ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 213/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civila la data de 03.02.2015 sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., FFF., HHH., GGG., III., JJJ., KKK., LLL., MMM. au chemat în judecată pârâta S.C. NNN. S.A. solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite in ANEXA 1 punctul 5 clauze inserate in contractul de credit si eliminarea acestora; denominarea creditului in moneda naționala (conversia lui in moneda naționala), in virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plățile intre rezidenți se fac in moneda naționala, la cursul de la data semnării contractului de credit conform ANEXA 1 punctul 6 ca si consecința a înlocuirii clauzelor declarate ca nule.

În drept au fost invocate prevederile Legii 193/200, C. civ. articole indicate, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008

Reclamanții au formulat cerere de precizare a acțiunii prin care s-a arătat că valoarea obiectului cererii este regăsita în anexa 2 cât și modul prin care s-a ajuns să se determine această valoare.

Prin încheierea de la data de 01.07.2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de disjungere formulată de către pârâtă, a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanți, și formarea de dosare separate, pentru fiecare reclamant.

Pentru reclamantul CCC. cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, la data de 02.07.2015.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 6523/2015 din 20 noiembrie 2015, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul CCC., în contradictoriu cu pârâta NNN. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit bancar nr. x0/12.08.2008 la art. 9.2 tezele a II a și a III a, art. 9.3 si art. 9.4.; a declarat nulitatea absoluta a clauzelor menționate anterior; a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților in temeiul contractului sus menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,1903 RON/CHF; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind restituirea creditului în RON (cuprinsa in art. 9.2 teza I a din convenția de credit bancar nr. x0/12.08..2008) și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 559 din 13 martie 2018, a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă NNN. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6523/20.11.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în contradictoriu cu intimatul - reclamant CCC., a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 559 din 13 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă reclamantul CCC. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii atacate, menținerea sentinței tribunalului în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 9.2 tezele a II-a și a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din contractul de credit, anularea acestora și eliminarea lor din contract, precum și înghețarea cursului de schimb valutar CHF-Leu pentru efectuarea plăților la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv 2,1903 RON/CHF.

În esență, recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a clauzelor contractuale al căror caracter abuziv a fost solicitat a se constata, aceasta realizând doar o analiză formală a apărărilor expuse în conținutul întâmpinării la cererea de apel formulată de bancă.

Consideră că se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia, precum și înghețarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, în condițiile în care majorarea cursului de schimb CHF-leu este suportată exclusiv de către consumator.

Raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat(CHF) pot forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Recurentul susține că în mod corect prima instanță a reținut caracterul nenegociat al contractului dintre părți, ca și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, creat în detrimentul consumatorului, astfel cum rezultă din conduita pârâtei care a înțeles să preformuleze clauzele inserate în art. 9.2 teza a II-a, art. 9.3 și art. 9.4 și prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi fără să existe și obligații corelative.

Reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Astfel, prin necircumstanțierea, în niciun mod, a elementelor care-i acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor consumatorului, prin modul în care face conversia, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, aceste clauze încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Consumatorul nu a fost informat în niciun fel cu privire "la volabilitatea" acestei monede, această modalitate de exprimare făcând ca respectivele clauze să fie interpretate doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă suportarea de comisioane, speze și taxe (a se vedea art. 9.4 din contract) sau devalorizarea monedei CHF era necesară și proporțională scopului urmărit.

Totodată, prima instanță în mod corect a decis înlăturarea apărării pârâtei potrivit căreia în speță s-ar încălca principiul nominalismului monetar, prin înghețarea cursului valutar.

Recurentul-reclamant a prezentat pe larg practica recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicarea în speță a deciziei din Cauza C-186/16, respectiv Cauza Andriciuc.

Intimata-pârâtă NNN. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat inadmisibilitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia la 17 mai 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant CCC. împotriva deciziei civile nr. 559 din 13 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, este de notat faptul că, deși invocă drept prim motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse de recurenți deciziei atacate nu este susceptibilă de a fi examinată din această perspectivă, toate criticile formulate vizând exclusiv aplicarea greșită de către instanța de apel a unor norme de drept material, iar nu nemotivarea ori existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, în conținutul hotărârii atacate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-reclamant este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel cu privire la clauzele de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauzele privind riscul valutar nu pot fi considerate ilicite.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, în mod corect instanța de apel a constatat că, în speță, clauzele de risc valutar, inserate în art. 9.2 tezele a II-a și a III-a, art. 9.3 și art. 9.4 din contract și contestate de reclamant, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestor clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauzele contestate din contract reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În prezenta speță nu se pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. NNN. Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurentul-reclamant mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștigurile necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Contractul de credit dedus judecății a dat naștere obligației împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voință al părților și în conformitate cu dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forța obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanța de judecată nu poate dispune modificarea convenției de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Națională a României în privința regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerințe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuție exclusiv problema nulității, nu și a modificării contractului de către instanța de judecată - ci de a asigura monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Națională a României nu pot fi invocate de către recurenții-reclamanți în scopul de a obține modificarea convenției încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudența CJUE, raționament întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant CCC. împotriva deciziei civile nr. 559 din 13 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant CCC. împotriva deciziei civile nr. 559 din 13 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2021.