ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 118/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâta N. S.A., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 la punctul 5, cu conținutul indicat în Anexa 1 la punctul 5, și eliminarea acestora din contractele de credit; să dispună obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; să dispună obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar; să dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 250.000 de RON cu ocazia constatării inserării unor prevederi de tip abuziv în cadrul contractelor de credit.

Pârâta N. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat disjungerea cauzelor și a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecata introdusă de reclamanta A. pentru lipsa litisconsorțiului procesual activ și a solicitat, în subsidiar, anularea cererii de chemare în judecată în temeiul art. 175 C. proc. civ. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților D. și C. ca urmare a lipsei calității de consumator și excepția lipsei de interes a cererii introduse de reclamanții E. și F.. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 7946 din 15 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cererilor formulate de reclamanții A. și B., fiind declinată competența de soluționare a acestor cereri în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, și a disjuns cererile formulate de reclamanții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâta N. S.A., acestea fiind înregistrate sub nr. de dosar x/2016

Prin încheierea de ședință din 15 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților C. și D. și excepția lipsei de interes a reclamanților E. și F. în formularea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 724 din 1 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M..

Prin decizia civilă nr. 1083/A din 15 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de reclamanții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs C., D., E., F., G., H. și M., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență următoarele:

Recurenții-reclamanți arată că în mod greșit curtea de apel a apreciat că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv pentru că reflectă o normă legală. Mai arată că în mod nelegal a statuat instanța de apel că nu poate avea în vedere apărările recurenților cu privire la lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc, la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților sau la inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit.

Se mai susține că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de informare, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 289/2004, de Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, de Directiva 2008/48/CE, de art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, de art. 44 din Legea nr. 296/2004 și de jurisprudența europeană deoarece nu a discutat cu recurenții-reclamanți riscurile de indexare a cursului valutar. Faptul că numai recurenții-reclamanți suportă riscul aprecierii francului elvețian creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor, constând în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale, susțin recurenții. Mai susțin că banca, cu rea-credință, a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în franci elvețieni ar fi mai avantajos, deși ar fi trebuit să cunoască evoluția în viitor a monedei de creditare, și astfel a încălcat dispozițiile art. 970 C. civ. din 1864.

În opinia recurenților-reclamanți, conform criteriilor stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, o clauză potențial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credințe și transparenței.

Autorii căii de atac afirmă că au fost obligați să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care le-a fost acordat creditul întrucât nu au avut la dispoziție un împrumut în franci elvețieni, acesta fiind o monedă de substituție, și nu au avut nici un control asupra modului în care s-a efectuat schimbul valutar. Se mai afirmă că în această situație nu este aplicabil principiul nominalismului.

Aceleași părți consideră că nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar și că profesionistul nu a răsturnat prezumția de nenegociere prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 întrucât nu a dovedit că a propus recurenților și alte oferte de creditare.

Recurenții-reclamanți arată că jurisprudența europeană a statuat asupra obligației instituțiilor financiare de a furniza împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză și că instanța europeană a stabilit că instanțele naționale pot analiza caracterul abuziv al clauzelor care țin de caracterul adecvat al prețului sau de obiectul principal al contractului. Cu toate acestea, se susține în memoriul de recurs, curtea de apel a reținut în mod greșit că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, și sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al normelor de protecție. Ca urmare, instanța ar putea examina dacă respectiva clauză a fost inserată în contract fără respectarea obligației de informare, consiliere și avertizare a consumatorului și ar putea examina și caracterul clar și inteligibil al respectivei clauze, cu atât mai mult cu cât aceasta reflectă o normă supletivă.

În opinia recurenților, se impune adaptarea contractului la noile împrejurări economice determinate de restabilirea prestațiilor inerente contractului la cursul de schimb CHF-leu de la data încheierii convenției întrucât schimbarea acestor împrejurări a fost imprevizibilă, determinată de un eveniment viitor și incert, iar executarea contractului în condiții de hipervalorizare a monedei creditului nu mai corespunde voinței concordante a părților. Se arată că teoria impreviziunii, astfel cum a fost reflectată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 623/2016, permite adaptarea (renegocierea) sau încetarea contractului în scopul reechilibării prestațiilor.

Recurenții-reclamanți afirmă că în temeiul principiului nominalismului s-au obligat să restituie împrumutul acordat de bancă în aceeași monedă în care a fost acordat, respectiv CHF și că au avut reprezentarea riscului valutar.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 1083/A din 15 mai 2018 au declarat recurs și I., J. și K., solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei recurate.

Prin memoriul de recurs, I., J. și K. au susținut, în esență, că decizia curții de apel conține o motivare succintă și incompletă întrucât a fost insuficient analizată clauza de risc valutar.

Recurenții-reclamanți arată că au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăți în moneda creditului, cu suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar întrucât nu au fost negociate, iar banca nu și-a îndeplinit obligațiile de informare, consiliere și avertizare, încălcând dispozițiile art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, ale art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și cele statuate de jurisprudența europeană.

Față de caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, autorii căii de atac apreciază, în temeiul art. 966-970 C. civ. din 1864, că se impune înghețarea/stabilizarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, cu aplicarea teoriei impreviziunii.

Se mai susține că o clauză contractuală precum cea de risc valutar, care impune restituirea creditului în moneda împrumutată, trebuie să permită consumatorului să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din fluctuațiile monedei de creditare; în caz contrar, instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive.

Recurenții-reclamanți susțin că se impune înghețarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului și denominarea plăților în moneda națională întrucât contractul de credit este un contract comutativ al cărui echilibru a fost afectat de hipervalorizarea francului elvețian care este un eveniment viitor și incert raportat la momentul încheierii contractului.

Recurenții-reclamanți I., J. și K. și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs I., J. și K. au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și art. 4 raportat la art. 518 și art. 27 C. proc. civ. cu referire la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare față de cererile de recurs formulate prin care a invocat excepția inadmisibilității recursurilor raportat la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți C., D., E., F., G., H. și M. și de recurenții-reclamanți I., J. și K. împotriva deciziei civile nr. 1083/A din 15 mai 2018 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la 27 mai 2020, cu citarea părților și pentru discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Prin încheierea din 27 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, motivarea regăsindu-se în considerentele încheierii menționate.

La termenul de la 27 mai 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 27 ianuarie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți E., M., C., G., F., D. și H., instanța supremă reține că nu au fost formulate critici din perspectiva acestui motiv de recurs.

Prin recursul declarat de recurenții-reclamanți I., J. și K. s-a susținut că decizia curții de apel include o motivare succintă și incompletă întrucât nu a fost analizată suficient clauza de risc valutar, critici care nu sunt însușite de Înalta Curte deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.. Acest text de lege consacră în mod expres structura hotărârii judecătorești, stabilind în privința considerentelor că acestea conțin pe lângă arătarea obiectului cererii și susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele care care au format convingerea instanței la pronunțarea soluției, și pentru ca instanța de recurs să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei). Ca urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Înalta Curte apreciază că motivarea curții de apel întrunește exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor în discuție prin prisma considerentelor Cauzei C-186/16 și prin raportare la prevederile art. 1578 C. civ. din 1864, la considerentul al treisprezecelea din Directiva 93/13 și la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Instanța supremă, constatând că prin ambele cereri de recurs se invocă, în esență, aceleași critici referitoare la caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar, neîndeplinirea de către bancă a obligației de informare a împrumutaților asupra fluctuațiilor monedei de creditare, caracterul nenegociat al contractelor, reaua-credință a băncii, înghețarea cursului valutar și denominarea ratelor de credit în moneda națională la valoarea de la data încheierii contractelor de credit și adaptarea clauzelor contractuale în temeiul teoriei impreviziunii, le va analiza prin considerentele comune ce urmează.

Înalta Curte va înlătura criticile relative la soluția de respingere a apelului raportat la considerentele prin care instanța de apel a constatat că prevederile din contractele de credit prin care se stipulează că plățile se efectuează în moneda creditului sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o dispoziție legală supletivă.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, "(...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Articolele în discuție din contractele de credit prevăd că "orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul."

Raportat la considerentele mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenții-reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Argumentele din memoriile de recurs ce vizează aspectele legate de informarea consumatorilor cu privire la riscurile de indexare a monedei creditului, de caracterul nenegociat al contractelor și de reaua-credință a băncii reprezintă chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Instanța supremă va înlătura și susținerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractelor de credit în sensul stabilizării (înghețării) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării acestora și denominarea în monedă națională a plăților întrucât se reiterează cele aduse în discuție în fața instanței de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. Aceste solicitări ale recurenților tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Criticile referitoare la soluția instanței de apel de a respinge capătul de cerere referitor la revizuirea efectelor contractului de credit pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuația de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți E., M., C., G., F., D. și H. și de recurenții-reclamanți I., J., K. împotriva deciziei civile nr. 1083/A din 15 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți E., M., C., G., F., D. și H. și de recurenții-reclamanți I., J., K. împotriva deciziei civile nr. 1083/A din 15 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2021.