constatat că toate aceste susțineri pot fi analizate numai prin raportare la condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate.

S-a reținut că, în speță, clauzele contestate transpun o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulație contrară, în aceeași monedă, indiferent de fluctuațiile pe care le-ar putea suferi pe piața valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumație, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauza de față.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei.

În sensul atribuit de dreptul comunitar, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive. Acestea din urmă sunt menționate, în mod expres, în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Prin urmare, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun dispoziții supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Curtea a remarcat faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând aceste argumente în cauza de față, Curtea de Apel București a constatat că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune.

În plus, pot exista contracte de credit care să nu conțină o clauză expresă de restituire a împrumutului în aceeași monedă, ipoteză în care, în mod evident, cenzura instanței s-ar raporta chiar la dispoziția supletivă din dreptul național, ceea ce nu poate fi primit.

Așa cum s-a arătat anterior, în cauza de față, clauzele din contractul de credit contestate transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva OOO. S.A., găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Pe cale de consecință, din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanță argumentele reclamanților referitoare la nerespectarea de către banca pârâtă a obligației de informare, de avertizare a consumatorilor și, respectiv de inducere în eroare a acestora prin prezentarea monedei CHF ca fiind sigură, întrucât sunt legate de caracterul clar și inteligibil al clauzelor. Pentru același motiv, nu se mai justifică nici analizarea existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ori a cerinței bunei-credințe.

Instanța de prim control judiciar a mai reținut că teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speță, deoarece în materia contractului de împrumut de consumație, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile cursului valutar să influențeze obligațiile asumate de împrumutat.

Prin urmare, obligația reclamanților de a restitui suma împrumutată în CHF are suport legal, fluctuația monetară fiind integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate. Așa fiind, în lipsa unei stipulații contrare, riscul creșterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiași monede este suportat de creditor.

S-a reținut și faptul că, împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, reclamanții și-au asumat, implicit, riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, astfel încât teoria impreviziunii nu poate fi aplicabilă în cauză.

De altfel, aplicarea teoriei impreviziunii în sensul indicat de către reclamanți - convertirea creditului în RON la cursul de schimb CHF/leu de la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului - ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, cu consecința suportării exclusiv de către bancă a diferenței de curs, ca urmare a aprecierii monedei CHF.

Or, rațiunea acestei teorii este aceea de a restabili echilibrul contractual, și nu de a direcționa consecințele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea cocontractantă.

De asemenea, Curtea a reținut că prin formularea capătului de cerere referitor la înghețarea cursului de schimb, se solicită instanței o intervenție nepermisă în contract, cu consecința modificării convenției părților în ceea ce privește obiectul său, situație care pune în discuție toate elementele esențiale convenite de părți, respectiv moneda contractului, dobânda aferentă și perioada de rambursare. Aceste elemente creează un tot unitar, pe piața bancară moneda creditului influențând nivelul dobânzilor și al comisioanelor, precum și perioada de rambursare.

Din această perspectivă, intervenția în mecanismul contractual, solicitată de reclamanți, fără a se realiza o analiză obiectivă a impactului unei asemenea intervenții, ar rupe echilibrul contractual în defavoarea băncii, care a încheiat contractul de credit în considerarea monedei CHF, ceea ce a condus, la momentul semnării contractului, la acordarea unor condiții mai avantajoase pentru împrumutați față de alte produse financiare existente pe piață.

Având în vedere că executarea obligației reclamanților de a plăti ratele de credit în moneda CHF, afectată de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, Curtea a ajuns la concluzia că nu există temei legal pentru modificarea contractului în sensul stabilirii obligației de plată a creditului în RON la cursul de schimb de la data încheierii convenției dintre părți, acest capăt de cerere fiind neîntemeiat.

Totodată, s-a arătat că acordarea creditelor în valută nu a fost și nu este interzisă de lege, astfel cum rezultă din prevederile Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de Banca Națională a României.

Pe de altă parte, nu există nicio dispoziție legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON și stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenției de credit.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanții X. și Y. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În principal, recurenții-reclamanți au susținut faptul că instanța de apel a reținut greșit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar și că există motive contradictorii, în sensul că acțiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispozițiile legii speciale, dar și principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicție din punct de vedere juridic.

Recurenții consideră că principiului nominalismului monetar ar fi fost aplicabil dacă acțiunea era întemeiată pe dispozițiile de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Cum, în cauză, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, consecința declarării acelor clauze ca fiind abuzive este nulitatea absolută.

Deși, acțiunea formulată de reclamanți cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar s-a fundamentat aproape în totalitate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța nu a analizat, din perspectiva hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva OOO. S.A., niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie un temei pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual și reaua-credință a băncii prin transpunere la contractul în discuție.

S-a făcut trimitere la statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-186/16 (Andriciuc vs. PPP.), potrivit cărora banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în monedă străină, îl au asupra ratelor împrumutului.

Pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile.

În cauza menționată anterior, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu și că îi va reveni instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

În speță, instanța de apel a făcut o analiză inexactă a principiului nominalismului monetar.

Astfel, s-a reținut că reclamanților, în calitate de împrumutați, li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să țină seama de faptul că, în esență, aceștia nu au încasat CHF, ci RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Raportat la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, recurenții-reclamanți apreciază că obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar, clauzele respective nefiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, așa cum a reținut instanța de apel.

S-a arătat că în ceea ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, în condițiile în care acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanțele au dreptul să examineze, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene la care s-a făcut trimitere în memoriul de recurs (C-484/08 și C-241/98), caracterul abuziv al clauzelor privind prețul contractului, chiar dacă sunt redactate în mod clar și inteligibil și, cu atât mai mult, au acest drept atunci când acele clauze nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, deoarece în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stau altfel.

În acest context, recurenții-reclamanți susțin că trebuie să se analizeze ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", însă această analiză trebuie să fie făcută din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului.

Prin urmare, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie să se țină cont de faptul că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune.

Împrejurarea că banca i-a informat pe reclamanți în legătură cu conținutul contractului și că le-a lăsat timp de analiză și gândire nu înseamnă că a negociat clauzele respective.

Clauza privind efectuarea plăților în moneda creditului, cu suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutați nu a fost negociată direct cu aceștia, astfel că instanța de apel trebuia să constate caracterul prestabilit al contractului de credit, contract care a fost impus consumatorilor.

Pentru asigurarea proporționalității prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință, în sensul producerii de efecte juridice, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul convenției de credit, la valoarea de la data încheierii și semnării acesteia, plata ratelor de rambursare urmând să se facă la valoarea respectivă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

În opinia recurenților-reclamanți, clauzele contestate trebuie să fie analizate prin raportare la dispozițiile art. 966-970 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora părțile au obligația să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe durata executării acestuia.

Întrucât nu se poate înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională apare ca o soluție justă și echitabilă.

Or, instanța de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil și clar al clauzei din convenție în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului de credit.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă NNN. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susținerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce privește exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 13 iulie 2018 recurenții-reclamanți X. și Y. au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) raportat la art. 518 și art. 27 din C. proc. civ., coroborat cu decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea fiind respinsă prin încheierea din 26 februarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 26 februarie 2019 s-a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă NNN. S.A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții X. și Y., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 16 aprilie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 16 aprilie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la data de 10 iunie 2019 recurenții-reclamanți au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 12 noiembrie 2019, cu citarea părților pentru discutarea cererii de repunere pe rol și pentru recurs.

Ulterior, termenul de judecată din 12 noiembrie 2019 a fost preschimbat, din oficiu, la data de 5 noiembrie 2019.

Prin încheierea de la termenul din 5 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părților pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei și recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului și s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți X. și Y. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica circumstanțiată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a reținut greșit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar și că există motive contradictorii, în sensul că acțiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispozițiile legii speciale, dar și principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicție din punct de vedere juridic.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicții în termeni (situații care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Contrar susținerilor recurenților, raționamentul logico-juridic expus de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât s-a reținut corect că este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, față de natura contractului încheiat de reclamanții X. și Y. cu pârâta NNN. S.A. (împrumut de consumație cu dobândă).

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenții nu sunt mulțumiți de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Totodată, se reține că nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamanții din prezenta cauză au încasat suma împrumutată în RON, și nu în franci elvețieni, atâta timp cât creditul a fost contractat în moneda străină.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au mai criticat soluția instanței de apel și din perspectiva faptului că s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă NNN. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6524 din 20 noiembrie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-au respins ca nefondate capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.2 teza a II-a și teza a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din contractul de credit bancar nr. x/28.03.2008, capătul de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,3654 RON/CHF, precum și capătul de cerere privind încasarea ratelor corespunzătoare convenției de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenției (28.03.2008) și până la terminarea perioadei de contractare.

Potrivit acestor clauze, reclamanții s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, cu posibilitatea de a-și procura liber această valută, iar banca pârâtă era mandatată să convertească, utilizând propriul curs de schimb valutar, sumele existente în conturile împrumutaților doar în situația în care aceștia nu aveau sumele necesare achitării ratelor de credit în contul CHF.

Susținerile recurenților pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 11 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 190/1999 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de dispoziția legală anterior evocată care este reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează, în mod expres, faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Acest aspect a fost confirmat și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11, fiind stabilite următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, NNN. și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva QQQ. S.A., C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supleti