ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2496/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., GGG., JJJ., KKK., LLL., MMM. și NNN. au chemat în judecată pe pârâta S.C. OOO. S.A., solicitând următoarele:

- să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 punctul 5, clauze inserate în contractul de credit și eliminarea acestora;

- denominarea creditului în moneda națională (conversia lui în moneda națională), în virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plățile între rezidenți se fac în moneda națională, la cursul de la data semnării contractului de credit, conform Anexei 1 punctul 6, ca și consecință a înlocuirii clauzelor declarate ca nule.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, articolele din C. civ. indicate în cuprinsul cererii, O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 174/2008.

Reclamanții au formulat cerere precizatoare, prin care s-a arătat că valoarea obiectului cererii se regăsește în Anexa 2, fiind indicat și modul în care s-a ajuns să se determine valoarea respectivă.

Pârâta OOO. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției extinctive, arătând că în măsura în care cererea de chemare în judecată ar întruni condițiile unei acțiuni în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, o astfel de acțiune este prescrisă, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin încheierea din data de 1 iulie 2015 tribunalul a admis cererea de disjungere formulată de către pârâtă, a dispus disjungerea cererilor reclamanților și formarea de dosare separate pentru fiecare dintre aceștia.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 2 iulie 2015, având ca reclamanți pe MMM. și NNN., părți în contractul de credit nr. x/11.12.2007.

Prin sentința civilă nr. 5270/2015 din 30 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința nr. 5759/2016 din 5 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. De asemenea, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 138 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții MMM. și NNN. în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 5772/2016 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții MMM. și NNN., în contradictoriu cu pârâta OOO. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 9.2 teza a II-a și teza a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din convenția de credit bancar x/11.12.2007; s-a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și, în consecință: s-a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului sus-menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,1139 RON/CHF, urmând ca banca pârâtă să încaseze ratele corespunzătoare convenției de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenției, respectiv 11 decembrie 2007 și până la terminarea perioadei de contractare; s-a respins cererea reclamanților privind restituirea creditului în RON (cuprinsă în art. 9.2 teza I din convenția de credit bancar), ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiune reclamanții NNN. și MMM. au solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale inserate în art. 9.2 teza a II-a și teza a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din contractul de credit nr. x/11.12.2007.

Art. 9.2 din contract stabilește că "Rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat/codebitor în conturile curente ale împrumutatului deschise la bancă, în aceeași monedă în care a fost acordat creditul. Împrumutatul/codebitorul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadente lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate".

Potrivit art. 9.3 din contract "Împrumutatul/codebitorul autorizează banca, în mod irevocabil și necondiționat, să debiteze contul său curent în valuta creditului și orice alte conturi în alte valute deținute de împrumutat/codebitor la bancă, pe întreaga durată a prezentului contract în vederea plății ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor și a oricăror altor sume, inclusive din executarea silită datorate conform prezentului contract. Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua aceste operațiuni".

Art. 9.4 din contract are următorul conținut:

"Împrumutatul/codebitorul autorizează banca să facă în numele și pe conturilor sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operațiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursul de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către împrumutat/codebitor a tuturor comisioanelor, spezelor și taxelor aferente acestor operațiuni. Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua aceste operațiuni".

La analiza caracterului abuziv al acestor clauze contractuale, tribunalul a avut în vedere Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).

S-a arătat că raporturile juridice dintre părți au fost stabilite în baza unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune în sensul că: între reclamanți, părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor reclamanților, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă, în fapt, condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de aceasta din urmă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Tribunalul a reținut că pârâta nu a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții ar fi avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privința contractului care face obiectul prezentei cauze, deși, sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

S-a apreciat că în speță dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, rezultă din conduita pârâtei care a preformulat clauzele inserate în art. 9.2 (teza a II-a, în opinia Tribunalului), art. 9.3 și art. 9.4, prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi fără să existe și obligații corelative.

În analiza efectuată prima instanță a avut în vedere faptul că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive, condiție potrivit căreia clauza trebuie să fie contrară cerințelor bunei-credințe.

Or, în cauză, au fost nesocotite dispozițiile inserate în convenția încheiată cu reclamanții, conform cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambelor părți, întrucât banca pârâtă și-a rezervat dreptul de a "realiza conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadenței lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare", având, totodată, are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate (art. 9.2 teza a II-a).

Clauzele contestate încalcă prevederile legale incidente în materie, deoarece nu sunt circumstanțiate elementele care îi acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor reclamanților și nu este indicat un criteriu care să-i dea dreptul băncii să realizeze conversia.

Toate acestea sunt de natură să îl prejudicieze pe consumator, care nu a fost informat în niciun fel cu privire la "volabilitatea" monedei, pârâta neadministrând probe conform art. 249 din C. proc. civ., deși, avea această obligație. Această modalitate de exprimare, în opinia Tribunalului, face ca respectivele clauzele să fie interpretate doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă suportarea de comisioane, speze și taxe (art. 9.4 din contract) sau devalorizarea monedei CHF era necesară și proporțională scopului urmărit.

De altfel, Tribunalul a apreciat că pârâta trebuie să își asume în egală măsură un minim risc decurgând din evoluția pieței monetare, iar nu numai consumatorii, care în cazul de față, au suportat exclusiv creșterea cursului valutar.

Tribunalul a considerat că pârâta nu a respectat obligația de informare a clienților, întrucât nu există probe la dosar din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanții, aceștia neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care se expun în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului.

Obligația de informare a fost nesocotită de banca pârâtă, aceasta, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și Directiva 2008/48/CE, având obligația de a atrage atenția reclamanților consumatori asupra riscurilor unei operațiuni determinate, de a explica riscurile pe care le implică un credit contractat în moneda "exotică" (CHF), de a furniza informații legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract, obligații a căror îndeplinire nu a fost probată.

Prin urmare, s-a constatat că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea reclamanților, aceștia fiind singurii obligați să suporte deprecierea cursului valutar. Pârâta a format consumatorilor o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu a prezentat dezavantajele acestui produs.

Clauza contractuală privind efectuarea plăților în moneda creditului, cu suportarea riscului valutar exclusiv de către reclamanți, nu a fost negociată direct cu aceștia, astfel că prima instanță a constatat caracterul prestabilit al contractului de credit, consumatorii exprimându-și adeziunea la acest contract tipizat, fără să aibă posibilitatea de a influența natura lui.

Pentru asigurarea proporționalității prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării lor de voință, în sensul producerii de efecte juridice, tribunalul a ajuns la concluzia că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării contractului, calcularea ratelor de rambursare și plata acestora la valoarea respectivă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Instanța de fond nu a împărtășit opinia reclamanților potrivit căreia suma împrumutată ar trebui să fie restituită în moneda națională (art. 9.2 teza I din contract), având în vedere că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, iar, pe de altă parte, prin denominare, s-ar nesocoti dispozițiile art. 1579 din C. civ. și cele ale art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Apărarea pârâtei potrivit căreia prin înghețarea cursului valutar se încalcă principiul nominalismului monetar a fost apreciată de instanță ca fiind lipsită de fundament legal, deoarece reclamanții trebuie să restituie, în continuare, împrumutul în moneda contractului (CHF), respectiv "aceeași cantitate și calitate de bunuri primite".

Pârâta OOO. S.A. a formulat apel împotriva sentinței instanței de fond, solicitând admiterea acestuia și schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii în integralitate.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 266 A din 9 februarie 2018, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă OOO. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5772 din 28 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți NNN. și MMM.; s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-au respins ca nefondate capătul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.2 teza a II-a și teza a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din contractul de credit bancar nr. x/11.12.2007, capătul privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,1139 RON/CHF, precum și capătul privind încasarea ratelor corespunzătoare convenției de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenției (11.12.2007) și până la terminarea perioadei de contractare; s-au menținut în rest dispozițiile sentinței.

În argumentarea deciziei pronunțate, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

O primă critică se referă la prevederile contractuale referitoare la riscul valutar și efectuarea schimbului în valuta în care s-a acordat creditul, apelanta-pârâtă apreciind că acestea nu sunt abuzive, întrucât reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar consacrat de dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, iar clauzele nu pot face obiectul controlului.

S-a arătat că în speță se pune problema dacă clauzele ce instituie rambursarea creditului în CHF și dreptul băncii de a efectua schimbul valutar în moneda CHF din conturile împrumutaților (în RON sau altă valută) pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, deoarece acestea reflectă o normă legală [art. 1578 alin. (1) din C. civ. de la 1864] ce permite achitarea ratelor în moneda în care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plății.

Curtea a constatat că instanța de fond nu a analizat apărarea pârâtei care a invocat, în cadrul întâmpinării depuse la dosar, inadmisibilitatea primului capăt de cerere din acțiunea reclamanților pentru motivul că se contestă clauze exceptate de la controlul instituit de Directiva 93/13/CEE și de Legea nr. 193/2000, acestea fiind aplicarea unei dispoziții legale.

Trimiterea făcută de tribunal la cauza Kasler (C-26/13) nu este relevantă, deoarece această speță avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinți și o clauză contractuală care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinți maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței. În acest context, împrumutatul era ținut să suporte diferențele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător.

Or, în cauza de față, reclamanții au contractat creditul în CHF, le-au fost virate în conturi sume exprimate în CHF (art. 4 din contract) și au obligația de a achita ratele de credit tot în CHF, având, totodată, posibilitatea de a-și procura liber această valută. Posibilitatea băncii de a converti ea însăși, la propriul curs, sumele existente în conturile împrumutaților intervine doar în situația în care aceștia nu au sumele necesare achitării ratelor în contul CHF și, prin urmare, nu este de natură a atinge libertatea de opțiune în procurarea sumelor respective.

În plus, în cauza Kasler, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a examinat dacă respectiva clauză face parte din obiectul principal al contractului, și nu dacă reflectă o normă legală din dreptul național.

Astfel, având în vedere natura contractului încheiat de reclamanții MMM. și NNN. (împrumut de consumație cu dobândă), instanța de apel a apreciat că se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864. Acest principiu are o reglementare legală, astfel încât clauza contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat și suportarea de împrumutat/codebitor a eventualelor diferențe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale reclamanților.

Nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

Curtea a subliniat faptul că nici la momentul încheierii contractului de credit, nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elvețieni, astfel că nu poate fi considerată ilicită acordarea unor astfel de credite de către bancă.

Totodată, chiar dacă nu ar fi fost stipulată regula rambursării creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, principiul nominalismului monetar impune restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă (suma numerică indiferent de variația monedei).

În cuprinsul Hotărârii din 20 septembrie 2017, pronunțate în cauza C-186/16 (Andriciuc c. României), Curtea de la Luxembourg a reținut că prima etapă în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar este acea de a verifica dacă clauza nu face altceva decât să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza menționată nu ar intra în domeniul de aplicare al acesteia.

Așadar, trebuie să se examineze, în primul rând, dacă respectiva prevedere este exclusă de la analiză, deoarece înglobează o norma legală cu forță obligatorie, și nu respectarea obligației de informare cu privire la mecanismul de rambursare și consecințele acestuia.

Aplicând criteriile menționate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-186/16, instanța de apel a constatat că dispozițiile contractuale vizând riscul valutar constituie o reflectare a unor norme cu caracter supletiv, respectiv a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În același sens, a statuat și Curtea Constituțională în considerentele deciziei nr. 62/2017 (paragrafele 37 și 38).

Prin urmare, art. 1578 din C. civ. de la 1864 este o dispoziție legală supletivă, ceea ce înseamnă că părțile pot deroga de la aceasta dacă doresc, însă, dacă nu o fac, norma are caracter obligatoriu și se aplică în raporturile dintre ele.

Faptul că această normă reprezintă o prevedere obligatorie pentru părți, dacă acestea nu instituie în contract altceva, rezultă și din considerentul 13 al Directivei 93/13/CEE, conform căruia formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Având în vedere că prevederile contractuale ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (neexistând o derogare a părților în cuprinsul contractului), acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și, respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al clauzelor respective.

Din această perspectivă, instanța de apel a concluzionat în sensul că este nelegală soluția tribunalului de constatare a caracterului abuziv și a nulității clauzelor care reglementează riscul valutar.

Cea de-a doua critică adusă sentinței tribunalului a vizat soluția dată cu privire la capătul de cerere având ca obiect înghețarea cursului la data încheierii contractului, apelanta susținând că s-a aplicat greșit Directiva 2014/17/UE, creând reclamanților dreptul de a converti creditul la un curs preferențial, în condițiile în care acest act comunitar prevede că operațiunea de conversie se face la rata de schimb din ziua aplicării acestei măsuri.

Această apărare a fost înlăturată, în primul rând, deoarece instanța de fond nu a motivat admiterea capătului de cerere referitor la înghețarea cursului pe actul normativ european invocat de apelantă, iar, în al doilea rând, pentru motivul că Directiva 2014/17/UE nu este incidentă, nefiind aplicabilă contractelor încheiate înainte de 21 martie 2016 (art. 43 paragraful 1).

Printr-un alt motiv de apel s-a criticat încălcarea principiului forței obligatorii a contractului de către prima instanță, întrucât înghețarea cursului a reprezentat o modificare a unui element esențial al convenției (prețul), nicio dispoziție legală nepermițând judecătorului să intervină și să afecteze echilibrul contractual.

În acest sens, Curtea de Apel București a constatat că reclamanții au solicitat înghețarea cursului CHF la data încheierii contractului de credit, ca urmare a declarării caracterului abuziv al clauzelor privitoare la suportarea riscului valutar, dar și ca urmare a schimbării condițiilor avute în vedere la data contractării, ceea ce impune revizuirea efectelor actului.

Astfel, reclamanții au invocat teoria impreviziunii ca eveniment excepțional ce afectează echilibrul juridic al prestațiilor, impunându-se restabilirea prestațiilor prin înghețarea cursului la momentul semnării contractului.

Or, această teorie (care, deși nu era consacrată legislativ sub imperiul vechiul C. civ., doctrina și jurisprudența au dezvoltat-o și au conturat condițiile de aplicare pornind de la principiul că un contract trebuie să fie executat cu bună-credință) reprezintă o atenuare a forței obligatorii a contractului, iar efectul său (în cazul constatării îndeplinirii condițiilor) constă în adaptarea contractului.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că nu se poate considera că tribunalul a intervenit în raporturile dintre părți fără a avea un fundament.

În schimb, instanța de apel a constatat că, în speță, trebuie verificat dacă sunt întrunite condițiile teoriei impreviziunii, aceasta cu atât mai mult cu cât, pe parcursul soluționării cauzei, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 623/2016 și decizia nr. 62/2017, în cuprinsul cărora s-au analizat aceste aspecte.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii, așa cum acestea sunt configurate în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/18.01.2017 (care, deși a fost pronunțată ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, însă până la introducerea apelului, este incidentă în speță, având în vedere că instanța de contencios constituțional recunoaște incidența teoriei impreviziunii în cazul contractelor încheiate sub imperiul C. civ. de la 1864, dezvoltând în același timp și condițiile care trebuie să fie analizate de instanțe atunci când aplică această instituție), decizie general obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituție.

Mai mult, în paragraful 49 al considerentelor deciziei nr. 62/2017 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 161 din 03.03.2017, anterior formulării apelului din cauza de față), instanța de contencios constituțional a statuat că "argumentele reținute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 referitoare la darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite cu privire la incidența teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile și în materia contractelor de credit în franci elvețieni. Astfel, instanța judecătorească are competența și obligația să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile existenței acesteia, astfel că situația consumatorilor de credite în franci elvețieni cunoaște un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanțelor care au condus la contractarea creditului".

Transpunând la situația din speță considerațiile de principiu reținute în cuprinsul deciziei nr. 623/25.10.2016 a Curții Constituționale, instanța de apel a ajuns la concluzia că reclamanții nu au demonstrat că sunt debitori care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractul de credit nr. x/11.12.2007 din cauza evenimentului exterior și imprevizibil invocat (hipervalorizarea CHF în raport cu leul).

În acest context, a subliniat faptul că impreviziunea - ca eveniment excepțional ce afectează echilibrul juridic al prestațiilor - nu presupune, drept condiție, lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, situația patrimonială a debitorului fiind, ca regulă, indiferentă pentru analiza efectului perturbator al evenimentului asupra contractului.

Impreviziunea relevă o dezechilibrare a prestațiilor cu consecința unei onerozități excesive a executării contractului pentru debitor. O simplă mărire a efortului debitorului în vederea executării contractului, indiferent de cauza generatoare a acesteia, nu justifică reținerea impreviziunii și intervenția instanței în soarta contractului, întrucât, prin raportare la forța obligatorie a contractului, părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă.

Astfel, un debitor nu va putea invoca impreviziunea pentru argumentul că executarea în continuare a prestațiilor contractuale îi creează o dificultate majoră în executare din cauza faptului că este lipsit de venituri ori că veniturile pe care le obține nu îi permit să-și onoreze obligațiile contractuale, chiar dacă în acest caz debitorul reușește să facă dovada inexistenței mijloacelor de plată. Debitorul trebuie să facă dovada onerozității excesive a executării prin raportare, în principal, la dezechilibrul dintre prestația sa și cea a creditorului, întrucât perturbarea stării patrimoniale a debitorului nu poate conduce la eludarea cerinței impreviziunii privind dezechilibrul strict contractual.

Rațiunea teoriei impreviziunii privește protecția contractuală și, nicidecum, protecția socială, iar instituția impreviziunii, configurată și reglementată de normele de drept substanțial, constituie un mijloc de protecție a debitorului contractant, și nu neapărat, a debitorului insolvent.

Sub aspectul laturii subiective, Curtea a reținut că reclamanții nu au dovedit că au încercat să negocieze reașezarea contractului. S-a arătat că în cadrul apelului banca a susținut că a lansat Programul de conversie a creditelor în CHF, la sfârșitul anului 2015, în sensul unei reeșalonari a datoriei și a posibilității conversiei în RON sau euro, propunându-l și reclamanților din prezenta cauză, însă l-au refuzat fără a furniza o motivație.

Prin urmare, Curtea a constatat că reclamanții nu au dovedit buna lor credință.

În plus, s-a avut în vedere împrejurarea că acțiunea a fost promovată ulterior perioadei de criză economică (2009-2011), iar reclamanții nu au probat că mai subzistă necesitatea adaptării condițiilor contractuale în vederea echilibrării prestațiilor, astfel încât nu se poate dispune stabilizarea ("înghețarea") cursului de schimb CHF-leu ca urmare a intervenirii impreviziunii.

Totodată, s-a reținut că nu poate fi primit ca temei al admiterii cererii de stabilizare a cursului invocarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, față de soluția dată cu privire la aceste clauze.

În ceea ce privește dispoziția instanței ca stabilizarea să aibă loc la momentul semnării contractului, în sensul ca instanța să stabilească cursul de la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, s-a constatat că aceasta este nefondată, avându-se în vedere că măsura invocată (stabilizarea cursului) ca efect al soluției de reechilibrare a prestațiilor nu poate avea consecințe pentru trecut.

Instanța de apel a mai constatat că nu se impune analizarea criticilor formulate în legătură cu denominarea plăților în moneda națională, întrucât tribunalul nu a admis acest capăt de cerere, iar reclamanții nu au declarat apel împotriva acestei soluții.

Față de soluția dată cu privire la înghețarea cursului valutar, Curtea a concluzionat în sensul că nu se poate dispune încasarea ratelor la valoarea CHF de la momentul contractării, de la data încheierii convenției și până la expirarea contractului, având în vedere caracterul subsidiar al acestui petit.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanții MMM. și NNN. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În principal, recurenții-reclamanți au susținut faptul că instanța de apel a reținut greșit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar și că există motive contradictorii, în sensul că acțiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispozițiile legii speciale, dar și principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicție din punct de vedere juridic.

Recurenții consideră că principiului nominalismului monetar ar fi fost aplicabil dacă acțiunea era întemeiată pe dispozițiile de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală sau nulitatea absolută.

În opinia recurenților, aplicabilitatea Legii nr. 193/2000, cu consecința constatării nulității absolute în ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive, are o altă semnificație legală, în sensul că efectele nulității unor clauze trebuie să fie în conformitate cu normele legale de la momentul remedierii lor.

Deși, acțiunea formulată de reclamanți cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar s-a fundamentat aproape în totalitate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța nu a analizat, din perspectiva hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva PPP. S.A., niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie un temei pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual și reaua-credință a băncii prin transpunere la contractul în discuție.

În speță, instanța de apel a făcut o analiză inexactă a principiului nominalismului monetar.

Astfel, s-a reținut că reclamanților, în calitate de împrumutați, li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să țină seama de faptul că, în esență, aceștia nu au încasat CHF, ci RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Raportat la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, recurenții-reclamanți apreciază că obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar, clauzele respective nefiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, așa cum a reținut instanța de apel.

S-a arătat că în ceea ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, în condițiile în care acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanțele au dreptul să examineze, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene la care s-a făcut trimitere în memoriul de recurs (C-484/08 și C-241/98), caracterul abuziv al clauzelor privind prețul contractului, chiar dacă sunt redactate în mod clar și inteligibil și, cu atât mai mult, au acest drept atunci când acele clauze nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Or, instanța de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil și clar al clauzei din convenție în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului de credit.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă OOO. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susținerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce privește exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 17 septembrie 2018 recurenții-reclamanți MMM. și NNN. au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea cu excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) raportat la art. 518 și art. 27 din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea fiind respinsă prin încheierea din 15 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 2 aprilie 2019 recurenții-reclamanți au depus o adresă, prin care au arătat că decizia civilă nr. 266 a fost pronunțată la data de 9 februarie 2018, și nu la 9 februarie 2016, cum din eroare s-a menționat în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind ulterioară deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 s-a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă OOO. S.A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții MMM. și NNN., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 14 ianuarie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea de la termenul din 14 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părților pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei și recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului și s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți MMM. și NNN. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica circumstanțiată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a reținut greșit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar și că există motive contradictorii, în sensul că acțiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispozițiile legii speciale, dar și principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicție din punct de vedere juridic.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicții în termeni (situații care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Contrar susținerilor recurenților, raționamentul logico-juridic expus de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât s-a reținut corect că este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, față de natura contractului încheiat de reclamanții MMM. și NNN. cu pârâta OOO. S.A. (împrumut de consumație cu dobândă).

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenții nu sunt mulțumiți de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Totodată, se reține că nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamanții din prezenta cauză au încasat suma împrumutată în RON, și nu în franci elvețieni, atâta timp cât creditul a fost contractat în moneda străină.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au mai criticat soluția instanței de apel și din perspectiva faptului că s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă OOO. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5772 din 28 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-au respins ca nefondate capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.2 teza a II-a și teza a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din contractul de credit bancar nr. x/11.12.2007, capătul de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,1139 RON/CHF, precum și capătul de cerere privind încasarea ratelor corespunzătoare convenției de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenției (11.12.2007) și până la terminarea perioadei de contractare.

Potrivit acestor clauze, reclamanții s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, cu posibilitatea de a-și procura liber această valută, iar banca pârâtă era mandatată să convertească, utilizând propriul curs de schimb valutar, sumele existente în conturile împrumutaților doar în situația în care aceștia nu aveau sumele necesare achitării ratelor de credit în contul CHF.

Susținerile recurenților pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 11 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 190/1999 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de dispoziția legală anterior evocată care este reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează, în mod expres, faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Acest aspect a fost confirmat și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11, fiind stabilite următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OOO. și QQQ., pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva RRR. S.A., C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

Totodată, s-a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Din dezlegarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene acestei probleme rezultă că o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă și, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Clauzele contestate care prevăd obligația împrumutaților de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, aceste prevederi contractuale reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Referirile făcute în cuprinsul cererii de recurs la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Kasler (C-26/13) nu prezintă nicio importanță în cauză, instanța de apel reținând, în mod corect, că este vorba despre o situație diferită de cea a reclamanților MMM. și NNN..

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, întrucât clauzele contestate sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condițiilor instituite de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții MMM. și NNN. împotriva deciziei civile nr. 266 A din 9 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2020.