ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1835/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.01.2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, mai mulți reclamanți, printre care și A., au chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana N din contractele de credit indicate în Anexa 1, coloana G; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din franci elvețieni în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-leu indicat în Anexa 1, coloana J; la plata sumei de 35.860.000 RON, în solidaritate activă, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate că sunt aplicabile convențiilor, începând cu data conversiei din franci elvețieni în RON, condițiile de finanțare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei și să se dispună continuarea raporturilor contractuale prin aplicarea la valoarea creditului a condițiilor de finanțare practicate la momentul conversiei.

În cadrul dosarului sus-menționat, prin încheierea din 15.10.2015, s-a dispus măsura disjungerii cererilor de chemare în judecată, iar cea formulată de reclamantul A. a format obiectul dosarului nr. x/2015; capătul de cerere vizând plata daunelor morale în cuantum de 35.860.000 RON a fost de asemenea disjuns, dispunându-se formarea unui dosar separat.

În aceste condiții, în dosarul nr. x/2015, instanța a rămas învestită cu cererea prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a art. 4.1, 4.2, 4.6 teza a III-a și a art. 5.9 teza a II-a din contractul de credit nr. x/25.02.2008 și să fie obligată pârâta să emită un nou grafic aferent contractului, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din franci elvețieni în RON făcându-se la data contractării creditului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 397/09.02.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act că pârâta a renunțat la judecata cererii reconvenționale, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor inserate la art. 4.6 teza a III-a și art. 5.9 teza a II-a din contractul de credit nr. x încheiat de părți la 25.02.2008 și a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, iar B. S.A. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1990/A/09.11.2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a admis apelul incident și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei sus-menționate, A. a declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, a susținut că, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., competența soluționării recursului aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție și a arătat că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanțelor de fond să constate încălcarea drepturilor consumatorului, respectiv încălcarea obligației precontractuale de informare și avertizare, folosirea unor practici înșelătoare și a unei reclame deceptive, punerea pe piață în perioada 2006 - 2008 a unor produse de creditare toxice și inserarea în contract a unor clauze abuzive.

A subliniat recurentul că principala greșeală a instanțelor de fond a fost aceea că au aplicat dreptul comun, iar nu dispozițiile din legea specială a protecției consumatorului, pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că, deși la termenul de judecată din 09.11.2017 a invocat soluția pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și a formulat concluzii scrise cu privire la incidența și la obligațiile instanței naționale prin raportare la sus menționata decizie, instanța de apel a ignorat aceste aspecte.

În opinia recurentului, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 4 C. proc. civ., art. 148 din Constituția României și art. 5 C. civ., care consacră supremația dreptului unional, principiu care își are izvorul în cel al aplicării directe a dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 288 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene și dezvoltat pe cale jurisprudențială de CJUE.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene.

În continuare, a evocat jurisprudența CJUE și a subliniat că principiul nominalismului are caracter supletiv, astfel că pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv clauzele care îl transpun în contracte, nefiind incidentă excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva C.E. nr. 93/13, care vizează clauzele contractuale ce reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.

Totodată, a arătat că, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale a căror nulitate o invocă, întrucât nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

A mai susținut recurentul că, potrivit jurisprudenței CJUE, banca are obligația de informare a consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei și de avertizare cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora, iar potrivit art. 45 din Codul consumului, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale celor financiare oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite.

În acest context, a subliniat că, atunci când evaluează îndeplinirea obligației de informare, instanța trebuie să se raporteze la experiența și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. În opinia recurentului, intimata a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, astfel că se impune constatarea nulității clauzelor contractuale vizând restituirea creditului în monedă străină și antrenarea răspunderii băncii, materializată în suportarea de către aceasta a riscului valutar.

A mai arătat recurentul că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, cauzează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-cerințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În acest context, a susținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile statuate de textul de lege sus-menționat pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale indicate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, a subliniat că, împrejurarea că respectivele clauze nu au fost negociate a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanțele de fond și a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că acestea cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

În final, a arătat că, urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale, va fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatei, care se va putea materializa în obligatia de a converti creditul în RON, la cursul de schimb afișat de B.N.R. la data încheierii contractului.

La data de 13.04.2018 intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar, la 09.05.2018, recurentul a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1990/A/2017 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că, prin recursul formulat, recurentul-reclamant formulează critici doar cu privire la soluția instanței de apel cu privire la clauzele 4.1 și 4.2 din contractul de credit nr. x/25.02.2008, prin urmare, reține că soluția instanței cu privire la clauzele 4.6 teza a III-a și a art. 5.9 teza a II-a din contractul de credit nr. x/25.02.2008 a rămas definitivă.

Subsumat cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul invocă nerespectarea dispozițiilor art. 4 din același cod, privind aplicarea prioritară a normelor obligatorii ale Uniunii Europene, indiferent de calitatea sau de statutul părților, având în vedere faptul că, deși a invocat incidența, în speță, a cauzei C-186/16 Andriciuc, instanța de apel a omis să facă aplicarea jurisprudenței CJUE.

Principiul supremației dreptului Uniunii Europene față de dreptul intern al statelor membre a fost consacrat de Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată în cauza Costa/ENEL, 6/64. În această cauză, o instanță judecătorească italiană solicitase Curții de Justiție să stabilească dacă legea italiană de naționalizare a sectorului producției și distribuției energiei electrice era compatibilă cu anumite norme din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (actualmente TUE). Curtea a introdus doctrina supremației dreptului comunitar, întemeindu-se pe specificitatea ordinii juridice comunitare, care trebuie să beneficieze de o aplicare uniformă în toate statele membre. Curtea a mai precizat că supremația dreptului european se aplică tuturor actelor naționale, indiferent dacă acestea au fost adoptate anterior sau ulterior actului european în cauză, precum și independent de forța lor juridică sau de instituția emitentă a actului.

Consecința principiului supremației dreptului Uniunii Europene este aceea că, în caz de conflict între norma de drept intern și un act obligatoriu al Uniunii Europene, trebuie aplicat cu prioritate actul Uniunii, o atare obligație, prevăzută și de art. 148 din Constituție și de art. 5 din Legea nr. 187/2009, revenind tuturor autorităților naționale - legislativă, executivă și judecătorească. Dreptul intern nu este nici anulat și nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat.

Examinând decizia recurată, instanța supremă reține că nu există o încălcare a art. 4 C. proc. civ., întrucât, instanța de apel, în analiza efectuată, s-a raportat atât la considerentele Curții Europene de Justiție din cauza C-186/16 Andriciuc, invocată de recurentul-reclamant la termenul din 9.11.2017, cât și la o vastă jurisprudență a CJUE în materie, prezentând raționamentul-logico juridic care a dus la respingerea apelului reclamantului și admiterea apelului incident al pârâtei, în coroborare cu dispozițiile normative din Directiva nr. 93/13/CEE și Legea nr. 193/2000.

Astfel, se reține că, în considerentele deciziei atacate, instanța de apel, pe de o parte, face mențiune expresă despre solicitarea reclamantului de a se lua în considerare argumentele suplimentare învederate prin raportare la decizia pronunțată de CJUE în cauza C-186/16, iar, pe de altă parte, face, la paginile 9 și 10 din decizie, o analiză complexă a incidenței statuărilor instanței europene din cauza antemenționată, prezentând consecințele ce decurg din aplicarea respectivei decizii.

Se constată, așadar, că, în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de dispozițiile art. 4 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând analiza incidenței considerentelor din decizia pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc, astfel că nu se poate susține cu temei că nu s-a aplicat cu prioritate dreptul comunitar.

În ce privește modalitatea efectivă de aplicare a dreptului Uniunii Europene, inclusiv a cauzei C-186/16 Andriciuc, instanța supremă reține că recurentul-reclamant a înțeles să dezvolte și critici subsumate motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că va dezvolta argumentele în cadrul analizei acestui motiv de recurs.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ ce transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței CJUE în materie.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatare a caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurentul a invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Andriciuc C-186/16).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Cu titlu preliminar, se cuvine a preciza că, în cauză, contractului de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 25.02.2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante, cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, stipulațiile din contractul de credit nr. x/25.02.2008 care prevăd obligația pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

De altfel, în mod corect a reținut instanța de apel că, din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanță argumentele reclamantului referitoare la nerespectarea de către pârâtă a obligației de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar și inteligibil al clauzelor, care, așa cum s-a arătat, nu poate fi analizat, fiind operantă exluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Cu atât mai mult, recurentul nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului dedus judecății. Pe cale de consecință, nici criticile recurentului privind atragerea răspunderii delictuale a băncii nu pot fi primite, de vreme ce clauzele 4.1. și 4.2. din contractul de credit nu au fost anulate de către instanța de apel.

Cu privire la criticile privind interzicerea transformării contractului de credit, contract comutativ, într-un contract aleatoriu, prin dispoziții din legislația protecției consumatorului, instanța supremă reține că au fost invocate formal, întrucât recurentul nu prezintă nicio normă care să cuprindă o atare susținere, enunțarea unor dispoziții din C. civ. privind contractele comutative și aleatorii, nefiind suficientă pentru a contura un motiv de nelegalitate. Totodată, se constată că recurentul susține această transformare cu argumente privind obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției, or publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacte.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1990/A/2017 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.