ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2138/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Prin încheierea din 15 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus disjungererea capătului III de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 35.860.000 RON cu titlu de daune morale și formarea unui dosar separat.

Totodată, s-a dispus disjungerea cererii în raport cu fiecare contract de credit și formarea de dosare separate, pentru capetele de cerere ramase în urma disjungerii capatului III de cerere. S-a dispus înaintarea cauzei compartimentului registratură pentru acordarea de numere unice de dosar.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate ca fiind aplicabile convenției, începând cu data conversiei din CHF în RON, condițiile de finanțare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei, să se dispună continuarea raporturilor contractuale de creditare în litigiu dintre părți, prin aplicarea, începând cu data conversiei, la valoarea creditului a condițiilor de finanțare, practicate de pârâtă la momentul conversiei fiecărei convenții de credit în parte.

Ulterior, pârâta a renunțat la judecarea cererii reconvenționale.

În considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că ia act de renunțarea la judecata cererii reconvenționale, formulată de pârâta B., având în vedere dispozițiile art. 406 C. proc. civ., precum și poziția procesuală a părților.

Cât privește cererea principală, tribunalul a argumentat că mențiunile din clauzele contractuale care prevăd suportarea diferențelor de curs valutar de către împrumutat pentru cazurile de neexecutare voluntară a contractului și care dau dreptul la debitarea altor conturi care pot să nu fie în CHF cu mandatarea băncii de a efectua aceste operațiuni, diferențele de curs valutar urmând să fie suportate de client, respectiv acele clauze prin care banca este mandatată să efectueze schimbul, au caracter abuziv și sunt supuse controlului din perspectiva Legii 193/2000. Conform acestor clauze, în ipotezele indicate de acestea banca, în îndeplinirea mandatului acordat de client poate să-și asigure contravaloarea ratelor pe care trebuie să le achite acesta prin efectuarea schimbului valutar utilizând propriile sale cotații.

Tribunalul a reținut că, într-adevăr, banca acționează ca un mandatar, dar pentru a nu dezechilibra raporturile dintre părți are obligația să utilizeze cele mai avantajoase cotații în favoarea clientului. In cuprinsul acestor clauze nu se precizează în termeni clari și inteligibili care sunt cotațiile proprii pe care banca le poate uzita și cât de mult este împovărat clientul prin utilizarea acestora, iar clientului nu i s-a explicat care sunt consecințele incidenței acestor clauze, care sunt costurile suportate în plus de consumator.

Tribunalul a motivat că aceste clauze nu au fost supuse negocierii, pârâta nefăcând proba contrară, iar prin această clauză se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea reclamantului și, în mod evident, banca nu a dat dovadă de bună-credință, inserând această clauză pentru a-și asigura venituri suplimentare.

A mai reținut tribunalul că aceste clauze nu sunt clauze de risc valutar, având în vedere că se referă la situația particulară a neîndeplinirii propriilor obligații de către client cu privire la restituirea voluntară a ratelor creditului.

Cât privește celelalte clauze contestate, tribunalul a argumentat că acestea țin de însăși esența contractului și fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul. Din acest punct de vedere, aceste clauze sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000, pentru că vizează prestațiile esențiale ale contractului, iar în absența lor contractul nu ar mai produce efecte juridice.

Prima instanță a reținut că în contract nu a fost inserată o clauză de risc valutar, ci s-a prevăzut că suma împrumutată trebuie restituită în aceeași monedă în care a fost acordată, conform art. 1576 C. civ. vechi, iar reclamantul nu a probat că atitudinea și acțiunile băncii au încălcat obligația de informare cu privire la evoluția ulterioară a cursului de schimb valutar și, oricum, acestea nu vizează executarea contractului. De asemenea, în momentul acordării împrumutului clientul a știut în ce monedă se acordă împrumutul, precum și faptul că își asumă o serie de consecințe negative rezultate din riscul valutar.

A motivat tribunalul că banca nu avea o obligație de consiliere și avertizare a împrumutatului, o astfel de obligație nefiind stipulată de vreo obligație legală, iar reclamantul nu a probat că nu a fost informat în legătură cu caracteristicile produsului.

Tribunalul a reținut că serviciul prestat nu poate fi considerat defectuos, așa cum susține reclamantul, având în vedere că acesta a putut folosi sumele împrumutate potrivit destinației, iar art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea 240/2004 vizează un bun mobil și nu un serviciu de creditare.

Așadar, clauzele contestate sunt excluse de la analiza caracterului abuziv conform legislației specifice, întrucât vizează prestațiile esențiale ale creditului, în contract nu există nicio clauză de risc valutar, pentru ca instanța să o poată analiza, iar evoluția ulterioară a cursului de schimb a CHF nu este de natură să vicieze obligația de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat.

A motivat tribunalul că nu se poate reține nici incidența alin. (1) lit. b) din Anexa Legii 193/2000, clauzele contestate nepresupunând în sine un dezechilibru semnificativ.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, față de criticle invocate de apelantul reclamant, că sentința atacată respectă exigențele procedurale privind motivarea prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât tribunalul a indicat rațiunile pe care și-a întemeiat soluția, grupând și sintetizând argumentele reclamantului într-o formă coerentă și inteligibilă, prin raportare la instituțiile de drept incidente cauzei, iar situația de fapt a fost corect stabilită, în conformitate cu probele administrate în dosar, soluția în drept fiind corectă în raport cu situația de fapt reținută.

Cât privește celelalte critici invocate de apelantul reclamant, instanța de apel a reținut că vor fi analizate corelativ cu motivele de apel invocate de către apelanta pârâtă.

Astfel, instanța de apel a motivat că în mod corect a constatat tribunalul caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 4.6 teza a III a și art. 5.9 teza a II a din Contract, reținând că acestea au caracter abuziv și sunt supuse controlului din perspectiva Legii 193/2000.

Conform acestor clauze, a arătat instanța de apel, banca în îndeplinirea mandatului acordat de client poate să-și asigure contravaloarea ratelor pe care trebuie să le achite acesta prin efectuarea schimbului valutar utilizând propriile cotații.

În cauză, instanța de apel a arătat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, tribunalul reținând în mod corect caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat cu pârâta și faptul că banca nu a dat dovadă de bună-credință, inserând această clauză pentru a-și asigura venituri suplimentare. Totodată, în mod corect a reținut prima instanță că aceste clauze sunt abuzive, întrucât dezechilibrul contractual se creează în defavoarea reclamantului deoarece acesta nu cunoaște întinderea obligației asumate la încheierea contractului, cu privire la mențiunile din respectivele clauze.

Instanța de prim control judiciar a argumentat că în mod corect a reținut tribunalul faptul că, în cuprinsul acestor clauze nu se precizează în termeni clari și inteligibili care sunt cotațiile proprii pe care banca le poate utiliza și cât de mult este împovărat clientul prin utilizarea acestora, iar clientului nu i s-au explicat care sunt consecințele incidenței acestor clauze, care sunt costurile suportate în plus de consumator.

Instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile pârâtei prin care aceasta susține că, pentru a se da eficiență compensării menționate, clauzele în discuție cuprind o împuternicire specială dată de împrumutați băncii de a debita conturile deschise pe numele acestora, indiferent de valuta contului, doar în măsura în care sunt înregistrate sume restante la plata creditului, în scopul acoperirii restanțelor, întrucât tocmai acest mandat inserat în clauzele contractuale în mod abuziv de către Bancă a fost reclamat prin contestarea acestor clauze.

De asemenea, instanța de apel a constatat că în mod corect a reținut prima instanță referitor la acest aspect că nu i s-a explicat clientului care sunt consecințele incidenței acestor clauze și care sunt costurile suportate în plus de consumator. Chiar dacă acționează ca un mandatar banca nu este îndreptățită ca în exercitarea acestui mandat să împovăreze în mod excesiv obligațiile de plată pe care acesta și le-a asumat, utilizând cotațiile cele mai mari.

Cu privire la obligația de informare, instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi îndeplinită prin prezentarea doar a ofertei de credit și completarea cererii de credit, în condițiile în care apelantul reclamant a invocat expres că obligația de informare ce incumbă profesionistului impune ca informarea consumatorului să fie completă, potrivit art. 44 și 45 din Codul Consumului, art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992, clară, potrivit art. 44 și 47 din Codul Consumului, art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992, neechivocă, corectă și actualizată.

Instanța de apel a argumentat că punctele 18 și 19 din preambulul Directivei 2008/48/CE menționează importanța obligației de informare într-un mod clar, concis, vizibil, inclusiv a conținutului publicității cu privire la produse de creditare, neîndeplinirea corespunzătoare a acesteia demonstrând atât caracterul nenegociat al contractului, cât și reaua-credință a pârâtei la încheierea convenției, cum corect s-a invocat și de către apelantul reclamant.

În ceea ce privește restul acțiunii, instanța de apel a motivat că în mod legal și temeinic prima instanță a reținut că este neîntemeiată.

Astfel, tribunalul a reținut corect că țin de însăși esența contractului clauzele contestate care fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul, iar din acest punct de vedere, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000, pentru că vizează prestațiile esențiale ale contractului, iar în absența lor contractul nu ar mai produce efecte juridice.

De asemenea, în mod corect a reținut tribunalul că în contract nu a fost inserată o clauză de risc valutar, conform căreia în sarcina consumatorului să fi fost instituită o taxă suplimentară care să îl defavorizeze, ci suma împrumutată trebuie restituită în aceeași monedă în care a fost acordată, conform art. 1576 C. civ. vechi. Sub argumentația riscului valutar, care nu există în contract, reclamantul a susținut aspecte ce rezultă dintr-un fapt extrinsec contractului, respectiv evoluția pe parcursul derulării contractului a cursului dintre moneda acordării împrumutului și moneda în care împrumutatul își câștigă veniturile, or, nulitatea unor clauze contractuale, în ipoteza vizată în acțiune trebuie să rezulte din contract și nu din aspecte ulterioare încheierii acestuia a mai reținut instanța de apel în acord cu tribunalul.

În continuare, instanța de apel a arătat că, invocând răspunderea civilă delictuală a băncii, reclamantul nu poate fi exonerat de plata obligațiilor de restituire a creditului în aceeași specie și calitate, tribunalul constatând că reclamantul nu critică fiecare clauză contractuală în parte din perspectiva incidenței sancțiunii nulității conform dispozițiilor legii civile.

Apoi, în acord cu tribunalul, instanța de apel a reținut că, la încheierea oricărui contract de credit într-o altă monedă decât moneda națională, clientul își asumă, în deplină cunoștință de cauză obligația restituirii împrumutului în moneda în care a fost contractat, inclusiv din perspectiva costurilor aferente. În contract nu este prevăzut un mecanism de schimb valutar sau o taxă de schimb aferentă care să fie percepută de bancă și care să genereze un risc de schimb intrinsec clauzelor contractuale. Reclamantul nu a probat că atitudinea și acțiunile băncii au încălcat obligația de informare cu privire la evoluția ulterioară a cursului de schimb valutar iar acestea nu vizează executarea contractului.

Instanța de apel a mai reținut că, în mod corect tribunalul a arătat că serviciul prestat nu poate fi considerat defectuos, având în vedere că reclamantul a putut folosi sumele împrumutate potrivit destinației, iar art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea 240/2004 vizează un bun mobil și nu un serviciu de creditare. Totodată, reclamantul nu poate pretinde că suma împrumutată nu ar fi putut fi folosită conform destinației convenite în contract pentru a se putea invoca o deficiență, iar acesta nu a probat că banca ar fi creat vreo confuzie în privința obligației de restituire a creditului în aceeași monedă cu cea împrumutată.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că, deși la termenul de judecată din data de 02 noiembrie 2017, a învederat instanței soluția pronunțată de către CJUE în cauza C-186/16 și a formulat concluzii scrise cu privire la incidența deciziei și obligațiile instanței naționale prin raportare la această decizie, instanța de apel a ignorat aceste aspecte, încălcând astfel dispozițiile art. 4 din C. proc. civ.

Printr-o altă critică subsumată acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și a aplicat greșit prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în raport cu aceste prevederi instanța de apel avea obligația să se pronunțe în fond, deci să facă o nouă judecată în fapt și în drept, pe baza celor invocate în fața primei instanțe, aspect nerealizat în cauză.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de apel nu a ținut cont de răspunsurile la întrebările preliminare oferite de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Reclamantul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce în materie procedurală are semnificația încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul arată faptul că, raportat la exigențele deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății este greșită întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Astfel, paragrafele 26-31 din decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă însă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă se constată că acele clauze intră în sfera acestor noțiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanța sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuție intră în sfera acestor noțiuni și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie, obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților.

Instanța europeană subliniază că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Consideră recurentul că acestea sunt reperele după care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Precizează recurentul că dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece așa cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 la paragraful 31, excepția este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte, împrejurare față de care revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, această obligație a instanței de apel rezultând și din art. 20 alin. (2) din Constituție.

Consideră recurentul că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii, ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă, dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Susține recurentul că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, se arată că instanța europeană statuează la paragraful 32 din cauza C-186/16 în sensul că:

"în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului" sau în noțiunea "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecință în sensul că, chiar dacă instanța constată că reflectă principiul nominalismului clauzele contestate, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat la paragraful 37 din decizia dată în speța Andriciuc următoarele:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13". În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din decizie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene accentuând faptul că "această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil.

Susține recurentul că revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În aceasta privință, arată recurentul, Curtea de Justiție a Uniunii Europene face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei și informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

Arată recurentul că, la paragraful 47 din decizia dată în speța Andriciuc, Curtea de Justiție a Uniunii Europene impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Recurentul arată că, atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, indicând în acest sens paragraful 56 din decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene.

De asemenea, susține recurentul, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare, paragraful 50 din decizie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Apreciază recurentul că banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul arată că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit și precizează că stabilește Codul consumului o astfel de obligație de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispozițiile pe care le consideră relevante, art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția bancară care acordă credite în monedă străină având o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată, atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele dificultăți de plată.

Recurentul apreciază că este contrară legii și jurisprudenței Curtea de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv contrară recentei soluții din speța Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind eronată susținerea că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru banca aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii. Se arată că o astfel de practică, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Recurentul consideră că Banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

Recurentul arată că, în situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. In urmarea acestei sancțiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenții apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul, raportându-se la considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene, arată că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 și face trimitere la studii publicate pe această temă.

Consideră recurentul și că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie.

De asemenea, recurentul a susținut că dezechilibrul poate surveni încheierii contractului, iar omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii. Lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare. Un contract care nu respectă aceste cerințe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, iar această transformare este prohibită de legislația protecției consumatorului.

În fine, recurentul a subliniat faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civila delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar. Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumatorul reclamant, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU indicat cu costurile și în condițiile contractuale contemporane încheierii contractului.

Sub acest aspect, s-a învederat că, prin intermediul motivului III de casare, sub aparenta neanalizare a cauzei din perspectiva Hotărârii Andriciuc, în fapt recurentul tratează aceasta cale extraordinara de atac ca pe o cale ordinară, devolutivă, criticile aduse de recurent deciziei din apel având ca obiect pretinsa interpretare greșită a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată, de către aceasta a situației de fapt ce rezulta din probe.

Astfel de motive nu pot fi avute în vedere într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul, ale cărui motive ce atrag casarea sunt expres si limitativ stabilite de lege prin art. 488 C. proc. civ.. În fapt, recurentul reia susținerile prezentate anterior în fata instanțelor de fond - prima instanța si instanța de apel - și asupra cărora acestea s-au și pronunțat.

Pe fondul cauzei, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Codului consumului, ale O.G. nr. 21/1992 atunci când a reținut existența unui dezechilibru semnificativ, reaua-credință a pârâtei și încălcarea obligației de informare.

Clauzele în discuție fac aplicarea principiului compensației și reprezintă totodată un mandat acordat băncii pentru situația în care debitorul nu alimentează la scadență contul denominat în franci elvețieni cu suma datorată cu titlu de rată sau prima de asigurare, în schimb deține disponibil în conturi exprimate în alte monede, pentru care banca este mandatată să efectueze schimbul valutar în CHF utilizând propriile cotații, a susținut recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că pentru toți clienții este același curs de schimb pentru fiecare valută și se afișează zilnic la sediile băncii, menționându-se, totodată, că în decizia atacată nu se indică nicio dispoziție legală care ar obliga banca să utilizeze cele mai avantajoase cotații pentru client. Schimbul valutar efectuat exclusiv în cadrul clauzelor contestate reprezintă un serviciu prestat efectiv de bancă, distinct de prestațiile tipice pentru un contract de credit, generat de culpa debitorului în asigurarea plății ratelor, prin urmare este justificată folosirea unei cotații proprii, diferite de cursul BNR.

Totodată, s-a subliniat că, în cauză, nu există niciun dezechilibru semnificativ prin aceea că debitorul nu cunoaștea, la momentul încheierii contractului, întinderea obligației asumate, astfel cum eronat reține instanța de apel.

În raport cu formularea art. 4.6 teza a III-a și art. 5.9 teza a II-a, clauzele sunt clare și inteligibile, consumatorul are posibilitatea să cunoască ipoteza în care se vor aplica, mecanismul de aplicare și consecințele economice, respectiv debitarea altor conturi cu sumele echivalente creanței scadente, la cursul de schimb al băncii făcut public pentru ziua respectiva.

A precizat recurenta că aceste clauze nu au operat până în prezent, întrucât debitorul a asigurat întotdeauna existența în cont la scadență a sumelor datorate.

La data de 2 aprilie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident al pârâtei, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la art. 489 coroborat cu art. 488 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că recursul formulat de B. S.A. nu respectă dispozițiile legale, având în vedere că, deși a formulat un recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile deciziei pronunțate în apel sunt unele devolutive.

Prin urmare, nu sunt indicate expres normele de drept material aplicate greșit de către instanța de apel, recurenta-pârâtă indicând generic faptul că instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile legale, Legea nr. 193/2000, Codul Consumului și O.G. Nr. 21/1992.

Încadrarea recursului în motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 impunea în mod expres indicarea textelor de lege aplicate greșit și motivele pentru care recurenta consideră că au fost aplicate greșit.

Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecarea recursurilor declarate în cauză, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., pentru motivele reținute în cuprinsul acelei încheieri.

Prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a repus cauza pe rol, întrucât nu mai subzista temeiul care a generat suspendarea judecării recursurilor, și a respins excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâtă, precum și excepția nulității recursului declarat de pârâta B. S.A., invocată de reclamant, reținând că ambii recurenți au formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. De asemenea, a admis în principiu recursurile declarate de reclamant și de pârâtă, fiind stabilit termen de judecată la data de 1 octombrie 2019.

Totodată, prin încheierea din data de 4 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant, constatând incidența în cauză a prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în ședința din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

În ceea ce privește recursul reclamantului A., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge ca nefondat, reținând următoarele:

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că, deși la termenul de judecată din data de 02 noiembrie 2017, a învederat instanței soluția pronunțată de către CJUE în cauza C-186/16 și a formulat concluzii scrise cu privire la incidența deciziei și obligațiile instanței naționale prin raportare la această decizie, instanța de apel a ignorat aceste aspecte, încălcând astfel dispozițiile art. 4 din C. proc. civ.

Printr-o altă critică subsumată acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și a aplicat greșit prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în raport cu aceste prevederi legale instanța de apel avea obligația să se pronunțe în fond, deci să facă o nouă judecată în fapt și în drept, pe baza celor invocate în fața primei instanțe, aspect nerealizat în cauză.

Aceste critici sunt nefondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanța de apel a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamant, reținând în motivarea deciziei atacate că vizează însăși esența contractului clauzele contestate, respectiv cele prevăzute la art. 4.1 și art. 4.2 din contract, precum și că acestea fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul, iar din acest punct de vedere, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000.

Este adevărat că instanța de apel nu a menționat în mod expres incidența cauzei C-186/16 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, însă prin motivarea efectuată a făcut aplicarea acestei decizii, reținând că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000 clauzele contestate.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, prima dintre acestea vizând în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Or, instanța de apel, reținând că vizează însăși esența contractului clauzele contestate, precum și că acestea fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul, a procedat la analiza apelului reclamantului cu respectarea deciziei instanței europene, astfel încât nu sunt fondate criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 4 din C. proc. civ.

Așadar, nu se poate susține cu temei că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ci, dimpotrivă, aceasta printr-un raționament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererilor formulate, arătând pentru ce motiv nu mai poate examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.

De asemenea, în speță, instanța de prim control judiciar, procedând la soluționarea apelului reclamantului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a expus, în mod clar, precis și concis argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din argumentația formulată prin cererea de recurs, rezultă că recurentul-reclamant înțelege să critice neanalizarea de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 și art. 4.2 din contract.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanța de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu