ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2082/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, prin disjungere din dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. să se constate nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit și din actele adiționale încheiate de părți pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON; conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF - leu de la acel moment.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâta B. S.A. a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate ca fiind aplicabile convenției, începând cu data conversiei din CHF în RON condițiile de finanțare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei, să se dispună continuarea raporturilor contractuale de creditare în litigiu dintre părți, prin aplicarea, începând cu data conversiei, la valoarea creditului a condițiilor de finanțare, practicate de pârâtă la momentul conversiei fiecărei convenții de credit în parte.

Ulterior pârâta B. S.A. a renunțat la judecarea cererii reconvenționale, instanța urmând să ia act de aceasta.

Prin sentința civilă nr. 593 din 1 martie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act ca pârâta a renunțat la judecata cererii reconvenționale și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 2072 din 23 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 593 din 1 martie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, subsumându-și criticile motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.,

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul precizează că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material și aduce în susținere următoarea argumentație:

Raportat la exigențele deciziei CJUE din Cauza C-186/16, arată că analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia, dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului. Dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

Consideră recurentul că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă) dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Un alt aspect de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, care deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În acest sens, recurentul aduce în susținere următoarea argumentație:

După cum arată CJUE la paragraful 32 din Decizia din speța Andriciuc:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată (n.n. art. 1 alin. (2) din Directivă), i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru speța de față și astfel de litigii, în general. Chiar dacă instanța constată că, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Consideră recurentul că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit CJUE, un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

Astfel, recurentul consideră că revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil, însă instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În aceasta privință, arată recurentul, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51. Din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei și b) informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

Arată recurentul că CJUE se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, capacitatea băncii de a avertiza trebuind analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale, și nicidecum raportat la profan și la public, în general, aducând, în esență, următoarea argumentație.

Apreciază recurentul că banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deși nu acest lucru i se reproșează în acțiunea de față), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (C., D. și E.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul arată că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit și precizează că, Codul consumului stabilește o astfel de obligație de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispozițiile pe care le consideră relevante: art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Recurentul consideră că Banca și-a încălcat în mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

Consideră recurentul și că dezechilibrul semnificativ este prezumat dat fiind faptul că, contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudența CJUE în această materie.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 8 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 16 mai 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 22 mai 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2072 din 23 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea pronunțată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul apreciază că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Critica formulată, în temeiul acestui motiv de recurs, urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se susține încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere că nu a fost respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, arătând că instanța de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar față de caracterul supletiv al acestei norme excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligația instanței naționale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Astfel, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsește în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reține că instanța a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând că instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative, deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor considerații se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părțile nu au încheiat un acord diferit.

Așadar, în raport cu susținerile recurentului, potrivit cărora, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părți, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credințe, soluția instanței de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce privește aserțiunile vizând încălcarea obligației precontractuale de informare și avertizare, practicile înșelătoare și reclamă deopotrivă și punerea pe piață a unor produse toxice, Înalta Curte reține că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurentul exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârșită de instanța de apel.

În ceea ce privește obligația băncii de a nu utiliza practici înșelătoare, din coroborarea art. 4 alin. (3) cu art. 6-9 din Legea nr. 363/2007 rezultă că practicile comerciale incorecte sunt reprezentate în special de practicile înșelătoare și practicile agresive, care conduc, în primul caz, la inducerea în eroare a consumatorului, determinându-l "să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o", iar în cel de-al doilea caz, limitează în mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu.

Prin urmare, practicile comerciale vizează faza precontractuală, decizională, iar nu un contract încheiat. In acest context, nu se poate susține că pretinsul comportament al unei instituții bancare de a aplica o clauză contractuală asumată prin semnătură de consumator ar putea reprezenta o practică comercială incorectă.

Preambulul Directivei nr. 2005/29/CE confirmă faptul că practicile comerciale vizează faza decizională, respectiv precontractuală, astfel că o clauză contractuală și împrejurarea de a se da eficiență acesteia nu se înscrie în teza unor "practici comerciale incorecte".

În alți termeni, executarea unui contract încheiat nu poate reprezenta o practică comercială incorectă și, cu atât mai puțin, a unei clauze din contract care transpune o prevedere din dreptul intern. Mai mult, prin pretențiile exprimate în petit se tinde în cele din urmă la însăși modificarea contractului în derulare, ceea ce este în dezacord cu măsurile prevăzute de Legea nr. 363/2007.

În consecință, aceste aserțiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalității deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, precum și reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2072 din 23 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2072 din 23 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.