ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 393/2020

Ședința publică din data de 13 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 24 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâta E. S.A. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

I. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit bancar nr. x din data de 12.08.2008 încheiat între părți, respectiv: 1.) clauza prevăzută de art. 1 pct. 3 lit. a) din Contractul de credit nr. x/29.09.2008 privind comisionul de acordare; 2.) clauza prevăzută de art. a pct. 3 lit. b) din Contractul de credit nr. x privind comisionul de rambursare anticipat; 3.) clauza prevăzută de art. 6 pct. 3 din contractul de credit nr. x privind obligația împrumutatului ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul deschis la Bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare; 4.) clauzele abuzive prevăzute de art. 1.2; art. 5.1; art. 5.4 și art. 5.5 privind dobânda variabilă, calculate în funcție de indicele de referință și de marja băncii, privind majorarea dobânzii ca urmare a măririi marjei băncii, privind dobânda penalizatoare;

II. Să se constate că sumele calculate și solicitate de pârâtă în temeiul clauzelor contractuale prevăzute la art. 1 pc.t 3 lit. a), art. 6 pct. 3, art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4 și art. 5.5 din Contract nu sunt datorate.

III. Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5400 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, dobânda ce va fi calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective suma stipulată în cuprinsul contractului la pct. 6 lit. a) - contract modificat prin pct. 2.1.1 lit. a) din Actul adițional din 21.06.2010, împreună cu dobânda legală aferentă acestora începând cu data perceperii sumelor și până la data efectivă a plății; suma de 10.000 CHF reprezentând diferența de dobândă achitată în plus de reclamanți.

IV. Să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul de schimb CHF/RON valabil la data încheierii contractului de credit nr. x/12.09.2008 (1 CHF = 2,2512 RON) începând cu data scadenței primei rate și până la rambursarea integrală a creditului urmând ca pârâta să restituie reclamanților sumele plătite în plus de către aceștia; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 874 din 02.03.2017, Judecătoria Suceava a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub același număr.

Prin sentința nr. 58 din 27 februarie 2018, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a luat act de renunțarea reclamanților la judecata capătului de cerere privind constatarea clauzei abuzive prevăzută de art. 1 pct. 3 lit. B) din contractul de credit nr. x privind comisionul de rambursare anticipată și a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei de interes invocată de pârâtă cu privire la acest capăt de cerere; a respins, ca nefondată excepția lipsei de interes invocată de pârâtă cu privire la capătul de cerere privind dobânda și variația acesteia și, admițând, în parte, cererea având ca obiect "restabilire echilibru contractual" formulată de reclamanții B., A., D. și C. în contradictoriu cu pârâta E. S.A. București, a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze prevăzute de: art. 1 pct. 3 lit. a) - comisionul de acordare a creditului; art. 5.1 referitoare la sintagma "dobânda se poate modifica în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 % puncte procentuale (în plus - minus) față de valoarea inițială a acestora, la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica Dobânda, în consecință, în orice moment, conform deciziei sale; art. 5.4 -"în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul Grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat" din contractul de credit bancar nr. x din 12.09.2008; a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 5400 CHF, sumă ce reprezintă comision de acordare, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării și până la data restituirii, precum și diferența dintre dobânda legal încasată (Libor la 3 luni plus 4,9%) și dobânda ulterior încasată care depășește dobânda inițială (Libor la 3 luni plus 4,9%), de la data încasării acestei diferențe și până la data încheierii actului adițional nr. x din 16.11.2012; de asemenea, a respins restul capetelor de cerere ca neîntemeiate, obligând pârâta la plata către reclamanții D. și C. a sumei de 2000 de RON, iar către reclamantul B. a sumei de 1000 de RON, ambele cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții B., A., D. și C., cât și pârâta E. S.A. BUCUREȘTI, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 261 din 11 septembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis excepția nulității parțiale a sentinței nr. 58/27.02.2018 a Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, invocată din oficiu și, în consecință: a admis apelul declarat de reclamanții B., A., D. și C. împotriva sentinței nr. 58 din 27 februarie 2018 a Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă; a anulat, în parte, sentința apelată și în rejudecare, a respins, ca nefondat, capătul de cerere vizând stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la cel de la nivelul datei încheierii contractului de credit în litigiu (12.09.2008).

De asemenea, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei E. S.A. BUCUREȘTI împotriva aceleiași sentințe, ale cărei dispoziții au fost menținute în măsura în care nu sunt potrivnice deciziei.

Recurenta-pârâtă F. S.A. (fostă E. S.A.) BUCUREȘTI a formulat recurs împotriva deciziei nr. 261 din 11 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pe cale de consecință, solicitând instanței de recurs: admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Suceava, care, rejudecând apelul, să pronunțe o decizie prin care va respinge apelul formulat de apelanții-reclamanți, va admite apelul apelantei-pârâte și, pe fondul cauzei, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în fond, apel și recurs, în temeiul prevederilor art. 453 alin. (2) Noul C. proc. civ.

În recursul său, recurenta-pârâtă a prezentat în mod amplu situația de fapt și situația procesuală în cauză, în referire la încheierea contractului de credit cu reclamanții și la modificarea ulterioară a acestuia; alinierea la O.U.G. nr. 50/2010 și restructurarea creditului prin încheierea actului adițional nr. x din 16.11.2012; obiectul cererii de chemare în judecată; sentința civilă nr. 58/27.02.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Suceava; apelul formulat de apelanta-pârâtă E. S.A.; apelul formulat de apelanții-reclamanți B. și A., D. și C.; decizia civilă nr. 261/11.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Curtea de Apel Suceava, și, în dezvoltarea motivelor de casare a deciziei recurate, a invocat, în esență, următoarele motive:

Instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor alin. (1) lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000; prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe.

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13 a C.E.E., precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele contestate neputând fi analizate din perspectiva caracterului abuziv. Astfel, a arătat recurenta, prețul unul serviciu, așa cum sunt dobânda, comisioanele aferente creditului și costurile asociate riscului valutar, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului european, iar clauzele contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil.

În concluzie, a susținut recurenta-pârâtă, rata dobânzii, comisioanele (și celelalte costuri aferente contractului, cum este, riscul valutar) sunt elemente ale obiectului principal al Contractului de Credit încheiat cu împrumutații, exprimate prin clauze clar si inteligibil redactate, motiv pentru care a solicitat instanței să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă a fost aceea că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, din următoarea perspectivă: condiția clauzei nenegociate cu consumatorul nu este îndeplinită, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, în conformitate cu definiția clauzei nenegociate rezultată din dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și, chiar luând în considerare prezumția că în contractele preformulate clauzele sunt nenegociate, recurenta apreciază totuși că, fără un prim gest din partea consumatorilor, prin care ar fi dorit inițierea unor discuții pe marginea clauzelor contestate, nu putea fi vorba de o negociere directă între părți.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că nici condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ nu sunt îndeplinite în cauză, cât privește criteriul bunei-credințe, instanța de apel interpretând greșit dispozițiile art. 970 C. civ.

Și în ce privește clauza prevăzută la art. 5.1 (variația dobânzii) din contractul de credit, a susținut recurenta că nu este abuzivă, instanța de apel ignorând dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, considerând, în mod greșit, că actul adițional de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 este nul.

În fine, a mai arătat, în conformitate cu dispozițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea actelor adiționale de aliniere a contractelor la dispozițiile ordonanței echivalează cu acceptarea tacită a acestora.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților, față de care niciuna dintre părți nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 13 februarie 2020, pentru judecata acestuia.

Analizând recursul declarat de pârâta F. S.A. (fostă E. S.A.) BUCUREȘTI raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor alin. (1) lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 și că aceste dispoziții nu impun ca motivația întemeiată să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe, nu pot fi primite.

Astfel, după cum se poate constata, instanța de apel a reținut în motivare că expresia statuată în cuprinsul contractului contestat referitoare la îndrituirea băncii de a modifica unilateral dobânda nu corespunde exigențelor impuse în vederea protejării intereselor consumatorilor, în condițiile în care nu au fost circumstantiate elementele care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente, iar caracterul nedeterminabil al dobânzii este de natură a circumscrie atât reaua-credință a băncii, cât și dezechilibrul semnificativ creat astfel între prestațiile reciproce ale părților contractante.

Contractul de împrumut ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reține că, deși art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat și prevăzut în contract și sub condiția informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În speța de față, însă modificarea dobânzii este prevăzută a se realiza în funcție de variația marjei, conform deciziei băncii, fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine a numită situație, se produce o anumită consecință.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimental consumatorului.

În contractul de credit încheiat de părți la art. 5.1 s-a statuat că în cazul în care indicele de referință și/sau marja băncii variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale.

Este de subliniat că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește.

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluție fiind cunoscută doar de bancă și stabilită de aceasta în mod arbitrar și fără nicio raportare concretă la evoluția pieței financiare.

Sintagma "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale …" nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda.

Se reține că, în mod constant, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C- 484/2008 și C- 76/2010.

Critica recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13 a C.E.E., precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, susținându-se că nu pot face obiectul controlului caracterului abuziv clauzele contestate (privind dobânda și comsionul de acordare credit), nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că:

"orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda și comisionul de acordare este posibil în speță, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceste clauze nefiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse.

Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din prețul contractului și prin urmare devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de principiu intervenția instanței privind controlul sub aspectul caracterului abuziv.

În speță, se constată că prevederile art. 5.1 din contract stabilesc în primul rând că dobânda poate varia. Stabilirea unei dobânzi variabile înseamnă determinarea contractuală a unui caracter al dobânzii și, așa cum s-a arătat mai sus, nu poate face obiectul unei analize de tipul constatării caracterului abuziv, astfe că nu apare nicio nelegalitate în stabilirea unei dobânzi variabile.

Însă, la art. 5.1 teza finală se prevede că modificarea dobânzii se face conform deciziei băncii, or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter al dobânzii, astfel că nu devin aplicabile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. O astfel de prevedere înseamnă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Se reține că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit din cauza de față înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral prețul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent și nu depind discreționar numai de voința profesionistului. Sintagma modificarea se poate efectua conform deciziei băncii nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau în concret motivele și limitele modificărilor. Această putere discreționară a profesionistului de a schimba prețul contractului este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Este contrar cerințelor bunei-credințe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac prețul contractului convenit, acest lucru fiind vădit și pentru profesionist dacă și-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparține consumatorului.

În ceea ce privește comisionul de acordare credit, în mod corect, prima instanță a reținut că indicarea într-o manieră clară a sumei datorate și a modalității de calcul a acesteia nu este suficientă pentru a concluziona că dispozițiile contractuale sunt redactate în mod clar și inteligibil și că suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate.

De asemenea, în mod judicios, s-a reținut că noțiunea de "comision de acordare" nu a fost explicată în mod clar și neechivoc, iar un consumator mediu nu ar putea înțelege ce reprezintă comisionul și pentru ce anume este perceput, precum și că echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți iar un asemenea echilibru nu există atunci când clauzele contractuale dau dreptul unei părți, în cauză profesionistului, să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.

Pentru a îndeplini criteriul transparenței se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară și neechivocă, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate așa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Trebuie amintit că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de percepere a comisionului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.

În evaluarea caracterului clar și inteligibil al clauzei contractuale, ambele instanțe au făcut o analiză obiectivă constatând în mod legal faptul că, acest comision nu este definit în mod riguros și nu poate conduce la concluzia că această clauză contractuală ar fi fost redactată într-o modalitate clară și ușor de înțeles, atâta timp cât nu se face nicio referire concretă la serviciile pe care le-ar presta pârâta în schimbul comisionului, iar împrumutatul nu poate fi în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este percepută suma respectivă, neputându-se cunoaște nici de către consumator și nici de către instanța de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina consumatorului.

Prin urmare, cele două tipuri de clauze contestate nu respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Se reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speță, clauzele contestate sunt stipulate într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuții cu consumatorul în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clientului consumator de a influența în vreun fel poziția băncii, în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare și aderarea la condițiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

În aceste condiții, prevederile contractuale privind dobânda, cuprinse în art. 5.1 din contractul de credit și cele referitoare la comisionul de acordare credit nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, astfel că hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze contractuale este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Înalta Curte reține, că instanța de apel a efectuat o analiză completă din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, sens în care criticile recurentei-pârâte sub acest aspect, nu pot fi susținute cu temei.

Astfel, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza nu a fost negociată; prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigențele bunei-credințe.

Înalta Curte constată că s-a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate și acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistența unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părțile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind și motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situație, băncii nu i se impun obligații excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligații concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credință, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de inițiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuși ținută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situație, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

În prezenta cauză, instanțele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că au putut fi cunoscute clauzele contestate de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care reclamanții, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivelor clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionist, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

Puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii, de stabilire unilaterală a comisionului de acordare credit, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecințele economice, este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

De asemenea, se constată că este îndeplinită și cerința comportamentului băncii contrar exigențelor bunei-credințe în cazul clauzelor analizate, în condițiile în care instituția de credit, profitând de poziția sa contractuală și-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenția în defavoarea împrumutaților, de a stabili unilateral comisionul de acordare credit fără a lua în considerare și interesele acestora din urmă.

Așadar, instanțele de fond și apel au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea acestei critici. Astfel, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către profesionist și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat la fiecare clauză contractuală în parte și la drepturile și obligațiile părților, așa cum rezultă din conținutul prevederilor contractuale, clauzele în discuție prevăzând dreptul discreționar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, de a stabili unilateral comisionul de acordare, fără a respecta exigențele prevăzute de Legea nr. 193/2000 și fără a ține seama de interesele legitime ale împrumutaților.

În acord cu cele reținute de tribunal, instanța de apel a apreciat, în mod legal și temeinic, faptul că, în privința clauzelor indicate din contractul de credit încheiat între părți, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, aceste clauze nefiind negociate direct cu consumatorii-reclamanți, fiind încălcate principiile bunei-credințe și creându-se astfel în detrimentul acestora un semnificativ dezechilibru, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziților art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care, urmare raționamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât și poziția de negociere a părților spre a se stabili dacă banca a acționat corect și echitabil față de consumator, reținându-se dezechilibrul semnificativ și atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, ce nu au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, precum și caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credințe, urmând a se înlătura și critica privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 970 C. civ. (1864).

Recurenta-pârâtă critică decizia din apel și sub aspectul aplicării greșite a art. 37, art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, susținând că legiuitorul nu a prevăzut în O.U.G. nr. 50/2010 dreptul reclamanților de a refuza semnarea actelor adiționale de conformare a contractelor cu prevederile ordonanței, astfel încât, conform art. 95 alin. (5) nesemnarea de către consumatori a actelor adiționale este considerată acceptarea tacită.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul a stabilit printre altele, obligația băncilor de a transpune în contractele de credit, prevederi mai favorabile consumatorilor, decât cele contractuale existente.

Astfel, potrivit art. 95 alin. (1), "pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență", iar alin. (2) prevede că "modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență"; de asemenea, conform alin. (5) "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită".

Nu se poate aprecia că actul adițional propus de pârâtă și-a produs efectele, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată prin Legea nr. 288/2010 cu modificări.

Astfel, art. 95 s-a modificat prin legea de adoptare, în sensul în care prevederile ordonanței nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia.

În privința actelor adiționale încheiate și semnate, precum și a celor nesemnate dar considerate ca fiind acceptate tacit, art. II din Legea nr. 288/2010 a prevăzut că își vor produce efectele conform termenilor contractuali agreați între părți, cu o singură excepție, în cazul actelor acceptate tacit, când consumatorul ori creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

Articolul II din Legea nr. 288/2010 nu se aplică în speță deoarece în cauza dedusă judecății nu există un act adițional încheiat și semnat nici expres, nici tacit, potrivit celor anterior expuse.

În plus se vor reține și dispozițiile O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, care la Art. II - Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor aduce mai multe completări articolului 9, printre care: lit. h) "Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator".

Așadar, în mod corect au reținut atât prima instanță și apoi instanța de apel, în ceea ce privește actul adițional de aliniere la prev. O.U.G. nr. 50/2010, neînsușirea acestuia de către reclamanți, expres, prin semnare, ori tacit, în condițiile în care, modificările contractuale aduse prin actul adițional exced prevederilor actului normativ citat, context în care incidența sancțiunii nulității se impune cu evidență.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta F. S.A. (fostă E. S.A.) BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 261 din 11 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta F. S.A. (fostă E. S.A.) BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 261 din 11 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2020.