ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2137/2020

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 București, la data de 11 martie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate abuzivă și nulă clauza de la pct. V 5.1 lit. c) din convenția de credit nr. x/28.02.2008 încheiată cu pârâta referitoare la comisionul de administrare și să se dispună înlăturarea din convenție a acestei clauze, să se constate abuzivă și nulă clauza de la pct. V 5.1 lit. b) din convenția de credit nr. x/28.02.2008 încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de acordare și să se dispună înlăturarea din convenție a acestei clauze, să se dispună obligarea pârâtei să-i restituie sumele achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 06.04.2009 și până la data introducerii acțiunii în cuantum de 6867.07 CHF și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie sumele achitate cu titlu de comision de acordare în cuantum de 1330 CHF, precum și dobânda legală și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. In drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, art. 948, 969 C. civ., art. 10 alin. (2), art. 223 alin. (3), (29)3, 451 și 455 C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 18 iunie 2015, reclamanta A. a depus la dosar cerere privind precizarea acțiunii prin care a învederat instanței faptul că înțelege să-și completeze capetele cererii de chemare în judecată și motivele acesteia, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate abuzive și nule clauzele din convenția de credit nr. x/28.02.2008 prevăzute la art. 6.1 și art. 6.1.3 privind efectuarea plăților în valută în care fost acordat creditul și suportarea de către împrumutat-codebitor a diferențelor de curs valutar, să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, să se constate abuzivă și nulă clauza de la art. 5.2 din convenția de credit nr. x/28.02.2008, referitoare la dreptul creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4. și să se dispună înlăturarea din convenție a acestei clauze. La art. 6.1 din convenția de credit nr. x/28.02.2008, se stipulează că "rambursarea ratelor decredit se va face în valuta în care a fost acordat creditul", iar la art. 6.1.3 "Banca este mandatată de împrumutat prin prezentul contract să efectueze dacă este cazul, și schimbul valutar, în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații și completând documentele aferente acestei operațiuni. Eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat". Prin sentința civilă nr. 6858 din 17 septebrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 30 octombrie 2015, sub dosarul nr. x/2015. Prin sentința civilă nr. 7231 din 18 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii modificatoare ca neîntemeiate, a admis în parte acțiunea reclamantei A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 5.2 din contractul dintre părți și a respins în rest pretențiile ca neîntemeiate, obligând reclamanta A. la 4000 RON cheltuieli de judecată. În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut, în esență, că, în raport cu solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare și comisionul de administrare, raporturile contractuale dintre părți intră însă sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege. În privința clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, tribunalul a reținut că, potrivit art. 4 din legea nr. 193/2000, lipsa negocierii contractului nu este prin ea însăși de natură a atrage sancțiunea nulității unei clauze din contract, cât timp în cauză nu pot fi primite argumentele reclamantei privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Și aceasta, întrucât modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă, contraprestația băncii există, sunt stabilite prestațiile concrete ale băncii, iar instanța de judecată nu poate cenzura contractul părților sub aspectul prețului perceput de către profesionist pentru un anumit serviciu. Cât privește clauza referitoare la comisionul de administrare, tribunalul a motivat că în cuprinsul contractului au fost explicate clar care sunt costurile aferente contractului de credit și că nu poate constata caracterul abuziv al unei clauze pentru motivul că prețul solicitat pentru un anumit serviciu este prea mare față de prestația executată, cu atât mai mult cu cât clauza a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil. Tribunalul a argumentat că, pe de o parte, prin expunerea modalității de calcul a comisionului de administrare, consumatorul a fost în măsură a aprecia, chiar de la momentul încheierii contractului care sunt sumele de bani percepute pentru acest serviciu, iar pe de altă parte din chiar cuprinsul denumirii comisionului se poate deduce că acesta privește efectuarea de operațiuni de cont bancar realizate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului. În plus, chiar și în măsura în care s-ar considera că aceste comisioane nu fac parte din obiectul contractului, tribunalul a motivat că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000, întrucât nu se poate reține existența niciunui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar în ceea ce privește componenta subiectivă a constatării caracterului abuziv nu au fost prezentate argumente temeinice pentru a se reține reaua credință a profesionistului bancar la practicarea acestor două tipuri de comisioane. În concluzie, tribunalul a argumentat că nu pot fi încadrate cele două tipuri de comisioane, comisionul de acordare și administrare, în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la legea nr. 193/2000, dimpotrivă, clauzele contestate au fost redactate în mod clar fie prin individualizarea sumei globale, în cazul comisionului de acordare, fie prin exprimarea unui procent matematic, în cazul comisionului de administrare, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract. Pe cale de consecință, tribunalul a respins și capetele de cerere privind restituirea sumelor solicitate cu titlu de comisioane de acordare, de administrare și de dobânda aferentă acestor sume, în considerarea principiului de drept conform căruia accesoriul urmează soarta principalului. Referitor la petitul privind clauza de la art. 5.2 din convenția de credit, referitoare la dreptul creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, din cadrul aceluiași capitol, tribunalul a reținut caracterul abuziv al acesteia, constatând nulitatea absolută. Pretențiile reclamantei privind constatarea caracterului abuziv și a nulității clauzei prevăzute la art. 6.1 și art. 6.1.3 privind efectuarea plăților în valuta în care fost acordat creditul și suportarea de către împrumutat-codebitor a diferențelor de curs valutar și cele privitoare la înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, au fost respinse de prima instanță. Astfel, tribunalul a reținut că simpla formulare a unei oferte de creditare în CHF, pentru suma solicitată de către consumatori, nu este ilicită și nu poate conduce la reținerea incidenței Legii nr. 193/2000. De asemenea, a arătat că, având în vedere notorietatea fluctuației cursului valutar, nu era necesară o informare expresă în acest sens a reclamantei, iar în privința diferențelor de curs valutar, nu s-a făcut nicio dovadă concretă în sensul că pârâta a anticipat creșterea semnificativă a cursului și, cu rea-credință, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenția de a-și procura câștiguri ilicite din diferențele de curs valutar. Tribunalul a motivat că nu este îndeplinită nici condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest dezechilibru trebuie raportat la momentul încheierii contractului și trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia, nu extrinseci, așa cum invocă reclamanta. Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-414/11 Mohamed Aziz vs Caixa D’Estalvis de Catalunya, prima instanță a reținut că, având în vedere contractarea unui credit în CHF, virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanta ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român și pe piața financiară. Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidențiată și de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situație inferioară celei care ar rezulta din dispozițiile legale supletive din dreptul intern, a arătat prima instanță. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contract și chiar dacă s-ar face abstracție de ele, art. 1578 din C. civ. de la 1864 incident în speță, impune restituirea sumei împrumutate în aceeași monedă, în cauză fiind aplicabile și prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în raport cu care clauzele contractuale de la art. 6.1 și art. 6.1.3 nu presupun dificultăți de înțelegere, fiind clare și inteligibile, a argumentat tribunalul. În speță, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, tribunalul a arătat că se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864. Așadar, a argumentat prima instanță, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, CHF, indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite întemeiate susținerile reclamantei privind incidența normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor. Nici legislația specială din materia drepturilor consumatorului și nici jurisprudența comunitară nu conțin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu. Tribunalul a motivat că nu pot fi primite solicitările reclamantei privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau denominarea în moneda națională a plăților ratei, reținând că ar echivala convertirea creditului în RON cu o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens, o astfel de măsură contravenind principiului nominalismului monetar, consacrat pe cale legală de C. civ. Totodată, a reținut prima instanță, în condițiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislației speciale din materia drepturilor consumatorilor, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din C. civ. de la 1864, conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta să plătească pârâtei B. S.A. suma de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 7231 din 18 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A., care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1621 din 20 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că acțiunea de față este în realitate, în primul rând, o acțiune ce vizează caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acțiune în aplicarea teoriei impreviziunii, care pleacă de la ideea unui contract perfect valabil ce devine prea oneros pentru una din părți, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate. În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzelor contestate, instanța de apel a arătat că, într-adevăr, din prezentarea unei oferte, la solicitarea celui interesat, nu se poate trage concluzia unor veritabile negocieri, astfel încât se poate afirma că există un contract nenegociat, de adeziune. Însă această singură condiție îndeplinită nu poate conduce la admiterea cererii, fiind necesar a fi îndeplinite și cerințele neafectării obiectului principal al contractului dintre părți și al producerii unui dezechilibru vădit între părți prin clauzele respective. În ceea ce privește producerea unui dezechilibru vădit între părți prin clauzele contestate instanța de apel a reținut că argumentația din cererea de apel, respectiv din cererea de chemare în judecată vizavi de această condiție se referă la aceea că pârâta a pus exclusiv riscul valutar în seama împrumutatului și nu a respectat obligația de informare a consumatorului. A reținut instanța de apel că dezechilibrul dintre drepturile părților se referă la situația contractuală concretă în care se află acestea, respectiv la o perioadă concomitentă și ulterioară încheierii contractului, iar nu la perioada antecontractuală. Așadar nersepectarea de către bancă a obligației de informare, obligație precontractuală, nu înseamnă prin ea însăși că orice clauze constrângătoare pentru consumator sunt abuzive pentru că, de pildă, nu întotdeauna astfel de clauze produc un dezechilibru semnificativ contractual. Informarea cu privire la situația economică a unei anume valute presupune discuții ample, deci este evident precontractuală, neputând fi imaginată ca fiind concomitentă încheierii contractului de credit. Dacă se apreciază că, este un element al informării consumatorului, claritatea clauzelor contractuale, atunci acest element este concomitent încheierii contractului și trebuie luat în calcul la stabilirea caracterului abuziv, a motivat instanța de apel. Cât timp clauza este clară în sensul de a impune apelantei o anume obligație de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene, respectiv este determinată existența obligației, cuantumul acesteia, scadența și debitorul obligației respective, nu se poate reține caracterul abuziv al acesteia pentru neclaritate. Instanța de apel a reținut că, prin argumentele formulate, reclamanta susține, în realitate, că într-un contract de împrumut de consumație, care are ca obiect sume de bani în valută, împrumutătorul trebuie să asigure protecție împrumutatului pentru creșterea cursului valutar, altfel în mod automat echilibrul contractual este afectat în defavoarea consumatorului. O astfel de susținere însă este legată în primul rând de necesitatea respectării cerinței neafectării obiectului principal al contractului dintre părți prin cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale respective. Instanța de apel a motivat că, întrucât este alterată însăși valoarea împrumutului printr-o pretinsă stabilire a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la valoarea împrumutului de restituit rezultă că este afectat prețul contractului, prețul serviciilor, pretins de către bancă, fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. A mai adăugat instanța de apel că restituirea unei sume împrumutate întocmai în condițiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de către lege, respectiv art. 1584 C. civ. de la 1864 sau art. 2158 alin. (1) și art. 2164 Noul C. civ., astfel că și în lipsa clauzei contestate apelanta trebuia să restituie la scadența stabilită aceeași cantitate de CHF, indiferent unde, când și cum alegea să facă schimbul valutar. Prin urmare, a argumentat instanța de apel, nici nu are relevanță dacă banca și-a încălcat obligația de consiliere a consumatorului pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei contestate, deoarece prevederea unei clauze contractuale care doar reia o regulă impusă de lege nu poate însemna impunerea unei clauze abuzive. Prin paragrafele 27-29 ale hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc, C-186/16, a reținut instanța de apel, se arată foarte clar că nu se poate ajunge la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale care reia fără diferențe o regulă impusă de o prevedere legală națională, iar, ulterior, în considerentele acestei hotărâri, instanța europeană a menționat cum ar trebui analizat caracterul abuziv al unei clauze de restituire a unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care împrumutatul își are veniturile. În ceea ce privește lipsa motivului perceperii și lipsa unei definiții contractuale a comisionului de acordare și a celui de administrare instanța de apel a arătat că nu constă caracterul clar al clauzei doar în claritatea formulei matematice în baza căreia au fost calculate aceste comisioane. Claritatea unei clauze contractuale este o noțiune juridică ce desemnează atât claritatea formulei, cât și claritatea obligației. Cât timp clauza este clară în sensul de a impune apelantei o anume obligație de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene, respectiv este determinată existența obligației, cuantumul acesteia, scadența și debitorul obligației respective, nu se poate reține caracterul abuziv al unei clauze pentru lipsa unei definiții detaliate a comisioanelor astfel percepute, dincolo de faptul că, oricum, titulatura comisioanelor demonstrează scopul perceperii lor. În ceea ce privește lipsa unei contraprestații a băncii vizavi de sumele încasate cu titlu de comision de acordare, respectiv de administrare, instanța de apel a motivat că dihotomia principal-accesoriu în domeniul obiectului contractual nu se fundamentează doar pe compararea cuantumului diferitelor sume din contract, ci pe o apreciere juridică a drepturilor și obligațiilor contractuale. Această apreciere juridică, a argumentat instanța de apel, este complexă și presupune identificarea scopului încheierii contractului și apoi scopul prevederii fiecărei clauze contractuale, raportarea scopului respectiv la natura contractului astfel încât să se formeze o imagine asupra valorii juridice a fiecărei clauze în parte, deci a fiecărui drept contractual, întrucât numai în acest mod este posibil a se stabili obiectul principal al contractului. Pe această linie de idei, a motivat instanța de apel, dobânda este considerată obiect principal al unui astfel de contract de credit, deși ea poate fi, din anumite puncte de vedere, considerată un accesoriu al obligației de restituire a împrumutului. Prin urmare, a reținut instanța de prim control judiciar, titulatura de comision sau valoarea mai mică a comisionului, față de dobânda contractuală, nu sunt suficiente pentru a considera comisioanele contestate a fi accesorii, adică în afara obiectului principal al contractului de credit. Comisioanele contestate nu pot fi decât dobândă deghizată, în cazul în care se admite teza că nu există o contraprestație pentru ele, sau preț al unor servicii, în cazul în care se acceptă teza propusă de către bancă, însă, în ambele cazuri este evident că ele fac parte din costul contractual pe care îl suportă consumatorul și pentru ambele ipoteze este vădit că este în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fie ca parte a dobânzii care este inclusă în obiectul principal al unui astfel de contract, fie ca preț al unei contraprestații a cărei calitate nu trebuie analizată, a reținut instanța de apel. În ceea ce privește crearea prin clauzele contestate a unui dezechilibru semnificativ între părțile contractante, instanța de apel a motivat că simpla existență a acestor comisioane nu este echivalentă unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestora nu este de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părți. Față de soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că, în mod corect, tribunalul a făcut aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora nefiind disproporționat raportat la cererea de chemare în judecată și cererea modificatoare față de care pârâta a trebuit să se apere.

Împotriva deciziei civile nr. 1621 din 20 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A.. Recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurata este nemotivata și conține motive contradictorii, situație in care este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Din perspectiva nemotivării hotărârii, recurenta a arătat că instanța de apel avea obligația sa analizeze pe fond capătul de cerere prin care a solicitat înghețarea cursului valutar, acesta având un caracter subsidiar, nu accesoriu, precum și să analizeze revizuirea efectelor contractului, fundamentată pe instituția teoriei impreviziunii, art. 970 C. civ., prin raportare la acest capăt de cerere. S-a susținut în principal că hotărârea instanței de apel cuprinde o motivare abstractă, fără a se raporta, în concret, la speța dedusă judecății, la probele administrate în cauză și la argumentele expuse de către reclamantă, care au fundamentat motivele constatării caracterului abuziv și nul al clauzelor contestate. Recurenta-reclamantă a mai susținut că motivarea instanței de apel reprezintă un șablon aplicat litigiilor aflate pe rolul instanței de apel cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale. S-a mai arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire privitoare la dezechilibrul contractual creat de toate clauzele apreciate ca fiind abuzive de reclamantă și nici nu a lămurit natura juridica a comisioanelor contestate, aspect ce influențează in mod direct analiza caracterului neclar al clauzelor contestate. Din perspectiva motivării contradictorii, recurenta a susținut că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel reține existența în speță a unor clauze clare, însă, ulterior constată că nu poate stabili cu exactitate daca aceste comisioane reprezintă o dobânda deghizata ori daca sunt prețul unui serviciu. A mai arătat recurenta că motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, intrucat numai pe aceasta cale se poate verifica maniera in care, in circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul. Recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurata a fost data cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material, situație in care este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Contrar opiniei instanței de apel, recurenta a susținut că sunt indeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv si nul al clauzelor privind comisioanele de administrare si acordare, respectiv caracterul nenegociat al clauzelor contestate, aspect reținut de altfel de instanța de apel, existența dezechilibrului contractual semnificativ indus de aceste clauze si lipsa bunei-credințe a băncii. Recurenta a susținut că dezechilibrul contractual semnificativ creat in detrimentul său și lipsa bunei credințe a băncii, trebuiau analizate in funcție de justețea acestor comisioane fata de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea sa de acordare, respectiv de administrare a creditului, subliniindu-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Referitor la condițiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că, in mod greșit și fara a indica un temei de drept, instanța de apel a extins sfera obiectului contractului încheiat intre parti si la comisioanele de administrare si acordare. Comisioanele de administrare si procesare reprezintă o obligație adiacenta obiectului contractului, ca multe alte obligații, fara a putea fi considerate ca făcând parte din obiectul principal al contractului sau din prețul acestuia, situație in care in mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (6) teza I din Legea 193/2000. Recurenta a susținut că si in situația in care s-ar considera ca aceste comisioane ar face parte din preț sau din obiectul principal al contractului, ele nu sunt supuse excepției prevăzute de art. 4 al directivei 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, din moment ce nu sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, nu sunt definite si nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul acestuia. In acest context, recurenta a invocat practica recenta a C.J.U.E., care statuează faptul ca o clauza contractuala trebuie sa fie clara atât din punct de vedere gramatical, cat si juridic, menționând cauza C-96/14 și cauza C-26/13. Concluzionând, clauzele privind comisioanele nu sunt clare si inteligibile, motiv pentru care, chiar și daca fac parte din obiectul principal sau prețul contractului, instanța trebuia sa constate caracterul abuziv al acestora, prin aplicarea art. 4 alin. (6) ultima teza din Legea 193/2000, a mai arătat recurenta. Referitor la consecințele pe care le produce constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de administrare si acordare, recurenta a evocat art. 6 din Legea nr. 193/2000, susținând că acesta nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute in Legea nr. 193/2000, subliniind că aceste clauze au o cauză ilicită, întrucât încalcă dispozițiile acestei legi. Urmare constatării abuzive și nule a clauzelor contractuale privind comisionul de administrare și a comisionului de acordare, recurenta a susținut că, în temeiul principiului restitutio in integrum, toate sumele achitate in baza clauzelor anulate trebuie să îi fie restituite, impunându-se, totodată, și obligarea intimatei la plata dobânzii legale aferente acestor sume. Recurenta a susținut că decizia recurata a fost dată cu data cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material, în speță, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv si nul al clauzelor de la art. 6.1 si art. 6.1.3 din convenția de credit. A arătat recurenta că se impunea a fi constatată indeplinită condiția prevăzuta de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, precum și condiția lipsei bunei credințe a băncii, prevăzuta de același text de lege. De asemenea, s-a mai susținut că nu sunt clare și nu sunt exprimate intr-un limbaj clar si ușor inteligibil clauzele supuse analizei, astfel încât instanța de apel in mod greșit a constatat îndeplinită condiția prevăzuta la art. 4 alin. (6) prima teza din Legea 193/2000, recurenta considerând că se impunea a fi reținuta incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) ultima teza din Legea 193/2000, iar clauzele contestate se impuneau a fi constatate ca fiind abuzive si nule. Clauzele contestate, a arătat recurenta, nu fac parte din obiectul principal al contractului, nici din noțiunea de preț si plata, astfel că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000. Astfel, obiectul principal al contractului de imprumut consta in obligația de a achita la timp dobânda si de a restitui capitalul împrumutat, or cât timp caluzele contestate se refera doar la moneda în care se restituie ratele creditului, aceste clauze sunt accesorii obiectului principal al contractului. Chiar si in situația in care s-ar considera ca aceste clauze ar face parte din pret, plată sau din obiectul principal al contractului, acestea nu sunt supuse excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, din moment ce nu sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, nu sunt definite și nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul acestora, astfel că se impunea ca instanța de apel sa facă aplicarea art. 4 alin. (6) ultima teza din Legea 193/2000 cu privire la caracterul neclar al clauzelor. O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greșită de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 1584 și 1578 C. civ. de la 1864, recurenta considerând că instanța de apel trebuia sa facă aplicarea prevederilor art. 966-970 C. civ., care trebuie interpretate in sensul recunoașterii și aplicării teoriei impreviziunii edictate de art. 970 C. civ. A susținut recurenta că dispozițiile 1578 și art. 1584 C. civ. de la 1864, reprezintă norme cu caracter general, față de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive și ale art. 966-970 C. civ., prin care s-a consacrat teoria impreviziunii. Astfel, dispozițiile art. 1578 si ale art. 1584 C. civ. sunt prevederi generale, care au rolul de a reglementa modalitatea de restituire a împrumutului acordat, aceste norme legale fiind cunoscute in practica judiciara sub denumirea de principiul nominalismului monetar. Insa, prin dispozițiile art. 970 C. civ. legiuitorul a instituit o excepție aplicabila tuturor contractelor, care vizează executarea unor prestații succesive sau a căror obligații sunt afectate de un termen, excepție cunoscuta in doctrina si in practica judiciara sub denumirea de teoria impreviziunii. Recurenta a arătat că instituția impreviziunii se aplica prioritar in speță, având un caracter de norma speciala, iar opinia instanței de apel în sensul că actiunea in constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale este incompatibila cu acțiunea privind aplicarea teoriei impreviziunii este lipsita de un temei juridic. În cazul in care instanța de apel considera ca nu ar putea fi aplicata sancțiunea nulității clauzelor ce vizează restituirea ratelor in CHF, avea obligația sa facă aplicarea teoriei impreviziunii, prevăzute la art. 970 C. civ. Astfel, a susținut recurenta, se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul incheierii acestuia, respectiv calcularea si plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea in RON a francului elvețian de la data incheierii convenției, pe intreaga perioada de valabilitate a contractului, intrucat obligațiile contractuale au fost asumate in condițiile economice existente la data incheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile împrejurări economice. Privitor la cheltuielile de judecată acordate în primă instanță, în sumă de 4000 RON, recurenta-reclamantă A. a susținut că instanța ar fi trebuit să facă aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., față de soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, precum și aplicarea art. 451 C. proc. civ., referitoare la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată. In drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 29. lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 948, art. 969, 970 C. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8, și urm. C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, susținând în principal că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente prezentului litigiu. Recurenta-reclamantă A., prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.A. a combătut argumentele acesteia, fiind reiterate motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 19 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 4 iunie 2019. Prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Cauza a fost repusă pe rol, în ședința din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: În cererea de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din cuprinsul memoriului de recurs nu rezultă critici care să poată fi circumscrise acestui motiv de nelegalitate, acesta fiind invocat în mod formal. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Din perspectiva nemotivării hotărârii, recurenta a arătat că instanța de apel avea obligația sa analizeze pe fond capătul de cerere prin care a solicitat înghețarea cursului valutar, acesta având un caracter subsidiar, nu accesoriu, precum și să analizeze revizuirea efectelor contractului, fundamentată pe instituția teoriei impreviziunii-art. 970 C. civ., prin raportare la acest capăt de cerere. S-a mai arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire privitoare la dezechilibrul contractual creat de toate clauzele apreciate ca fiind abuzive de reclamantă și nici nu a lămurit natura juridica a comisioanelor contestate, aspect ce influențează in mod direct analiza caracterului neclar al clauzelor contestate. Din perspectiva motivării contradictorii, recurenta a susținut că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel reține existența în speță a unor clauze clare, însă, ulterior constată că nu poate stabili cu exactitate daca aceste comisioane reprezintă o dobânda deghizata ori daca sunt prețul unui serviciu. A mai arătat recurenta că motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe aceasta cale se poate verifica maniera in care, in circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul. Aceste critici nu sunt fondate. Nu se poate reține nemotivarea hotărârii și existența unei motivări contradictorii, așa cum susține recurenta, în condițiile în care instanța de apel a procedat la o analiză atentă a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, așa cum acestea sunt reglementate de legislația românească privind protecția consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93. Astfel, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală a fost sau nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și dacă a fost sau nu a fost respectată cerința bunei-credințe, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, așa cum a procedat instanța de apel în speță. De asemenea, așa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a examinat caracterul abuziv al clauzelor contestate și printr-o analiză minuțioasă și atentă a ajuns la concluzia că acestea nu sunt abuzive, fiind formulate într-un limbaj clar și inteligibil pentru orice consumator. În egală măsură, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că acțiunea de față este în realitate o acțiune ce vizează caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acțiune în aplicarea teoriei impreviziunii, care pleacă de la ideea unui contract perfect valabil ce devine prea oneros pentru una din părți, astfel încât instanța de apel a răspuns cererii fundamentate pe instituția impreviziunii. Așadar, cum instanța de apel, printr-un raționament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererilor formulate, dreptul la un proces echitabil a fost asigurat și, de asemenea, în speță, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii. În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, instanța de apel a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv si nul al clauzelor privind comisioanele de administrare si acordare și că dezechilibrul contractual semnificativ creat in detrimentul său și lipsa bunei credințe a băncii, trebuiau analizate in funcție de justețea acestor comisioane față de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea sa de acordare și de administrare a creditului. Referitor la condițiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că, in mod greșit și fara a indica un temei de drept, instanța de apel a extins sfera obiectului contractului încheiat intre parti si la comisioanele de administrare si acordare. Totodată, a arătat că și in situația in care s-ar considera ca aceste comisioane ar face parte din preț sau din obiectul principal al contractului, ele nu sunt supuse excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, din moment ce nu sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, nu sunt definite si nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul acestora. Aceste critici nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru. Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/200, care transpune art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE, "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil." Înalta Curte constată că instanța de apel, reținând caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat între părți, în ceea ce privește lipsa motivului perceperii și lipsa unei definiții contractuale a comisionului de acordare și a celui de administrare, a arătat, în mod corect, că atâta timp cât este determinată existența obligației, cuantumul acesteia, scadența și debitorul obligației respective, nu se poate reține caracterul abuziv al unei clauze pentru lipsa unei definiții detaliate a comisioanelor astfel percepute, dincolo de faptul că, oricum, titulatura comisioanelor demonstrează scopul perceperii lor. De asemenea, a reținut instanța de apel, comisioanele contestate fac parte din costul contractual pe care îl suportă consumatorul fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fie ca parte a dobânzii care este inclusă în obiectul principal al unui astfel de contract, fie ca preț al unei contraprestații a băncii. În ceea ce privește crearea prin clauzele contestate a unui dezechilibru semnificativ între părțile contractante, instanța de apel a argumentat că simpla existență a acestor comisioane nu este echivalentă unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestora nu este de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părți. Înalta Curte reține că menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de acordare și administrare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existența obligației de plată, a cuantumului datorat și contraprestația băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborată cu data exigibilității, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit, astfel încât nu este fondată critica recurentei în sensul că aceste comisioane nu sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, nu sunt definite si nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul acestora. Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor menționate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, atât timp cât obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate și scadența acestora, nu se poate considera ca reclamanta a fost prejudiciată, fiind informată chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce îi incumbă. Prin urmare, în speță, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul și data perceperii acestora rezultă din stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce o privește. Este adevărat că nu s-a realizat o negociere a contractului de credit încheiat între părți, așa cum a reținut instanța de apel în acord cu tribunalul, însă, în aprecierea caracterului abuziv al acestor clauze, instanța de apel a procedat la verificarea celorlalte condiții instituite de legislație în materia protecției consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000. Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții). În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare și acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere". Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte reține că același raționament este valabil și în privința comisionului de administrare. Astfel, în speță, instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și acordare și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar și intelig