ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2466/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 4 februarie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv și nul al clauzelor cuprinse în art. 3.1, 3.2, 3.3, 3.4, 3.6 și 11.4 din contractele de credit nr. x/21.11.2007 și nr. x; obligarea pârâtei să considere ca încasată și rambursată anticipat, din sumele aferente creditelor, suma încasată în CHF sau contravaloarea în RON la paritatea LEU/CHF din ziua plății, cu titlu de dobândă și diferența de curs valutar începând de la data la care dobânda a devenit variabilă și până la data îndeplinirii obligației băncii de restituire integrală și efectivă a dobânzii și a diferenței de curs valutar; obligarea pârâtei la calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb franc elvețian/leu aplicat de bancă în ziua punerii la dispoziție a împrumutului contractat; obligarea pârâtei să emită un nou plan de rambursare a creditului prin eliminarea costurilor relative la dobânda calculată în temeiul art. 3.1, 3.2, 3.3 din convențiile de credit și exonerând împrumutatul de obligația plății pe viitor a dobânzii în maniera stipulată la art. 3.3, pe durata derulării convențiilor, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 13 din Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE din 05 aprilie 1993, art. 451-453 C. proc. civ., Noul C. civ., O.U.G. nr. 50/2010.

Prin precizarea formulată la data de 25 februarie 2015, reclamanții au arătat că suma pe care o consideră ca fiind achitată în plus, reprezentând diferență de curs valutar, este de 608.212,47 RON.

Prin sentința civilă nr. 10243/2015 din 28 mai 2015 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocată de către pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată la data de 27 iulie 2015 sub dosar nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1539 din 11 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au formulat apel principal, iar pârâta C. S.A. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1833A/2017 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă excepția inadmisibilității apelului incident.

A fost admis apelul incident formulat de apelanta pârâtă C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1539 din 11 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că au fost înlăturate considerentele sentinței cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente.

A fost respins ca nefondat apelul principal declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenții au arătat, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 reținând în mod eronat caracterul negociat al clauzelor contractuale.

Astfel, susțin recurenții, că instanța de apel a reținut în mod greșit că între reclamanți și bancă au existat discuții prealabile concrete cu privire la clauzele contestate prin acțiune și că, simpla prezentare a unei oferte comparative între două posibile monede de creditare nu echivalează cu o negociere efectivă a clauzelor contractuale care să determine neîndeplinirea unei condiții de existență a unei clauze abuzive.

Totodată, recurenții susțin că instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că între reclamanți și bancă a existat un raport de egalitate juridică, întrucât calitatea de persoană de afaceri nu conduce automat la ideea unui raport de egalitate juridică, întrucât reclamanții nu dețin cunoștințe în materie bancară și, mai mult nu se poate reține că au influențat moneda acordării creditului prin simpla alegere din două oferte prezentate de bancă.

Recurenții consideră că prin constatarea caracterului negociat al clauzelor contractuale instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, întrucât reclamanții nu au avut posibilitatea efectivă de a influența natura clauzelor contractuale, fiind în prezența unui contract standard preformulat.

Recurenții apreciază că instanța de apel însușindu-și considerentele instanței de fond a considerat în mod eronat ca "nefiind îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor criticate".

După o prezentare a unor opinii privind îndeplinirea condițiilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate, recurenții consideră că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive pertinente de natură să atragă o soluție de respingere, în condițiile în care instanța se limitează numai la a face trimitere la aplicarea principiului nominalismului monetar instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, care, în opinia recurenților, a fost aplicat greșit.

In ceea ce privește clauza de risc valutar, în plus față de caracterul nenegociat al acesteia, recurenții susțin că aceasta a fost inserată cu rea-credință de către bancă, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu a fost redactată într-un limbaj ușor inteligibil.

Recurenții susțin că deși cauza a fost suspendată până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc și alții împotriva D. S.A., instanța de apel nu a ținut cont de niciunul din considerentele instanței europene, stabilind în mod eronat că această clauză de risc valutar a fost redactată în termeni clari și inteligibili.

În ceea ce privește clauza contractuală privind modificarea unilaterală a dobânzii, în plus față de caracterul nenegociat al acesteia, în continuarea motivării recurenții au prezentat opinii proprii raportate la situația de fapt susținând că această clauză a fost inserată cu rea-credință de către bancă, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, menționând în acest sens jurisprudența națională și europeană.

Pentru aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă, la 5 februarie 2018, intimata C. S.A. a invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele invocate de recurenți nu se încadrează in niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 26 februarie 2018, recurenții au solicitat înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 aprilie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 24 aprilie 2018, recurenții depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1833A/2017 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, acordând termen la 21 februarie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea pronunțată la 21 februarie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 23 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 reținând în mod eronat caracterul negociat al clauzelor contractuale, întrucât simpla prezentare a unei oferte comparative între două posibile monede de creditare nu echivalează cu o negociere efectivă a clauzelor contractuale care să determine neîndeplinirea unei condiții de existență a unei clauze abuzive.

Această critică este nefondată, întrucât în mod corect, instanța de apel a apreciat că au fost supuse negocierii contractele de credit în discuție, iar în raport de probele administrate în cauză, se constată că cele două contracte de credit nu reprezintă produse standard, oferite de bancă tuturor clienților săi, în condițiile în recurenții au menționat în cadrul motivelor de recurs, că banca le-a prezentat oferte comparative între două posibile monede de creditare, iar la dosar se afla probe în acest sens, la care a făcut referiri și instanța de apel, care a reținut că au avut loc discuții concrete cu privire la clauzele contestate, prealabil încheierii contractelor și ca propunerea de acordare a creditelor conținea clauze diferite fata de cele standard.

Referitor la critica privind raportul de egalitate juridică dintre părți, reținut instanța de apel, se constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât recurentul-reclamant lorgulescu A. nu se afla pe poziții de inferioritate față de bancă, în condițiile în care acesta a finalizat negocierea contractelor de credit, obținând atât exprimarea dobânzii în funcție de formula Libor+marja băncii de 3%, cât și renunțarea de către banca la perceperea comisionului de administrare.

Tot în urma negocierilor purtate, ulterior încheierii contractelor, s-a obținut și reducerea marjei băncii de la 3% la 2%, iar în ceea ce privește moneda creditului a existat posibilitatea de alegere, potrivit dovezilor existente la dosarul cauzei, așa încât contractarea creditului în moneda CHF a fost opțiunea recurenților.

In ceea ce privește critica referitoare la clauza de risc valutar, în plus față de caracterul nenegociat al acesteia, recurenții susțin că a fost inserată cu rea-credință de către bancă și că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât nu a fost redactată într-un limbaj ușor inteligibil.

Critica soluției instanței de apel pe acest aspect nu poate fi primită, întrucât recurenții fac vorbire despre o clauză care ar reprezenta o clauza de risc valutar, pe care însă nu o identifică.

Din analiza contractelor de credit, se constată că este vorba despre clauza prevăzută la art. 4.1 prin care s-a stabilit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul, însă aceasta nu a făcut obiectul unor critici în cadrul motivelor de recurs, sens în care aceste aspecte nu vor fi supuse analizei instanței de recurs, în condițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la îndeplinirea condițiilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate, recurenții consideră că instanța de apel a aplicat greșit principiului nominalismului monetar instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, întrucât aceasta s-a limitat numai la a face trimitere la aplicarea acestui principiu.

Contractele de credit în discuție, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate la 23 ianuarie 2007 și 21 noiembrie 2007, fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce privește clauza contractuală privind modificarea unilaterală a dobânzii, în plus față de caracterul nenegociat al acesteia, recurenții susțin că această clauză a fost inserată cu rea-credință de către bancă, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Critica referitoare la clauzele privind dobânda contractuală se constată că este nefondată, întrucât hotărârea instanței de apel este legală și temeinică din această perspectivă, deoarece clauzele privind dobânda sunt clare și inteligibile, în condițiile în care rezultă cu claritate că dobânda este calculată și variază în funcție de indicele de referință Libor și de marja fixă a băncii, aspecte care nu țin de voința exclusivă a băncii.

În acest context, se reține că această clauza a fost renegociată, odată cu încheierea actelor adiționale din 11 decembrie 2013, marja băncii fiind redusă la 2%, astfel cum s-a arătat în prealabil.

Totodată, se reține că prin motivele de recurs nu s-au adus critici concrete care să vizeze soluția instanței de apel referitor la clauzele 3.1, 3.2 si 3.4, care reglementează dobânda contractuală, criticate prin acțiunea introductiva, ci doar clauzei 11.4. Or, această clauză nu prevede dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, ci posibilitatea băncii de a opera modificările privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente, în condițiile contractuale.

In aceste condiții, se constată că această clauză nu a determinat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât împrumutatul și-a asumat plata unei dobânzi variabile prin contract, fiind astfel indicată și formulă de variație, aspect ce atrage după sine modificarea prevăzută de clauza criticată.

Prin urmare, această clauză este clară și inteligibilă, astfel că susținerile recurenților sunt lipsite de fundament, întrucât clauza 11.4 nu este susceptibilă de a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul recurenților, neputând fi astfel contestată buna-credință a băncii.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1833A/2017 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1833A/2017 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2020.