ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1746/2020

Ședința publică din data de 29 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, în speță, se aplică principiul nominalismului monetar, care are o reglementare legală prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât achitarea ratelor în moneda în care creditul a fost acordat, indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită.

Tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, că prevederile contractuale sunt clare și inteligibile, precum și că prin contractul de credit nu s-a derogat de la principiul nominalismului monetar. Totodată, instanța a statuat că în lumina acestui principiu nu se poate substitui voinței părților și nici nu poate înlocui principala obligație aflată în sarcina debitorului, după cum nici nu poate modifica obiectul contractului pe parcursul executării acestuia.

A mai reținut tribunalul că înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat expres de C. civ. de la 1864.

În ce privește cauza Andriciuc, prima instanță a conchis că dezechilibrul trebuie raportat la momentul încheierii contractului și trebuie să privească aspecte intrinseci acestuia, or, în cauză, se invocă un aspect extrinsec, respectiv valorizarea CHF în raport de moneda națională.

De asemenea, a arătat tribunalul, instanța europeană a reținut în cauza Andricuc că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Rezultă că instanța comunitară nu pornește de la premisa că profesionistul are cunoștințe în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și nu instituie o prezumție în acest sens, ci această împrejurare trebuie verificată de instanță.

Or, în lipsa unor dovezi concrete administrate de reclamanți și ținând cont de conținutul obligației de informare, astfel cum era determinat de legislația în vigoare la momentul contractării, tribunalul a considerat că nu se poate reține în sarcina băncii încălcarea acestei obligații.

Prima instanță a argumentat că nu se poate reține reaua-credință a băncii pentru simplul fapt că aceasta este o instituție financiară și a apreciat că banca nu a avut posibilitatea de a prevedea evoluția cursului de schimb. Totodată, a considerat că, în condițiile în care principiul nominalismului monetar, a cărui aplicație se face prin clauza atacată, este un principiu reglementat de lege, nu se poate reține reaua-credință a băncii.

De asemenea, a mai arătat că informarea în perioada precontractuală trebuie să permită consumatorilor să înțeleagă obligațiile pe care urmează să și le asume, astfel încât decizia pe care o vor adopta să corespundă nevoilor lor, or, contractând un credit într-o monedă străină, consumatorii au acceptat, în deplină cunoștință de cauză, variația cursului valutar.

Întrucât clauza contractuală prevăzută la art. 6.3, considerată abuzivă, este clară și inteligibilă și face aplicarea unei dispoziții legale, iar obligația de prezentare a riscului decurgând din devalorizarea monedei naționale în raport de celelalte monede nu exista la momentul încheierii contractului de credit, tribunalul a considerat că nu pot fi reținute susținerile reclamanților în sensul că pârâta a folosit acțiuni sau omisiuni înșelătoare în sensul dispozițiilor art. 6 și 7 din Legea nr. 363/2007.

S-a mai reținut de către prima instanță că cererea de înlocuire a obligației de restituire a creditului în CHF cu obligația de restituire a sumei acordate în RON la cursul CHF din data contractării creditului este lipsită de fundament juridic și că, în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți.

S-a constatat că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți, în acest sens, tribunalul având în vedere și considerentele expuse în Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017, paragrafele 37-41.

Tribunalul a mai arătat că Norma BNR nr. 17/2003 nu poate constitui un temei pentru înghețarea cursului valutar, deoarece prin acest act normativ sunt detaliate politicile de administrare a riscurilor semnificative, iar nu modul de modificare a contractelor de credit.

A motivat tribunalul că nu se impune aplicarea teoriei impreviziunii raportat la principiul nominalismului monetar și în considerarea faptului că, împrumutații alegând să încheie un contract de credit în altă monedă decât cea în care obțineau veniturile, și-au asumat riscul valutar.

Prima instanță nu a reținut nici incidența art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, deoarece acordarea creditului în valută nu reprezintă o condiție contractuală despre care consumatorul nu a avut posibilitatea să ia cunoștință.

Tribunalul a argumentat că prevederile Legii nr. 289/2004, invocate de reclamanți, nu sunt incidente în cauză în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 193/2000, având în vedere faptul că legea se aplică contractelor de credit încheiate pentru sume de 200-20000 euro, iar valoarea creditului în cauză este de 159150 CHF, menționând, totodată, că, în ce privește cererea de înghețare a cursului valutar la valoarea cursului de 2,25 RON/CHF, aceasta este subsecventă solicitării de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, astfel că urmează soarta cererii principale.

A mai reținut prima instanță că măsura fixării cursului de schimb CHF/leu la nivelul de la momentul încheierii contractului și denominarea plății în moneda națională nu își găsește temei în Legea nr. 193/2000, care nu îi permite judecătorului să reformuleze contractul peste voința părților, ci doar să înlăture clauzele abuzive conform art. 6 și 7 din lege, precum și că instanța nu poate suplini acordul de voință al părților, neexistând nicio dispoziție legală sau contractuală în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății care să îi permită să intervină în contract în sensul modificării clauzelor acestuia.

De asemenea, prima instanță a arătat că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă dispozițiile regulamentului valutar.

În raport de considerentele menționate, tribunalul a respins acțiunea, inclusiv sub aspectul cererii accesorii de acordare a daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 498 A din 20 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților, aceștia fiind obligați, totodată, la plata către intimată a sumei de 1.110,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, cu privire la limitele devoluțiunii, că apelanții au criticat soluția referitoare la clauza de risc valutar, la înghețarea cursului și la obligația de restituire a sumelor reprezentând diferență curs valutar și a dobânzii legale.

Instanța de prim control judiciar a argumentat că, întrucât prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, în condițiile în care părțile nu au derogat de la acestea în cuprinsul contractului, dispozițiile contractuale contestate sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze.

Instanța de apel a reținut că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv, pentru că reflectă o normă legală, astfel încât nu se poate verifica îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In ce privește critica referitoare la soluția pe capătul de cerere privind înghețarea cursului la data încheierii contractului, instanța de apel a arătat, în primul rând, că acest petit este accesoriu față de capătul de cerere având ca obiect nulitatea clauzei de risc valutar și, dată fiind soluția privind această clauză, argumentul vizând nulitatea prevederii nu poate fi reținut în vederea înghețării cursului valutar leu-CHF valabil la data încheierii convenției.

În al doilea rând, dacă s-ar admite solicitarea apelanților de înghețare a cursului de schimb CHF-leu la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, instanța de apel a menționat că ar exista un dezechilibru economic cert în defavoarea băncii întrucât acesteia i s-ar restitui o sumă mult mai mică decât cea împrumutată.

De asemenea, cererea privind stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la data încheierii contractului ar aduce o încalcare a principiului libertății contractuale prevăzut de art. 969 din C. civ. de la 1864, deoarece instanța nu se poate substitui voinței părților în sensul de a modifica unilateral contractul, ci are doar posibilitatea să constate nulitatea unei clauze abuzive în condițiile legii.

În ce privește solicitarea ca stabilizarea să aiba loc la momentul semnării contractului, în sensul ca instanța să stabilească cursul de la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, instanța de apel a arătat că aceasta este nefondată, având în vedere că stabilizarea cursului, ca efect al soluției de reechilibrare a prestațiilor nu poate avea consecințe pentru trecut. De altfel, însăși Curtea Constituțională, în paragraful 98 din Decizia nr. 623/2016, a statuat că intervenția judecătorului în contract nu poate afecta raporturile dintre părți pentru trecut, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului.

Instanța de prim control judiciar a argumentat că nu se pot revizui prevederile contractuale în sensul dorit de apelanți, în baza teoriei impreviziunii, întrucât, față de cele statuate de Curtea Constituțională în paragrafele 96, 98, 99, 100, 117 și 119 ale deciziei nr. 623 din 25.10.2016 și paragraful 49 al deciziei nr. 62/2017, apelanții-reclamanți nu au demonstrat că sunt debitori care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractul de credit, perfectat la data de 17.01.2008, din cauza evenimentului exterior și imprevizibil invocat, respectiv hipervalorizarea CHF în raport cu leul.

În ce privește solicitarea apelanților de restituire a sumelor achitate în plus, la care se adaugă dobânda legală, având în vedere soluția cu privire la stabilizarea cursului, precum și caracterul accesoriu al petitului, instanța de apel a constatat că acest capăt nu poate fi admis.

Sub aspectul capătului referitor la acordarea de daune morale în cuantum de 250.000 RON, apelanții nu au formulat vreo critică, însă, având în vedere că acest petit era accesoriu primului, întrucât se solicitau despăgubiri pentru inserarea de clauze abuzive în contract, precum și cele statuate în legătură cu acest capăt, soluția primei instanțe de respingere a acestei solicitări este întemeiată, a arătat instanța de apel.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o noua judecata instanței de apel pentru reanalizarea clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/17.01.2008, care permite băncii să încaseze toate ratele și costurile creditelor în aceeași monedă în care au fost acordate, indiferent de fluctuația cursului de schimb valutar.

S-a învederat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale vizând aplicarea principiului nominalismului monetar, având în vedere că cererea reclamanților a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000, solicitându-se constatarea nulității absolute în ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive.

Recurenții au subliniat că din decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțata în cauza C186/16 Andriciuc vs Banca Romaneasca, ce vizează creditele în franci elvețieni, rezultă că banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină, îl au asupra ratelor împrumutului. Astfel, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile.

S-a mai arătat că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu și că, instanței naționale îi va reveni sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței bunei-credințe, iar pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

În ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului, recurenții-reclamanți au arătat că există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, evocând-se, în continuare, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și reglementările comunitare cu privire la protecția consumatorilor.

Recurenții au mai arătat că instanța de apel nu a făcut o analiză a caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 6.3 din contract în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală, având în vedere că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a prorogat discutarea excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A. prin întâmpinare. Ttotodată, a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

Motivele invocate de recurenții-reclamanți se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel în ceea ce privește aplicarea dispozițiile legale vizând principiul nominalismului monetar, întrucât cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000, nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu variația cursului și riscurile aferente, invocând Cauza Andriciuc împotriva României, precum și faptul că instanța de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 6.3 din contract în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, punându-se în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului în ce privește clauza respectivă.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., iar, pe de altă parte, soluția instanței de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanța națională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepția menționată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeași decizie a instanței europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56 Cauza C-186/16.

În același sens, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că, în speță, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanța de apel a reținut că, fiind vorba de un împrumut de consumație cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864 și că acea clauză contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat și suportarea de împrumutat, respectiv codebitor a eventualelor diferențe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale împrumutaților.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În consecință, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru apelanții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv din perspectiva condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Așadar, cum soluția instanței de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, argumentele recurenților-reclamanți care vizează nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu variația cursului și riscurile aferente, lipsa analizei caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 6.3 din contract în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu consecințe asupra bunei-credințe a băncii la încheierea contractului în ce privește clauza respectivă, nu pot fi reținute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 498 A din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2020.