ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 307/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI a Civilă sub nr. x/2015, la data de 19.11.2015, prin disjungere din dosarul nr. x/2015 (înregistrat la 20.01.2015), reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.A., a solicitat să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit încheiat de părți: art. 4.1 potrivit cu care orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul; art. 4.2 potrivit cu care împrumutatul va rambursa creditul în 180 rate lunare egale (incluzând creditul și dobânda) a căror valoare, la data încheierii prezentului contract este de 1002,07 CHF; art. 4.6 - teza III potrivit cu care eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; art. 5.9 - teza II potrivit cu care eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-leu de la acel moment.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate ca fiind aplicabile convenției, începând cu data conversiei din CHF în RON condițiile de finanțare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei, să se dispună continuarea raporturilor contractuale de creditare în litigiu dintre părți, prin aplicarea, începând cu data conversiei, la valoarea creditului a condițiilor de finanțare, practicate de pârâtă la momentul conversiei fiecărei convenții de credit în parte.

Ulterior pârâta a renunțat la judecarea cererii reconvenționale.

Prin încheierea din 4.01.2016, Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a unit cu fondul excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes, reținând că reprezintă apărări pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 429 din 09.02.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act că pârâta a renunțat la judecata cererii reconvenționale, a admis în parte acțiunea formulată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor prevăzute la art. 4.6 teza III și art. 5.9 teza II și a respins celelalte petite ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 429 din 09.02.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au formulat apel reclamanta A. și pârâta B. S.A..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1961/A din 7 noiembrie 2017, a respins apelul reclamantei A. ca nefundat; a admis apelul pârâtei B. S.A., a schimbat sentința apelată în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1961/A din 7 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că deși la termenul de judecată din 7 noiembrie 2017, a învederat instanței soluția pronunțată de către C.J.U.E. în cauza C-186/16 și a formulat și concluzii scrise cu privire la incidența deciziei și obligațiile instanței naționale prin raportare la această decizie, instanța de apel a ignorat aceste aspecte.

Față de aceste aspecte recurenta - reclamantă consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 C. proc. civ., care împreună cu art. 148 din Constituție și art. 5 din C. civ., definitivează încorporarea dreptului Uniunii Europene și a jurisprudenței C.J.U.E. în dreptul pozitiv românesc.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că deși apelul a fost unul devolutiv, instanța de apel a ignorat capetele de cerere care au făcut obiectul acțiunii formulate și a analizat doar aplicarea "principiului nominalismului", apreciind în mod eronat că este de prisos analiza celorlalte.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel nu a analizat primele 3 motive de nulitate, respectiv obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase(toxice) și obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare,deși, prin apelul devolutiv a fost învestită cu analiza soluției date de prima instanță și în privința acestora.

În opinia recurentei-reclamante, în privința celor 3 motive de nulitate, contrar soluției instanței de apel, nu operează excluderea aplicării Directivei 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesioniști și consumatori, motiv pentru care instanța trebuia să le analizeze, raportat la motivele de apel formulate.

Recurenta-reclamantă consideră că în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel a apreciat greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

După prezentarea unui fragment din considerentele deciziei recurate de la pagina 7, a unor opinii privind excepțiile de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale, a regulii preluate din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 93/2000, recurenta-reclamantă susține că, instanța de apel a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluție impusă de "principiul" nominalismului monetar, o regula din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră ca netemeinice și nelegale considerentele instanței de apel potrivit cărora " prin urmare, obligația instituită în sarcina apelantei-reclamante prin clauza cuprinsă în art. 4.1. a contractului de credit nr. x/29.09.2008, în sensul restituirii creditului în moneda în care acesta a fost acordat, nu poate face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind exclusă din domeniul de aplicare al acesteia. ".

În acest context, recurenta-reclamantă susține că acele clauze contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecție instituit de Directivă. In acest sens, instanța va aplica prioritar Directiva 93/13 și Tratatul de Funcționare a UE, așa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituție.

Recurenta-reclamantă consideră că, principiul nominalismului monetar, motivația pentru care instanțele de fond au respins cererea introductivă și apelul, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

În opinia recurentei-reclamante instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă, așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din decizie, excepția este de strictă interpretare.

Recurenta-reclamantă consideră că întregul raționament al instanței de apel se bazează pe analiza situației împrumutatului din dreptul comun și a principiilor incidente: forța obligatorie a contractului, executarea obligațiilor cu bună-credință, interzicerea îmbogățirii fără justă cauză. Or, instanța de apel trebuia să verifice cu precădere respectarea normelor speciale din materia protecției consumatorului.

Recurenta-reclamantă susține că în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

În opinia recurentei-reclamante caracterul clar și inteligibil, așa cum a fost explicat de către C.J.U.E. în numeroase spețe, inclusiv Andriciuc, trebuie să însoțească o clauză întotdeauna, chiar și atunci când transpune o normă supletivă din dreptul național, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înțelege consecințele economice și potențialele efecte ale unei asemenea clauze.

Recurenta-reclamantă consideră că, în situația în care instanța constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata și moneda contractului, are obligația de a analiza caracterul abuziv al acesteia.

Recurenta-reclamantă susține că exprimarea neclară și neinteligibilă a clauzelor determină aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, dar echivocul acestora determină și presupunerea că, sub masca unor formulări ambigue, cu multiple înțelesuri, comerciantul impune consumatorului costuri ale contractului care nu își găsesc sorgintea în contract, ci în exteriorul acestuia, în relațiile comerciantului cu alți contractanți sau în influențele mediului economic asupra activității comerciantului, care se pune la adăpost de astfel de conjuncturi sau riscuri prin transferul acestora asupra consumatorului printr-un contract tipizat asupra căruia consumatorul nu are nicio posibilitate de influență și nici de informare prealabilă.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la data de 8 mai 2018 recurenta-reclamantă a solicitat, în esență, respingerea apărărilor invocate ca neîntemeiate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 septembrie 2018 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierile din data de 15 noiembrie 2018 s-a admis cererea formulată de petenta A., s-a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., așa cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Prin încheierea din data de 6 iunie 2019 a fost admisă cererea formulată de recurenta - reclamantă A., s-a repus cauza pe rol și s-a fixat termen la data de 17 decembrie 2019, în completul de filtru, pentru examinarea stadiului recursului.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 13 februarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare a soluționării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluție, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susținut că instanța de apel prin neaplicarea deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16, a încălcat dispozițiile art. 4 C. proc. civ., art. 5 C. civ. și art. 148 din Constituție.

Înalta Curte reține că potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Totodată, potrivit art. 4 C. proc. civ. normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică prioritar indiferent de calitatea sau de statutul părților, iar potrivit art. 5 C. civ. în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauză, se constată că instanța de apel a recunoscut prioritatea dreptului Uniunii Europene, în conformitate cu dispozițiile menționate, analizând apelul din perspectiva Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 20.09.2017 în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., redând pe larg considerentele instanței europene în analiza acestei cauze, cu raportare la datele concrete ale speței.

În argumentarea punctului 6 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta - reclamantă a susținut că instanța de apel a ignorat cele 3 capete de cerere ce au făcut obiectul acțiunii formulate, apreciind în mod eronat că este de prisos analiza lor.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speță nu se regăsește.

Astfel, se constată că instanța de apel prin decizia recurată, în cuprinsul paginii 6 și începutul paginii 7, a răspuns celor trei capete de cerere reținând că:

"Raportat la nerespectarea obligației de informare, consiliere și avertizare, respectiv la existența unor practici înșelătoare, Curtea constată că reclamanta a înțeles să se raporteze la dispozițiile Legii nr. 363/2007, reiterându-și argumentele prin prisma acestor dispoziții legale și în cadrul notelor scrise depuse cu ocazia dezbaterilor asupra apelului. În acest context, Curtea menționează că elementele semnalate pot prezenta relevanță în cadrul condițiilor prevăzute de lege pentru diferite acțiuni în justiție, precum cele în nulitate relativă pentru eroare ori dol sau cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanțieze aspecte legate de caracterul clar și inteligibil al unor clauze contractuale ori de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe. În consecință, Curtea concluzionează că toate aceste susțineri pot fi analizate numai prin raportare la condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate."

Totodată, referitor la capătul de cerere ce vizează produse/servicii financiare defectuoase (toxice), instanța de apel a reținut că " riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atât timp cât serviciul prestat, respectiv operațiunea de creditare, nu se circumscrie noțiunii de produs în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 240/2004" și că " în ceea ce privește termenul "toxic", utilizat de către reclamantă, Curtea constată că nu este prevăzut de legislația din materie, relativ la serviciile financiare, astfel încât nu poate fi reținut în sensul său propriu." astfel încât "nu se poate susține că serviciul de creditare furnizat de către pârâtă poate fi considerat toxic ori defectuos"

Astfel fiind, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În speță, se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, împrejurarea că recurenta-pârâtă este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurentă în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa informării și a negocierii clauzelor contractuale, acesta având, în opinia recurentei, caracterul unui contract de nenumit, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurentei-reclamante referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

(...)

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, curtea de apel a reținut în mod corect că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat nu face altceva decât să reflecte dispozițiile dreptului intern, respectiv, principiul nominalismului monetar,

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanței de apel, se reține că obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că în privința hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1961/A din 7 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1961/A din 7 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.