Decizia nr. 26/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute în art. 6 pct. 3 din contractul de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008 sau, în subsidiar, să se rețină incidența impreviziunii în executarea aceluiași contract și, pe cale de consecință, să se dispună următoarele: l.a. în principal să fie obligată pârâta să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008, precum și toate accesoriile acestuia, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului; l.b. în subsidiar, să fie obligată pârâta să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008, precum și toate accesoriile acestuia, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu 10%; l.c. într-un al doilea subsidiar, să fie obligată pârâta să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit nr. x din 11 ianuarie 2008, precum și toate accesoriile acestuia, la un curs valutar stabilit prin împărțirea în mod egal a diferenței de curs RON/CHF reglementat de B.N.R. la data de 11 ianuarie 2008 și cursul RON/CHF reglementat de B.N.R. la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța; l.d. într-un al treilea subsidiar, să fie obligată pârâta să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008, precum și toate accesoriile acestuia, la un curs valutar stabilit prin împărțirea în mod egal a diferenței de curs RON/CHF reglementat de B.N.R. la data de 11 ianuarie 2008 și cursul RON/CHF reglementat de BNR începând cu data scadenței primei rate a contractului și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți;

Să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute în art. 1 pct. 3 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008 și pe cale de consecință, să fie obligată pârâta la restituirea comisionului de acordare în cuantum de 1408 CHF;

Să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în art. 2 din actul adițional nr. x din 10 martiie 2011 și art. 1 din actul adițional nr. x din 27 iulie 2011 la contractul de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2008 și pe cale de consecință, să fie obligată pârâta să restituie comisioanele de restructurare în cuantum de 150 euro și respectiv 250 euro;

Să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, cu privire la sumele ce urmează a fi restituite, de la data achitării acestora de reclamanții până la restituirea efectivă și integrală de către pârâtă.

Să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat mai multe excepții printre care excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de interes a cererii de restituire a sumelor reprezentând contravaloarea comisionului de conversie, excepția lipsei de obiect a capetelor de cerere privind comisionul de rambursare anticipată și a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin încheierea din 18 decembrie 2015 instanța a admis excepția tardivității formulării întâmpinării. Prin sentința civilă nr. 3982 din 27 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanți, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 1 pct. 3 din contractul de credit din 11 ianuarie 2008 și a obligat pârâta la restituirea sumei invocată cu titlu de comision de acordare de 1408 CHF, echivalent în RON la data plății, precum și la dobânda legală pentru această sumă de la momentul introducerii acțiunii și până la plata efectivă. A respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. (fostă D. S.A.). Pârâta C. S.A. (fostă D. S.A.) a formulat apel și împotriva încheierii de ședință din 18 decembrie 2015. Prin decizia civilă nr. 304 din 8 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii de ședință pronunțată la 18 decembrie 2015 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A admis apelurile formulate de reclamanții A. și B. și pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3982 din 27 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 2 din actul adițional nr. x din 10 martie 2011 și art. 1 din actul adițional nr. x din 27 iulie 2011 la contractul de credit nr. x din 11 ianuarie 2008 referitoare la comisioanele de restructurare/reeșalonare și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele de 150 euro și 250 euro reprezentând comisioane de restructurare/reeșalonare, în echivalent RON la cursul BNR euro - leu din data plății. A obligat pârâta să plătească reclamanților dobândă legală aferentă sumelor de 150 euro și 250 euro, calculată de la data achitării fiecărei sume și până la restituirea efectivă. A respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect (i) constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 1 pct. 3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 ianuarie 2008 referitoare la comisionul de acordare, (ii) obligarea pârâtei să restituie reclamanților suma de 1408 CHF reprezentând comision de acordare și (iii) obligarea pârâtei să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei de 1408 CHF. A menținut celelalte dispoziții din sentința atacată. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.A., solicitând casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare în ceea ce privește apelul formulat împotriva încheierii de ședință din 18 decembrie 2015 și în ceea ce privește apelul formulat de reclamanți numai referitor la capătul de cerere privind caracterul abuziv al comisioanelor de restructurare/reeșalonare, restituirea acestor comisioane și plata dobânzii legale aferente. Motivele invocate de recurenta-pârâtă C. S.A. sunt, în esență, următoarele: Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură în analiza apelului băncii formulat împotriva încheierii din 18 decembrie 2015 atunci când a reținut că aceasta a depus întâmpinarea cu depășirea termenului de 25 de zile prevăzut de lege. În memoriul de recurs se arată că întâmpinarea a fost depusă atât prin email, cât și prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, iar data transmiterii documentului către oficiul poștal a fost 26 octombrie 2015, iar nu 28 octombrie 2015, așa cum greșit a reținut instanța de apel. În susținerea unui alt motiv de recurs, s-a arătat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor care privesc comisionul de reeșalonare/restructurare, respectiv prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13, art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 9 3 lit. e) din O.G. nr. 21/1992. Recurenta-pârâtă susține că, din perspectiva Legii nr. 193/2000, comisionul de restructurare nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv. Se susține că acest comision este inclus în obiectul principal al contractului, plata acestui comision reprezentând o prestație esențială. Recurenta-pârâtă afirmă că un contract de credit nu poate exista în absența obligației de a achita o dobândă și de a suporta anumite comisioane. Invocând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), recurenta-pârâtă afirmă că decizia consumatorului în contractarea creditului este influențată de clauzele care definesc obiectul principal al contractului. În plus, includerea comisioanelor de restructurare/reeșalonare în obiectul principal al contractului nu trebuie raportat la obiectul contractului de credit, ci la obiectul actului adițional în care acestea au fost incluse. În cadrul unei alte critici, comisionul de restructurare este inclus în obiectul principal al actului adițional de restructurare, susținându-se că analiza caracterului abuziv al clauzelor ce au fost anulate prin decizia recurată nu trebuie să se raporteze la contractul de credit inițial, ci la actele adiționale subsecvente. Astfel prestațiile esențiale incluse în aceste acte ar fi obligația băncii de a restructura împrumutul și obligația reclamanților de a plăti comisionul de restructurare. Se mai afirmă că este dovedit caracterul clar și inteligibil al clauzelor care definesc comisionul de restructurare, acestea fiind redactate conform legii atât din punct de vedere gramatical, cât și economic, obligația de plată fiind clar exprimată și suma de plată fiind determinată. Recurenta-pârâtă apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitor la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv: a) clauza a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; b) există o rea-credință din partea băncii; c) clauza nu a fost negociată. În ceea ce privește existența echilibrului semnificativ, se face trimitere la cauza C-415/11 Mohammad Aziz și la considerentele în care CJUE reține că "noțiunea de dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare". Recurenta-pârâtă motivează că acest comision reprezintă o contraprestație a faptului că i-a plasat pe intimații-reclamanți într-o poziție mai favorabilă din punct de vedere juridic în raport de cea prevăzută de dispozițiile naționale în vigoare la acel moment, ca urmare nu a fost creat un dezechilibru. Apreciază recurenta-pârâtă că art. 9 3 lit. e) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 interzice introducerea de noi comisioane în lipsa consimțământului consumatorului, ceea ce nu ar fi cazul în speța de față unde comisioanele au fost introduse prin acte adiționale în baza consimțământului consumatorilor. În ceea ce privește condiția relei-credințe, se arată că buna-credință se prezumă, iar intimații-reclamanți nu au răsturnat această prezumție cu privire la încheierea actelor adiționale. Mai arată recurenta-pârâtă că actele adiționale au fost negociate, ele fiind încheiate la inițiativa reclamanților, iar valoarea diferită a comisioanelor indică tocmai existența unei negocieri. În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Pe baza cererii de recurs și a actelor din dosar, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat. Prin încheierea din 22 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus punct de vedere cu privire la raport. Prin încheierea din 17 aprilie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și s-a fixat termen de judecată la 13 noiembrie 2019, în vederea soluționării acestuia, termen care a fost preschimbat pentru ședința publică din 6 noiembrie 2019. La acel termen, judecarea recursului a fost suspendată pentru lipsa părților. La 2 decembrie 2019, recurenta - pârâtă a formulat cerere de repunere pe rol. Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Critica este nefondată. Prevederile legale invocate mai sus se coroborează cu dispozițiile art. 174 și urm. C. proc. civ., care reglementează nulitatea actelor de procedură. Din perspectiva cerințelor impuse de aceste dispoziții, nulitatea ca sancțiune procedurală se impune a fi analizată în corelație cu actele de procedură pe care instanța le-a îndeplinit pe parcursul procesului. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia." Modalitatea în care instanța de apel a înțeles să soluționeze apelul formulat de recurenta-pârâtă cu privire la soluția instanței de fond de admitere a excepției tardivității depunerii întâmpinării nu îi creează acesteia vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reține incidența acestui motiv de casare. Instanța de apel a arătat care sunt argumentele pentru care a respins apelul formulat, făcând referire la textele legale incidente și analizând actele depuse la dosar, iar aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin întâmpinare au fost avute în vedere de instanță atât la soluționarea fondului, cât și a apelului. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a invocat aplicarea greșită a prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13, art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 9 3 lit. e) din O.G. nr. 21/1992 în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al art. 2 din actul adițional nr. x din 10 martie 2011 și art. 1 din actul adițional nr. x din 27 iulie 2011. Criticile sunt nefondate. Înalta Curte reține că ambele clauze menționate mai sus sunt aproape identice și reglementează obligația achitării de către intimații-reclamanți a unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurarea/reeșalonarea creditului, în valoare de 150 euro, respectiv 250 euro. Recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor de mai sus deoarece comisionul de restructurare este exclus de la analiza caracterului abuziv fiind inclus în general în obiectul principal al contractului de credit și, în particular, în obiectul principal al actelor adiționale care îl reglementează, clauzele care îl prevăd au un caracter clar și inteligibil, comisionul îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 și astfel nu este inclus într-o clauză cu caracter abuziv, iar actele adiționale mai sus-menționate au fost negociate de părți. Referitor la excluderea clauzelor contractuale ce prevăd comisioane de restructurare/reeșalonare de la controlul caracterului abuziv, se susține de către recurenta-pârâtă greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13 și ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Această critică nu poate fi primită deoarece, astfel cum a fost stabilit și în jurisprudența CJUE (cauza C-186/16 Andriciuc, cauza C-26/13 Kasler), prevederile contractuale care se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva CE/93/13 sunt cele care stabilesc prestațiile esențiale ale unui contract și care îl caracterizează. În cauza de față, Înalta Curte reține că între părți a fost încheiat un contract de credit bancar, ce are ca prestații esențiale punerea la dispoziție de către bancă a sumei împrumutate și rambursarea de către consumator a acestei sume în condițiile convenite de părți. În aceeași interpretare jurisprudențială s-a statuat că acele clauze care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului. Ca urmare, acele clauze în lipsa cărora contractul de credit bancar ar continua să existe și și-ar păstra natura juridică nu reglementează prestații esențiale și nu sunt incluse în noțiunea de obiect principal al contractului. În concluzie, un contract de credit bancar poate fi încheiat și își păstrează natura juridică chiar dacă nu prevede obligația împrumutatului de a plăti un comision de restructurare/reeșalonare. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că acest comision de restructurare/reeșalonare nu ar putea fi contractat independent de prestațiile esențiale ale contractului de credit, fiind astfel dovedit caracterul accesoriu al acestui tip de comision. Înalta Curte va respinge și criticile recurentei-pârâte conform cărora comisionul de restructurare/reeșalonare face parte din obiectul principal al actului adițional de restructurare. Văzând considerentele de mai sus și în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, Înalta Curte reține raportul de accesorialitate care există între contractul de credit inițial încheiat și actele adiționale subsecvente care nu au rolul de a modifica prestațiile esențiale ale convenției semnate de părți. Obiectul principal al contractului se definește în raport de convenție în ansamblul său, astfel că sumele datorate de intimații-reclamanți cu titlu de comision de restructurare/reeșalonare își păstrează caracterul accesoriu. Înalta Curte constată că, față de cele reținute mai sus, nu prezintă relevanță în analiza aplicării la speța de față a prevederilor legale invocate de recurenta-pârâtă aspectul referitor la redactarea clauzelor într-un mod clar și inteligibil deoarece clauzele în litigiu nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv. Cu privire la îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în consens cu dispozițiile Directivei CE/93/13 pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, Curtea constată următoarele: Instanța de apel a reținut în mod corect că prima condiție prevăzută de lege ("clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul") este îndeplinită, clauzele contractuale în litigiu nefiind negociate direct cu intimații-reclamanți. Faptul că actele adiționale respective au fost încheiate la inițiativa acestora, iar aceștia nu au solicitat modificarea lor deși ar fi avut posibilitatea să o facă (conform susținerilor recurentei-pârâte) sau includerea unor comisioane de valoare diferită în cele două acte adiționale nu reprezintă o dovadă a caracterului negociat. Astfel cum s-a arătat mai sus, clauzele în litigiu au un conținut asemănător, iar instanța de apel a reținut că banca este cea care a comunicat intimaților-reclamanți proiectele actelor adiționale care au un conținut standard preformulat. De asemenea, a mai reținut instanța de apel că prezumția relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 nu a fost răsturnată de recurenta-pârâtă. Stabilirea existenței sau inexistenței negocierii clauzelor contractuale reprezintă o chestiune legată de situația de fapt, a cărei evaluare intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanței de recurs de a o reaprecia. Ca urmare, văzând și jurisprudența CJUE în materie care a statuat că pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator și profesionist este necesară o intervenție exterioară, pozitivă a părților, care să îi permită consumatorului să influențeze efectiv conținutul unor condiții redactate în prealabil, Înalta Curte constată că în cauză instanța de apel a reținut că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor contractuale incluse în art. 2 din actul adițional nr. x din 10 martie 2011 și art. 1 din actul adițional nr. x din 27 iulie 2011, aplicând corect prevederile legale incidente. Instanța de apel a reținut în mod corect că a doua condiție prevăzută de lege ("clauza contractuală să creeze prin ea însăși un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorul") este îndeplinită. Recurenta-pârâtă susține că inexistența dezechilibrului semnificativ rezultă din însăși încheierea actelor adiționale prin care aceasta a fost de acord cu reeșalonarea plății ratelor, dându-le astfel posibilitatea intimaților-reclamanți să ramburseze mai târziu suma împrumutată, ceea ce le-a creat o situație mai favorabilă decât cea stabilită de legea civilă care prevede, ca regulă, îndeplinirea la termen a obligațiilor de plată. Această critică nu poate fi primită. Înalta Curte observă că prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor din actele adiționale care prevăd plata comisioanelor de restructurare/reeșalonare, și nu constatarea caracterului abuziv al actelor adiționale în ansamblul lor. Ca urmare, Înalta Curte este chemată să analizeze dacă obligația de plată a comisioanelor respective este prevăzută de o clauză ce ar putea avea caracter abuziv, iar incidența dispozițiilor naționale față de care se stabilește situația mai favorabilă va fi analizată tot în funcție de obiectul acestor clauze contestate de intimații-pârâți. Recurenta-pârâtă susține că restructurarea creditului presupune costuri, comisioanele în discuție fiind o contraprestație a acestui serviciu, acestea fiind prevăzute de normele legale, iar prin plata acestor comisioane, intimații-pârâți nu ar fi avut o situație mai puțin favorabilă decât cea din dreptul național. Văzând prevederile art. 9 3 lit. e) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 și ale art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat în mod corect că aceste prevederi legale interzic pe de o parte introducerea de noi comisioane, care nu au fost prevăzute inițial în contractul de credit, iar, pe de altă parte, stabilesc în mod restrictiv tipurile de comisioane pe care creditorul le poate percepe în cazul acordării creditului. Analizând prevederile contractuale în litigiu, instanța de apel a constatat în mod judicios că și în situația în care s-ar aprecia că restructurarea este un serviciu nou, banca nu ar putea percepe decât un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor. Or, din conținutul clauzelor ce se cer a fi analizate, rezultă că respectivele comisioane au fost percepute exclusiv "pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurarea/reeșalonarea" și nu pentru toate serviciile solicitate de consumator, fiind evidentă încălcarea prevederilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010. Văzând și jurisprudența CJUE care a reținut că dezechilibrul semnificativ poate rezulta din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul prin impunerea unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (cauza C-226/12 Constructora Principado), Înalta Curte constată că este justificată concluzia instanței de apel cu privire la existența unui dezechilibru semnificativ deoarece prin clauzele prevăzute la art. 2 din actul adițional nr. x din 10 martie 2011 și art. 1 din actul adițional nr. x din 27 iulie 2011, intimații-reclamanți au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă decât cea din dreptul național, fiind obligați la plata unor sume care nu erau prevăzute de legea în vigoare la data încheierii actelor adiționale în discuție. Instanța de apel a reținut în mod corect că a treia condiție prevăzută de lege ("să nu fi fost respectată cerința bunei-credințe") este îndeplinită. Recurenta-pârâtă aduce în discuție principiul bunei-credințe astfel cum este reglementat în legislația civilă fără a ține seama de interpretarea pe care noțiunea de bună-credință a primit-o în jurisprudența CJUE în interpretarea prevederilor legale a căror greșită aplicare este invocată în prezentul recurs. Astfel în cauza C-226/12 Constructora Principado s-a reținut că pentru a se stabili dacă dezechilibrul creat de clauza presupus abuzivă este "în contradicție cu buna-credință" este important dacă banca, "acționând în mod corect și echitabil față de consumator se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale." Astfel cum corect a reținut instanța de apel, actele adiționale în discuție au fost redactate de recurenta-pârâtă, iar intimații-reclamanți nu au avut posibilitatea de a le influența conținutul. Mai mult decât atât, instanța de apel a constatat în mod corect că recurenta-pârâtă a inserat clauze prin care a încălcat dispozițiile art. 9 3 lit. e) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 și ale art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, ca urmare nu poate fi reținută prezumția de bună-credință invocată de recurenta-pârâtă. Raportat la cauza dedusă judecății, se constată că banca nu a acționat în mod corect și echitabil față de consumatori, neputându-se prezuma faptul că, în mod rezonabil, în ipoteza negocierii individuale, aceștia ar fi acceptat o astfel de clauză, prin care banca poate include comisioane suplimentare. Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită condiția existenței rele-credințe, instanța de apel aplicând corect prevederile legale incidente. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D. S.A.) împotriva deciziei nr. 304 din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.