ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2333/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2015 la Tribunalul București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, în urma disjungerii din dosarul nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x și din actele adiționale încheiate de părți: art. 5.1 - orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul; art. 5.2 - împrumutatul va rambursa creditul în 480 de rate lunare, incluzând credit și dobândă, în valoare de 555,44 CHF; art. 5.4 - teza III - eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; art. 8.3 - teza a II-a - eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; actul adițional din data de 23.12.2009 - clauza 2.14 - împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată poate să crească pe viitor ca urmare a posibilității creșterii cursului de schimb valutarsau a creșterii ratei dobânzii creditului;- actul adițional din data de 29.07.2010 - clauza 2.15 - împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată poate să crească pe viitor ca urmare a posibilității creșterii cursului de schimb valutar sau a creșterii ratei dobânzii creditului; actul adițional din data de 13.09.2011 - clauza 2.3.1 - ultimul alineat - împrumutatul declară că a fost informat despre faptul că valoarea sumelor lunare de plată, poate să crească pe viitor ca urmare a posibilității creșterii cursului de schimb valutar și/sau a creșterii ratei dobânzii creditului ca efect al variației indicelui de referință conform contractului; clauza 2.16 - împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată se poate modifica pe viitor ca urmare a posibilității variației cursului de schimb valutar sau a ratei dobânzii creditului ca efect al variației indicelui de referință conform contractului.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Prin încheierea din 15 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus disjungerea capătului trei de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 35.860.000 RON cu titlu de daune morale și formarea unui dosar separat.

Totodată, s-a dispus disjungerea cererii în raport cu fiecare contract de credit și formarea unor dosare separate, pentru capetele de cerere rămase în urma disjungerii capătului trei de cerere.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate ca fiind aplicabile convenției, începând cu data conversiei din CHF în RON, condițiile de finanțare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei, să se dispună continuarea raporturilor contractuale de creditare în litigiu dintre părți, prin aplicarea, începând cu data conversiei, la valoarea creditului a condițiilor de finanțare, practicate de pârâtă la momentul conversiei fiecărei convenții de credit în parte.

Prin sentința civilă nr. 400 din 09 februarie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a luat act de renunțarea pârâtei la judecata cererii reconvenționale. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A..

Tribunalul a constatat că reclamanta a solicitat constatarea nulității clauzelor din contract care se referă la efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul, restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost primit CHF dar și a clauzelor din actele adiționale la contract care stipulează în mod expres că reclamanta a fost informată cu privire la riscurile de creștere a cursului valutar.

Având în vedere că actele adiționale la contractul de credit au fost încheiate cu acordul reclamantei rezultă că au fost supuse negocierii, așadar, aceste clauze din actele adiționale lipsesc de fundamentare întreaga acțiune, reclamanta fiind informată cu privire la riscul creșterii cursului valutar.

Clauzele contestate vizează esența, obiectul contractului, respectiv moneda în care a fost acordat creditul și obligația de restituire a acestuia iar obligația de restituire a creditului în aceeași monedă rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 1578 C. civ. vechi, împrumutata având obligația să restituie lucruri de aceeași specie și calitate cu cele date spre împrumut. Întrucât împrumutul a fost pus la dispoziție în CHF, nerezultând contrariul din probatoriul administrat, aceasta are obligația să restituie suma împrumutată în CHF, procurându-și aceste sume în mod liber, fără vreo constrângere din partea băncii.

Tribunalul a reținut și faptul că în contract nu este inserată nicio clauză de risc valutar care să fie în defavoarea împrumutatei, iar în raport cu clauzele din actele adiționale referitoare la informarea reclamanteicu privire la riscul creșterii cursului de schimb valutar, banca și-a respectat obligația de informare, reclamanta neputându-se prevala de pretinsa nerespectare a obligației de informare, consultare și avertizare.

Cu privire la solicitarea de constatare a caracterui abuziv al clauzelor contractuale contestate, tribunalul a reținut că nu sunt întocmite cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 deoarece clauzele ce privesc la moneda acordării creditului și la restituirea acestuia vizează obiectul principal al contractului și sunt excluse de la analiza caracterului abuziv iar clauzele au fost supuse negocierii, având în vedere clauzele din actele adiționale la contract din care rezultă că reclamanta a fost informată cu privire la posibilitatea creșterii cursului de schimb valutar, asumându-și și acest risc.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1553 din 13 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat.

Curtea de apel a reținut că dispozițiile legale invocate din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase respectiv art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul Consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în cauză.

Apelanta a contractat și a primit suma indicată în contractul contestat, în valuta menționată, utilizând banii obținuți în scopul dorit, aceasta invocând, în esență, sporirea valorii în RON a propriilor prestații, ulterior încheierii contractului.

Prevederile Codului Consumului vizează și serviciile financiare, însă articolele invocate, respectiv art. 17 -conformitatea produselor, art. 25 și art. 27 -care reglementează obligațiile prestatorilor de servicii și drepturile consumatorilor, au în vedere produse și proceduri sigure, ori servicii care să nu aducă atingere vieții, sănătății, securității ori drepturilor și intereselor legitime ale persoanei.

Toate aceste prevederi nu se pot aplica în cazul unor contracte de credit încheiate cu o bancă prin care apelantei i s-a pus la dispoziție o anumită sumă de bani deoarece prin acordarea unei sume de bani nu se poate aduce atingere vieții ori integrității personale a consumatoarei. În ceea ce privește drepturile și interesele legitime ale unei persoane, aceasta nu poate invoca, în temeiul Codului consumului, o vătămare produsă ca urmare a faptului că ulterior încheierii unui contract de credit, într-o monedă străină, cursul de schimb al acesteia s-a apreciat, modificarea cursului fiind un fapt ulterior încheierii contractului și care nu ține de conduita băncii co-contractante.

În susținerea aceleiași concluzii, s-a mai reținut că în lista anexă a Codului sunt definiți o serie de termeni, printre care produs cu defecte ori serviciu, definiții în care nu se încadrează și contractul de credit, acesta fiind expres încadrat în definiția serviciului financiar, pct. 43. Cu toate acestea serviciul financiar nu este menționat în cadrul textelor invocate respectiv art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul consumului, prin urmare mențiunile referitoare la caracterul toxic, defectuos, neconform ori nesigur al produsului nu vizează și serviciile financiare.

Totodată, prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, în forma în vigoare la data încheierii contractului respectiv la 22.08.2008, art. 2 pct. 8 definesc "produsul" ca a fi bun material a cărui destinație finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa și gazele livrate pentru consumul individual. Art. 2 pct. 9 din același act normativ definește "produsul sigur" ca fiind produsul care, folosit în condiții normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ținând seama de întrebuințarea acestuia, iar pct. 14 de la același articol prevede că "serviciu" este activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesități ale consumatorilor.

Totodată art. 3 alin. (1) lit. a) din ordonanță reglementează dreptul consumatorilor de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime.

Trimiterea la Regulamentul nr. 17/2012 al BNR nu duce la o altă concluzie, pe de o parte pentru că actul normativ nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, iar pe de altă parte, sensul unor termeni poate diferi în cuprinsul unor acte normative, aspect care rezultă din definiția produsului din Codul Consumului comparativ cu reglementarea din Regulament.

Instanța de apel a înlăturat afirmațiile pe care se fundamentează solicitarea de angajare a răspunderii intimatei - pârâte, deoarece susținerile în sensul promovării agresive a produsului credit în CHF ori prezentarea distorsionată a acestui produs de creditare, nu sunt suficiente pentru a se ajunge la răsturnarea sarcinii probei, deoarece în acest caz s-ar ajunge să se pună în sarcina pârâtei efectuarea unei probe negative .

Cât privește clauzele de risc valutar, s-a reținut incidența în litigiu a cauzei CJUE C-186/2013-Andriciuc.

Conform acestei hotărâri, instanța națională trebuie să verifice dacă clauza în discuție reflectă doar o dispoziție de drept -par. 29, dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și deși face parte din obiectul principal al contractului -par. 41, este exprimată într-un mod clar și inteligibil -par. 49, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - respectă cerința bunei-credinței și, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

Se impune a se sublinia că analiza se face în ordinea indicată de Curte, în etapele enumerate de către aceasta și doar în măsura în care toate condițiile unei anumite etape sunt îndeplinite se poate trece, mai departe, la cercetarea următoarei faze.

Având de verificat în primul rând dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern instanța de apel a constatat că acestea transpun în convenție principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. din 1864, așa cum a reținut și prima instanță. Această normă este una dispozitivă supletivă însă prin nici prin hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc și nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate din excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă acest tip de norme.

După cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință.

Instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele dispozitive supletive care se aplică opelegis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Instanța de apel a reținut că, prevederile contractuale contestate, reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării apelantei să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părțile au convenit în mod expres să înlăture incidența normei din C. civ. sau acelui contract în care părțile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menținerea valorii reale a obligațiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din noul C. civ.

La data de 2 februarie 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, acesta fiind depus la instanța a cărei hotărâre se atacă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că decizia recurată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă consideră clauza de risc valutar ca nefiind o clauză care reflectă transpunerea în contract a unei obligații legale obligatorii motiv pentru care apreciază că nu este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecție, având drept consecință faptul că poate fi analizat caracterul abuziv al acesteia.

Recurenta-reclamantă a susținut că banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate ca avea această obligație legală. Prin urmare, clauzele care instituie obligația de a restitui creditul în CHF sunt abuzive, întrucât plasează în sarcina consumatorului întregul risc valutar fără o informare corespunzătoare.

Băncile au dus o politică intensă de promovare a creditelor în CHF în perioada 2006-2008, iar materialele publicitare nu au respectat exigențele art. 5 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea.

Nerespectarea de către bancă a obligațiilor de informare, consiliere și avertizare anterior încheierii contractului de credit reprezintă o încălcare a legii și circumstanțiază săvârșirea de către aceasta a unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor referitoare la obligația împrumutatului la restituirea creditului în CHF la paritatea LEU - CHF de la data achitării fiecărei rate, precum și a clauzelor vizând suportarea riscului valutar de împrumutatul- consumator.

Răspunderea băncii este reglementată de legislația protecției consumatorilor, respectiv art. 17 și art. 25 din Codul consumatorului, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c) art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992.

Recurenta-reclamantă a învederat că fapta pârâtei se circumscrie și prevederilor Legii nr. 363/2007 ce reglementează practicile comerciale înșelătoare. În aceste sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 7 ale Directivei nr. 2005/29 privind practicile comerciale înșelătoare în cazul în care, analizând faptele și ținând seama de toate caracteristicile și circustanțele, precum și de limitele proprii mediului de comunicare utilizate, banca omite să comunice consumatorului o informație esențială.

Conform Directivei nr. 93/13, un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Dezechilibrul semnificativ este dat de faptul că doar consumatorii trebuie să suporte riscul valutar.

La data de 22 martie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la faptul că motivarea recursului nu se încadrează în ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata arată că, deși recurenta invocă motivul de casare de la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nu sunt dezvoltate argumente din care să rezulte că hotărârea recurată nu este motivată, conține motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. În fapt, recurenta tratează această cale extraordinară de atac ca pe o cale ordinară, devolutivă, criticile aduse deciziei din apel având ca obiect pretinsa interpretare greșită a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată, de către aceasta, a situației de fapt ce rezultă din probe.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

La data de 23 aprilie 2018, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor invocate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenta-reclamantă depunând punct de vedere, prin care a susținut admisibilitatea recursului.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare cu motivarea că recurenta-reclamantă a formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. Totodată,a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1553 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

La 2 aprilie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în conformitate cu care, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat pe fond caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar apreciind că sunt excluse din domeniul de aplicare a normelor de protecție.

Critica este nefondată, din considerentele deciziei recurate rezultând motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată. Astfel, instanța de apel analizând criticile privitoare la clauza de risc valutar, în acord cu cele reținute și de prima instanță, a constatat că această clauză transpune o normă legală în plan contractual, respectiv principiul nominalismului reglementat prin art. 1578 C. civ. 1864.

Înalta Curte, reține că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, transpus în legislația națională prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere de la domeniul de aplicare al acestei directive a acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, această excludere fiind justificată, potrivit jurisprudenței CJUE, de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, această împrejurare nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate, potrivit prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar.

Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, folosit în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Reținând aplicabilitatea în cauză a principiul nominalismului, instanța de apel, în acord cu interpretarea dată de CJUE în Cauza Andriciuc C-186/19, a constatat că este exclusă de la examinare sub aspectul caracterului abuziv o clauză care reflectă acte cu putere de lege și a motivat această soluție în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, rezultă că expresia acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În conformitate cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizie, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că instanța de trimitere a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune nici analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Din același considerent al excluderii, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 dar și a celorlalte acte normative invocate de recurenta-reclamantă, în ceea ce privește clauzele de risc valutar, întrucât acestea nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, prin urmare textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondatrecursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1553 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1553 din 13 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.