ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2211/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 12 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. ROMÂNIA S.A, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

a) clauza privind comisionul de risc de la pct. 5 lit. a) din Condiții speciale, în valoare de 0,22%, aplicat soldului creditului, devenit comision de administrare prin pct. 5.1 lit. b) din actul adițional nr. x, în același cuantum de 0,22% și modificat la 0,08% prin actul adițional nr. x;

b) clauzele de la pct. 5 lit. b) din Condiții speciale, privind comisionul de analiză dosar în valoare de 60 CHF (achitat la 22 februarie 2008), pct. 5 lit. d) din Condiții speciale, privind comisionul de administrare garanții în valoare de 742,52 RON (achitat la 3 martie 2008 și 7 martie 2008);

c) clauza privind riscul valutar de la pct. 2.4 și pct. 4.1-4.3 din Condiții generale;

d) clauza privind costurile suplimentare de la pct. 10.1-10.2 din Condiții speciale;

e) clauza privind scadența anticipată de la pct. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. c) și d) din Condiții generale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 37 și art. 66-67 din O.U.G nr. 50/2010.

Prin cererea adițională depusă la 28 septembrie 2015, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al modificării unilaterale a convenției de credit operate de pârâtă la 18 septembrie 2015, în sensul diminuării datoriei totale aferente convenției de credit cu suma de 11.157,36 CHF, reprezentând comisionul de risc încasat până la 13 august 2015.

Prin cererea depusă la 18 februarie 2016, reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâtei D. S.A. în locul pârâtei inițiale.

Prin sentința civilă nr. 6471 din 16 mai 2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin cererea depusă la 30 septembrie 2016, reclamanții au precizat valoarea capetelor de cerere în sensul că: clauza privind comisionul de risc/administrare are o valoare de 11.157,36 CHF (echivalentul sumei de 45.390,37 RON), clauza privind comisionul de analiză dosar are o valoare de 60 CHF (echivalentul sumei de 244,09 RON), clauza privind comisionul de administrare garanții are o valoare de 742,52 RON, clauza privind riscul valutar are o valoare de 427.161 RON, clauza privind scadența anticipată are o valoare de 336.343,72 RON, clauza privind comisionul de risc/administrare are o valoare de 11.157,36 CHF, iar valoarea capătului de cerere având ca obiect stabilizarea cursului valutar CHF/leu coincide cu valoarea clauzei privind riscul valutar.

Prin sentința civilă nr. 7306 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate în convenția de credit nr. x/DR din 7 martie 2008 la: art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, privind comisionul de risc, art. 5 lit. b) din Condiții speciale, privind comisionul de analiză dosar, art. 5.1 lit. d) din Condițiile speciale, privind comisionul de administrare garanții, art. 8.1 lit. a) liniuțele II și III, lit. c) și lit. d) din Condiții generale, privind scadența anticipată; art. 10.1 și art. 10.2 din Condiții generale, privind costurile suplimentare; a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor achitate în temeiul clauzelor stipulate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, de la data încheierii contractului și până la data implementării actului adițional nr. x din 15 noiembrie 2010 și art. 5 lit. b) și d) din Condițiile speciale; a obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate nule, de la data încasării și până la data restituirii; a dispus anularea modificării unilaterale a convenției de credit nr. x/DR din 7 martie 2008, efectuată la 18 septembrie 2015; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; a obligat pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii introductive.

Prin decizia civilă nr. 2300/A din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7306 din 11 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

La 11 mai 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2300/A din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile legale referitoare la principiul executării cu bună-credință a obligațiilor contractuale de la art. 970 și art. 5 C. civ. din 1864 raportat la O.U.G. nr. 50/2010 și Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește comisionul de administrare stipulat în actele adiționale la contractul de credit.

În concret, autorii recursului au învederat că prin actele adiționale respective s-a procedat la redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, cu scopul vădit de a fi menținut un comision a cărui percepere era interzisă de lege.

După evocarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (3) din O.U.G nr. 50/2010, s-a arătat că reaua-credință a băncii rezultă din faptul că scopul redenumitului comision de administrare nu era cel prevăzut de lege, ci viza administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta.

Referitor la corecta aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, prezintă relevanță în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare nu numai caracterul negociat al clauzei, dar și lipsa unei contraprestații din partea băncii în schimbul perceperii acestui comision.

S-a arătat că este evidentă intenția băncii de a se proteja împotriva oricărui risc apărut în cursul executării contractului, însă nu poate fi transferat acest risc exclusiv în sarcina consumatorilor. Mai mult decât atât, riscul de neplată este scăzut, întrucât creditul este însoțit de o garanție reală imobiliară, care poate fi executată silit în caz de neplată a ratelor de credit.

Cu privire la clauza de risc valutar, autorii recursului au învederat că nu au contestat moneda creditului în sensul schimbării acesteia.

În continuare, au arătat că norma privitoare la principiul nominalismului monetar are valoare supletivă în raport de contractul de credit bancar, motiv pentru care nu intră sub incidența sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii".

În aceste condiții, clauza de risc valutar, chiar dacă reprezintă transpunerea principiului nominalismului monetar în contractul de credit, poate fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

După evocarea unor considerente din deciziile pronunțate de CJUE în cauzele C-26/13 și C-241/98, recurenții-reclamanți au învederat că instanțele naționale au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864, chiar dacă s-a stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei se va putea efectua, cu caracter liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată.

Or, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata la un curs "înghețat" la nivelul celui de la data acordării creditului, acesta fiind prețul intrinsec al monedei de la momentul contractării.

Astfel, principiul nominalismului monetar nu poate constitui un motiv de neanalizare a clauzei de risc valutar prin prisma neîndeplinirii obligațiilor băncii de informare a consumatorului și de a nu insera clauze abuzive în contractele de credit.

Recurenții-reclamanți au mai învederat că instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 970 C. civ. din 1864 referitoare la principiul executării cu bună-credință a obligațiilor contractuale prin raportare la obligația de informare prevăzută la art. 3 lit. b) și art. 9

1

din O.G nr. 21/1992 și art. 5, art. 27 și art. 45 din Legea nr. 296/2004.

După evocarea unor considerente din decizia pronunțată de CJUE în cauza C-449/13, a arătat că existența riscului valutar în cadrul contractelor de credit nu este de natură a înlătura obligația băncii de a informa clientul asupra consecințelor contractării creditului într-o monedă diferită de cea națională și de cea în care consumatorul își obține veniturile.

Comercializarea unui produs de credit în CHF și introducerea în contract a unei clauze privind suportarea exclusiv de către consumatori a riscului valutar, coroborate cu nerespectarea obligațiilor precontractuale ale băncii, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului, constituind o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, produsul de creditare în franci elvețieni reprezintă, prin natura sa, un contract cuprinzând clauze pentru înțelegerea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate, respectiv capacitatea de a înțelege și anticipa o evoluție a cursului de schimb valutar în defavoarea consumatorului. Or, aceste aspecte au fost ignorate în mod culpabil de bancă la momentul încheierii contractului de credit.

Sancțiunea nulității absolute este necesară pentru a înlătura efectele produse de clauzele inserate abuziv, însă eliminarea acestora din contract ar fi de natură să ducă la rezilierea contractului din culpa intimatei-pârâte, în absența clauzei de restituire a împrumutului. Or, în urma eliminării acestor clauze din contractul de credit devine incidentă norma supletivă de la art. 1576 C. civ. din 1864.

Astfel, înghețarea cursului valutar, ca soluție alternativă la anularea clauzelor abuzive, pentru restabilirea echilibrului contractual, ar conduce la restituirea aceleiași cantități de monede CHF, la cursul valutar din ziua contractării.

Autorii recursului au subliniat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile referitoare la impreviziunea în contracte rezultate din art. 970 C. civ. din 1864, ca remediu al dezechilibrului contractual creat de clauza privind riscul valutar.

După evocarea deciziei nr. 62/2017 a Curții Constituționale, s-a arătat majorarea cursului de schimb valutar, dincolo de orice previziune a părților, echivalează cu schimbarea împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii contractului.

În aceste condiții, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate din creșterea valorii CHF față de moneda națională, sub forma înghețării cursului valutar, apare ca o soluție justă și echitabilă ce materializează aplicarea principiului bunei-credințe.

A considera că, indiferent de fluctuația cursului CHF/leu, consumatorii sunt cei care și-au asumat atât riscul inerent, cât și cel supraadăugat, ar echivala cu golirea de conținut a instituției impreviziunii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 6 iunie 2018 .

Prin întâmpinarea depusă la 3 iulie 2018, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, precum și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâta a menționat în cuprinsul întâmpinării că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil .

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 12 iulie 2018 .

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care au solicitat să se constate că recursul este admisibil și au reiterat concluziile de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenții-reclamanți au formulat un punct de vedere asupra raportului, prin care au susținut admisibilitatea căii de atac formulată în cauză.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 2300/A din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 30 iulie 2020, recurenții-reclamanți au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică a recurenților-reclamanți privește aplicarea greșită a prevederilor legale referitoare la principiul executării cu bună-credință a obligațiilor contractuale ale băncii intimate, respectiv art. 970 coroborat cu art. 5 din C. civ. de la 1864, prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și Legii nr. 193/2000, în ceea ce privește comisionul de administrare stabilit prin actele adiționale nr. x/15.11.2010 și nr. y/15.11.2010 la convenția de credit nr. x/DR/07.03.2008.

Astfel, susțin recurenții că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 36 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât, în realitate, banca doar a modificat denumirea comisionului de risc în comision de administrare, aspect care rezultă și din notificările trimise de intimata-pârâtă, însă scopul perceperii acestui comision nu este cel prevăzut de lege. Prin urmare, solicită să se rețină reaua credință a băncii în relația contractuală.

Motivarea astfel prezentată, prin care se reia situația de fapt din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu poate fi calificată ca o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dezvoltarea motivului de recurs la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să conțină critici care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Or, recurenții doar formal au invocat dispozițiile art. 970 și art. 5 din C. civ. de la 1864, întrucât, în realitate, au urmărit reaprecierea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare cu privire la activitatea băncii pârâte.

Totodată, recurenții nu au arătat în ce mod au fost încălcate respectivele dispoziții legale, respectiv care sunt normele de ordine publică de la care părțile au derogat prin încheierea celor două acte adiționale din 15.11.2010, în condițiile în care chiar recurenții învederează că dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, în vigoare la data încheierii actelor adiționale, prevedeau posibilitatea perceperii comisionului de administrare de către creditor.

Critica recurenților care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei care instituie comisionul de administrare este nefondată.

Recurenții au motivat, în esență, că, în analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5.1 lit. b) din actele adiționale din 15.11.2010, prezintă relevanță nu numai caracterul negociat al clauzei, ci și lipsa unei contraprestații din partea băncii în favoarea consumatorului, în schimbul perceperii comisionului de administrare.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Verificarea caracterului negociat al unei clauze reprezintă o chestiune de fapt, analizată prin decizia pronunțată de instanța de apel, care a statuat că încheierea actelor adiționale ulterioare în cursul aceleiași zile presupune exprimarea unor noi manifestări de voință a părților, în urma negocierilor purtate de acestea cu privire la modificările ce au fost aduse contractului inițial, iar prevederile actelor adiționale sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor părți contractante, respectiv rezultatul propunerilor și concesiilor părților.

În al doilea rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente.

Prin urmare, criticile recurenților privind alegata viciere a consimțământului acestora de către intimată, în cadrul negocierilor purtate între cele două părți, nu pot fi analizate de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Instanța de recurs reține că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE, impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor stipulate.

Cum, în urma analizei probatoriului administrat, instanța de apel a reținut caracterul negociat al clauzei care instituie comisionul de administrare, instanța supremă constată corect raționamentul aceleiași instanțe prin care s-a reținut că, în speță, clauza prevăzută de art. 5.1 lit. b) din actele adiționale din 15.11.2010 la contractul de credit nr. x/DR din 7 martie 2008 nu poate fi considerată a avea caracter abuziv, deoarece nu este întrunită una din condițiile prealabile obligatorii cerute de lege, aceea a absenței negocierii.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu s-a mai impus analiza îndeplinirii cerințelor privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

În acest context, instanța supremă reține că recurenții invocă și încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzei contractuale din actele adiționale încheiate între părți, care instituie în sarcina consumatorilor plata comisionului de administrare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Instanța supremă reține că analiza cerinței de transparență a clauzei este subsecventă îndeplinirii cerinței caracterului nenegociat al clauzei ce instituie comisionul de administrare din cele două acte adiționale. Or, așa cum s-a reținut în considerentele anterioare, clauza în discuție a făcut obiectul unei negocieri individuale, stare de fapt pe care, de altfel, recurenții nu au contestat-o, fiind deci exclusă din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs ce vizează caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, sunt neîntemeiate.

În continuare, recurenții-reclamanți au criticat decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul dispoziției de păstrare a hotărârii Tribunalului, în privința respingerii cererii de înghețare a cursului de schimb valutar CHF/leu la valoarea de la data încheierii contractului de credit nr. x/DR din 7 martie 2008, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului de credit, restituirea sumelor achitate peste această limită.

Criticile redate de recurent pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții susțin, în esență, că nu au pus în discuție moneda creditului, în sensul schimbării acesteia, cât și faptul că norma referitoare la nominalismul monetar are valoare de normă supletivă în raport de contractul de împrumut bancar.

Sub acest aspect, instanța de recurs subliniază că prin art. 4.1 din condițiile generale la contractul de credit, împrumutații s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF. Suportarea riscului valutar de către recurenții-reclamanți, în măsura devalorizării monedei naționale, operează în baza art. 2.4 și pct. 4.1-4.3 din condițiile generale la contractul de credit, potrivit cu care "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului" și, totodată, Banca este autorizată să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase și să debiteze automat la scadență contul curent corespunzător monedei creditului.

Aceste clauze reprezintă o transpunere în convenția părților a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziții legale, debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părților să deroge de la aceasta. Instanța de recurs reține că, în contractul de credit, nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă în art. 4.1 din contractul de credit.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră și dispozițiile legale supletive.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauzele prevăzute de art. 2.4 și 4.1-4.3 din contractul de facilitate de credit nr. x/DR din 7 martie 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 și că, prin urmare aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea acestei norme, clauzele prevăzute de art. 2.4 și 4.1-4.3 din contractul de facilitate de credit nr. x/DR din 7 martie 2008 au putere de lege între părțile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situație, rezultă că împrumutatul și-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie.

Recurenții au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Și această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Așadar textul de lege vorbește de monede de aur și argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale și a jurisprudenței relevante a CJUE relative la cerința de transparență a clauzelor contractuale privind "riscul valutar", recurenții au invocat și prevederile art. 3 lit. b) și 9

1

din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 5, art. 27 și art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că dispozițiile art. 9

1

din O.G. nr. 21/1992 nu sunt aplicabile litigiului de față, întrucât respectivul articol a fost introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, iar contractul de credit ale cărui clauze sunt supuse analizei caracterului abuziv a fost încheiat la 7 martie 2008.

Instanța supremă constată că textele pretins încălcate nu se referă la cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise, ci la obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției. Conform acestor norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informați complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

În primul rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În al doilea rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și echilibru, nu poate fi făcută, de vreme ce clauzele în discuție sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege.

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/leu, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În același sens a reținut și instanța de apel prin decizia atacată, statuând că aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2300/A din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.