ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1854/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18.012017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. ȘI S.C. D. S.R.L., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

a) constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc a prevederilor contractuale regăsite în contractul de credit numărul 70313559 din data de 16.06.2008 la art. 4.2: "Toate plățile reprezentând rambursări în cadrul prezentei Facilitați se vor efectua în data de 20 a fiecărei luni, în valuta în care s-a acordat facilitatea, fără niciun fel de deducere sau reținere aferenta vreunor compensări, creanțe, taxe sau impozite";

b) obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de 2,1 RON/USD, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;

c) obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar;

d) obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 250.000 de RON, cu ocazia constatării inserării unor prevederi de tip abuziv în cadrul contractelor de credit.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, prevederile art. 966-970 C. civ. din 1864, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

La termenul din 9 mai 2017, instanța de fond a admis cererea pârâtei C. S.A. de introducere în cauză a co-împrumutaților E. și F., în calitate de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 3843 din 23 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, la data de 19 aprilie 2018, reclamanții A. și B., solicitând admiterea căii de atac, iar pe fond, admiterea acțiunii. Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 8 mai 2018.

Totodată, la 4 iunie 2018, intimata C. S.A. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea, în parte, a considerentelor cu privire la capătul 4 al cererii de chemare în judecată, în sensul de a lua act de faptul că reclamanții au renunțat la acest capăt de cerere, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 93 A din 25 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3843 din 23 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații C. S.A., S.C. D. S.R.L., E. și F..

A admis apelul incident declarat de pârâta C. S.A., în sensul că a înlăturat din considerentele sentinței apelate al treilea paragraf pagina 9, referitor la respingerea capătului privind daunele morale.

A obligat intimații-reclamanți A. și B. să plătească apelantului incident C. S.A. suma de 1.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat redus.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a daunelor morale, curtea de apel a reținut că, la termenul din 20 iunie 2017, reclamanții prin apărător au renunțat la acest capăt, aspect necontestat în apel, motiv pentru care acest petit nu a mai putut fi analizat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 93 A din 25 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Au solicitat admiterea recursului declarat, cu consecința casării deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși acțiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, lege specială, aprecierea instanței de judecată referitoare la aplicarea în speță a principiului nominalismului reprezintă o contradicție din punct de vedere juridic, întrucât acest principiu ar putea fi aplicabil doar în situația în care acțiunea ar fi fost întemeiată pe reglementările privind răspunderea civilă contractuală.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de judecată a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și Directivei 93/13/CEE.

Au precizat că, potrivit deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C186/16 Andriciuc vs Banca Românească, Banca trebuia să prezinte împrumutaților posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină, precum și să furnizeze informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză.

Potrivit deciziei arătate, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului.

Curtea a subliniat în considerentele deciziei pronunțate în cauza C-186/16 că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revenind instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței bunei-credințe și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

Recurenții-reclamanți au precizat că, potrivit deciziei menționate, o astfel de evaluare trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului și ținând seama, în special, de expertiza și de cunoștințele băncii în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Ca atare, Curtea a amintit că se impune verificarea modului în care este explicat mecanismul de funcționare a clauzei de schimb valutar (a cărei imprecizie sau netransparență determină lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei), precum și relația acestui mecanism cu alte clauze, astfel încât "consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește".

În ceea ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului, recurenții-reclamanți au subliniat că există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanță poate analiza clauze ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Au susținut că această problemă a fost deja tranșată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligatorie pentru instanțele din România, întrucât în cauza G-484/08 se arată că:

"dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Mai mult, au precizat că în cauza C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca fiind nule, clauzele abuzive ale unui contract, întrucât această putere "se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele".

Ca atare, au susținut că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv a! clauzelor privind prețul contractului, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

Au considerat că analiza sintagmei:

"redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil" trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului.

Menționând că "limbaj clar" înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, au subliniat că și dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune.

În ce privește limbajul "inteligibil", au arătat că un asemenea limbaj înseamnă, potrivit Înaltei Curți, posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice caro rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În acest sens, au făcut referire la concluziile la care a ajuns Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (Arpad Kasier împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75, arătând că:

"Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală ..., cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod chiar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului... la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze . . . . . . . . . ., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește".

Or, recurenții-reclamanți au considerat că instanța nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei din art. 8 din Contractul de credit, în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatoarei, situație ce pune în discuție, în opinia recurenților, buna-credință a băncii la încheierea acestui contract.

Făcând trimitere la cauza C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cadrul căreia se solicita lămuriri cu privire la aplicarea principiului nominalismului, în acord cu Directiva 93/13/CEE, în cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au formulat cerere de suspendare a cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare care să vizeze interpretarea Directivei menționate.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., admiterea excepției nulității recursului formulat de reclamanții A. și B., iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a recursului, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 mai 2020 a fost respinsă excepțiile nulității recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A. și a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia.

La termenul de judecată din 7 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere solicitarea recurenților de suspendare a cauzei până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a cauzei nr. C-81/19, a constatat că aceasta a rămas fără obiect ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurenților, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

În speță, instanța de apel a verificat aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii (constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar din contractul de credit nr. x/16.06.2008 ca urmare a caracterului abuziv; înghețarea cursului valutar USD-LEU la momentul semnării convenției valabil pe toată durata derulării raporturilor; restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la data semnării contractului), în limitele în care apelanții-reclamanți au înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, dar și la motivele de apel invocate de către aceștia, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurenților nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

În mod greșit, recurenții se prevalează de faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși acțiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, lege specială, aprecierea instanței de judecată referitoare la aplicarea în speță a principiului nominalismului reprezintă o contradicție din punct de vedere juridic, întrucât acest principiu ar putea fi aplicabil doar în situația în care acțiunea ar fi fost întemeiată pe reglementările privind răspunderea civilă contractuală.

Este de necontestat că acea clauză contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății.

Potrivit art. 1578 din C. civ. din 1864:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, prioritare față de norma de drept comun, care, în astfel de situații, se aplică numai unde legea specială nu dispune.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispozițiile prevăzute de art. 1578 C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată și de decizia pronunțată în cauza C-81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauza prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat se regăsește în convenția de credit și nu are un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpune acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, clauza contractuală în discuție reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Prin urmare, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (părțile nederogând de la aceasta în cuprinsul contractului), acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze, aspect reținut cu justețe și de instanța de apel.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenți, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 93A din 25 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenților în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-reclamanți A. și B. la plata sumei de 3036,80 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 93A din 25 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 3036,80 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2020.