ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 309/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 10.12.2015, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/20.12.2007 - secțiunea 2 - art. 2.2 și secțiunea 6 - art. 6.3, pentru încălcarea următoarelor obligații: obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase; obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit. Solicită obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- leu din acea zi. Clauzele menționate se referă la obligația reclamanților de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 2336 din 14.04.2016, a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.; a constatat nulitatea absolută a clauzelor din condițiile speciale ale contractului de credit x/20.12.2007 Secțiunea 2-art. 2.2 si secțiunea 6-art. 6.3.; a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care sa prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului în CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-leu din acea zi.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1507/2017 din 11 octombrie 2017, a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2336 din data de 14.04.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații - reclamanți A. și B.; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1507/2017 din 11 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5. C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că, deși prin încheierea din data de 13 ianuarie 2017 instanța de apel a suspendat soluționarea cauzei până la pronunțarea de către CJUE în cauza C - 186/16, ulterior reluării judecății, prin soluția pronunțată în dosar, instanța nu a aplicat Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"In materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților ".

Totodată, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Or, în cazul de față, instanța de fond nu a fost învestită cu analizarea clauzei relative la dobândă, iar aspectele referitoare la o dobândă mai avantajoasă pentru reclamanta A. pentru perioada în care a fost salariata Băncii nu are legătură cu soluționarea prezentului litigiu.

De asemenea, instanța de apel mai reține:

"Curtea are în vedere totodată și aspectele pozitive legate de: modalitatea de informare a reclamanților, calitatea unuia dintre ei (A.) de angajat al pârâtei, natura creditului de refînanțare a altui credit, acordarea unei dobânzi reduse la jumătate față de dobânda băncii la zi (...) toate acestea fiind elemente esențiale care demonstrează îndeplinirea de către apelanta-pârâtă a obligației de informare."

Dincolo de faptul că dobânda contractuală nu face obiectul prezentului dosar, recurenții-reclamanți au învederat că aceste condiții preferențiale la credit au făcut întotdeauna parte din "pachetul salarial" oferit de bancă și reducerea de marja a fost compensata cu ore de muncă.

Contractul a fost semnat cu o rată de dobândă formată din LIBOR si marja de 2.25%.

In anul 2009 Banca a majorat marja la 3.6%. Ulterior începând cu ianuarie 2015 cursul CHF-Leu a crescut simțitor în acea perioadă.

In baza principiului disponibilității față de obiectul dedus judecății, judecătorul trebuie să se abțină să depășească limitele competențelor cu care a fost învestit. Această normă, reglementată inclusiv în art. 9 C. proc. civ., are menirea de a sublinia preeminența principiului disponibilității față de cel al rolului activ al instanței de judecată, au conchis recurenții-reclamanți.

Recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E., ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material, adică punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că, raportat la exigențele deciziei C.J.U.E., analiza efectuată de instanța de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, așa cum a fost explicat de C.J.U.E.în cauza C-186/16, instanța de apel făcând abstracție în totalitate de aceste mecanisme, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

După prezentarea unor considerente reținute în decizia amintită, recurenții-reclamanți au susținut că, în lumina acestora trebuie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, care pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive; chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. S-a subliniat că aceste clauze sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contracte nenegociate și, contrar cerințelor bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, dezechilibrul manifestându-se și in timpul executării contractului.

Recurenții-reclamanți au arătat, în sinteză, că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

În aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

În continuare, s-a arătat că, întrucât clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv, or, prin raportare la considerentele reținute în cauza Andriciuc din această perspectivă, instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

Recurenții-reclamanți au susținut că C.J.U.E.se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire Ia posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații și că, în mod greșit, instanța de apel și-a însușit argumentul pârâtei în sensul că nu putea previziona evoluția cursului valutar, că nu putea "prevedea imprevizibilul" și, în consecință, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor.

Capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acțiunii de fața, ceea ce prezintă relevanță fiind obligația băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora, s-a mai arătat.

Astfel, raportat la toate aceste argumente, nu pot fi reținute ca pertinente considerentele instanței de apel în care se reține că:

"posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul în cursul derulării contractului nu putea fi considerată o situație neașteptată în contextul economic românesc, fiecare persoană, chiar cu un nivel redus de cunoștințe financiare, cunoscând efectele fluctuațiilor valutare, după apariția pieței valutare"

Contrar celor reținute de către instanța de apel și potrivit C.J.U.E., banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variații de curs și efectele acestor variații.

Recurenții-reclamanți au susținut că atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE).

Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Sub aspectul obligației de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că în conținutul obligației de informare trebuie sa se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit. Aceasta este obligația de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauție pe care trebuie să și le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât și riscurile potențiale, excepționale .

Codul consumului stabilește o astfel de obligație de avertizare pe mai multe paliere.

Riscul valutar este unul dintre aspectele esențiale ale creditului în monedă străină, acesta fiind dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plata în perioadele de criza sau de turbulențe ale pieței.

Acest risc supra-adăugat al hiper-valorizării a fost calificat recent, prin decizia CCR nr. 623/2016, drept exemplu de impreviziune in contractele de credit, ceea ce înseamnă că dezechilibrul contractual generat de impreviziune nu este contemporan contractului, ci tine de derularea contractului (care poate fi valabil încheiat).

In speța Andriciuc, s-a statuat, cu valoare de norma obligatorie in dreptul intern, ca dezechilibrul contractual este, in germene, contemporan încheierii contractului de credit in moneda străina, dar manifestarea acestuia se situează, de regula, in faza derulării contractului.

Din aceasta perspectivă, este evident că orice banca vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (și are) obligația să includă în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 și, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obișnuite și la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obișnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. în plus, conform art. 6 și 7 din Legea 363/2007, orice informație esențială disimulată sau reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înșelătoare, sever sancționată, conform aceleiași legi.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv contrară recentei soluții din speța Andriciuc și alții contra Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind de-a dreptul compromițătoare (pentru o entitate care, în afaceri, se bazează pe credibilitate și nimic altceva), afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru banca aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii.

Întrucât interpretarea dată de C.J.U.E. normelor dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din Constituție, înseamnă că obligația de avertizare statuată de CJUE face parte din dreptul intern, fiind enunțată, încă din 2004 de Codul consumului (art. 15 si art. 48).

Recurenții-reclamanți au susținut că banca și-a încălcat in mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, subliniind că, în situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

In urmarea acestei sancțiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

In plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informații esențiale pentru formarea unui consimțământ conștient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parțial pentru vicierea consimțământului sau, în cazuri grave, rebuturi contractuale care pot fi desființate prin constatarea nulității absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

Recurenții-reclamanți, redând dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, au arătat că, întrucât a fost stabilit de instanțele de fond că nu au fost negociate clauzele deduse judecății există autoritate de lucru judecat pe acest aspect.

Clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, au mai susținut recurenții.

Raportat la considerentele CJUE din cauza Andriciuc sub acest aspect, având în vedere că dezechilibrul trebuie analizat și ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv, recurenții fac trimitere la Studiile și Buletinele Băncii Centrale a Elveției și ale Băncii Naționale a României, ce sunt anexate recursului.

Recurenții-reclamanți au susținut că Banca putea cunoaște posibilele variații ale cursului de schimb, iar faptul că tocmai în momentul în care Banca Națională a Elveției trimitea semnale clare cu privire la aprecierea francului, Banca pârâtă a început promovarea creditului în CHF, faptul că a creat acest produs astfel încât să fie mai accesibil decât celelalte credite ale sale în RON sau Euro (costuri mai mici, sume mai mari acordate), ne demonstrează că Banca a cunoscut despre valorizarea CHF și a intenționat să profite de ea în detrimentul consumatorilor.

Aceste avertizări trebuiau cunoscute de către Banca pârâtă, date fiind expertiza și cunoștințele unei instituții de credit, iar faptul că nu au fost aduse la cunoștința împrumutaților probează reaua-credință a băncii.

Recurenții-reclamanți au susținut că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților încă de la încheierea contractului. In mod esențial, însă, trebuie reținut că, în contractele comercianților cu consumatorii (și mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este finciarmente inegalitară.

In materia specifică a protecției consumatorilor, CJUE a arătat în mod constant că legea și judecătorul (care se poate sesiza chiar și din oficiu în acest scop) contrapun echilibrului formal ce rezultă din contractele de adeziune la care consumatorii sunt nevoiți să adere un echilibru real, de natură a da proporționalitate prestațiilor părților.

Acest echilibru formal la care se refera jurisprudența CJUE și care rezultă din contracte de adeziune este, de fapt, un camuflaj al unui dezechilibru originar semnificativ al prestațiilor părților, în care cel puternic are potențialul de a câștiga, în dauna (sau spre ruina) celui slab. înlăturând aceasta ipocrizie, ignorând aceasta aparență de echilibru, jurisprudența CJUE instituie o prezumție de dezechilibru al prestațiilor, prezumție pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influențeze natura clauzelor și, în plus, că și-a respectat obligația de informare în faza pre-contractuală.

În mod evident, pârâta în prezenta cauza nu numai ca nu a făcut proba echilibrului real între părțile contractante, dar nici măcar nu și-a propus o astfel de țintă probatorie.

Recurenții-reclamanți au mai susținut și că dezechilibrul poate surveni încheierii contractului, astfel că, având în vedere obiectivul legislației protecției consumatorului, de a combate condițiile contractuale inechitabile pentru consumator și pentru a-i permite acestuia sa cunoască pe deplin condițiile executării ulterioare a contractului subscris, se impune ca debitorul să fie pus în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale.

De aceea, prezintă o importanță esențială aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul sa poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susținut că omisiunea informării sau ocultarea informației confirmă dezechilibrul contractual și probează reaua-credință a băncii, precum și că transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului.

O neîntreruptă succesiune de texte din Directivele dedicate creditelor de retail (Directiva 87/102, Directiva 2008/48/CE, Directiva 2014/17/CE a creditelor imobiliare) au consacrat acest caracter comutativ, iar jurisprudența CJUE, precum si cea românească relativ recentă, au statuat regula imutabilității contractelor comutative în contracte aleatorii, în lipsa voinței exprese a consumatorului.

Astfel, în speță sunt incidente reglementările Directivelor indicate mai sus, eliminate în mod nejustificat de către instanța de apel.

În ceea ce privește consecințele constatării nulității abuzive a clauzelor contestate, recurenții-reclamanți au amintit că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor contestate, ca urmare a nerespectării de către banca pârâtă a următoarelor obligații: obligația de informare și de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Au arătat că în cazul în care instanța va constata neîndeplinirea obligației de informare de către Bancă, astfel cum a fost explicată pe parcursul prezentului recurs, în mod necesar acest aspect va însemna și neîndeplinirea celorlalte 3 obligații, dată fiind legătura existentă între acestea și obligația de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică a normelor ce instituie cele 4 categorii de obligații, sancțiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută, s-a mai susținut.

Având în vedere cele arătate referitoare la incompletitudinea sau vicierea consimțământului consumatorilor, pe motiv de omisiune a informării, ocultare a informațiilor sau dezinformare, precum și considerațiile relative la pervertirea caracterului comutativ al contractului de credit de retail, se poate analiza, chiar și din oficiu, eventuala nulitate a întregului contract de credit.

În privința clauzelor abuzive, evident, constatarea caracterului abuziv va determina eliminarea acestora din contract, urmând a nu mai produce efecte fata de consumatori.

În legătură cu răspunderea pentru produse și servicii cu defecte, sancțiunea predilecta a legislației pertinente este înlocuirea produsului sau refacerea serviciului cu defecte, în speță, înlocuirea unui produs financiar toxic (credit in CHF) cu un produs financiar natural ne-riscant (credit in RON), la o rată de conversie egală cu cursul CHF - leu din data contractării și cu costurile, și în condițiile contractuale contemporane încheierii acestora, sancțiune prevăzută de art. 17 din Codul consumului, precum si de art. 12, respectiv, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. înlocuirea și remedierea sunt gratuite, putând fi însoțite și de despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate.

Este esențial de reținut faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civila delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

"Simpla" constatare a nulității absolute a clauzelor va declanșa răspunderea civilă delictuală a băncii.

Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanți, care sa prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON facându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile și în condițiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

In probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, în temeiul art. 492 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea părții adverse la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

Prin întâmpinarea transmisă cu plic la data de 19 februarie 2018, pârâta C. S.A. a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 8 martie 2018, recurenții-reclamanți au solicitat, în esență, respingerea apărărilor invocate de către intimata-pârâtă, ca neîntemeiate și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 07 iunie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierile din data de 04 octombrie 2018 s-a admis cererea formulată de petenții A. și B., s-a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., așa cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Prin încheierea din data de 16 mai 2019 a fost admisă cererea formulată de recurenții - reclamanți A. și B., s-a repus cauza pe rol și s-a fixat termen la data de 05 decembrie 2019, în completul de filtru, pentru examinarea stadiului recursului.

Prin încheierea din 05 decembrie 2019 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 13 februarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare a soluționării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluție, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții - reclamanți au susținut că instanța de apel prin neaplicarea deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16, a încălcat dispozițiile art. 4, art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 5 C. civ. și art. 148 din Constituție.

Înalta Curte reține că potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Totodată, potrivit art. 4 C. proc. civ. normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică prioritar indiferent de calitatea sau de statutul părților, iar potrivit art. 5 C. civ. în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, în cauză, se constată că instanța de apel a recunoscut prioritatea dreptului Uniunii Europene, în conformitate cu dispozițiile menționate, analizând apelul din perspectiva Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 20.09.2017 în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., redând pe larg considerentele instanței europene în analiza acestei cauze, cu raportare la datele concrete ale speței.

Criticile recurenților-reclamanți potrivit cărora instanța de apel a analizat clauza privind dobânda contractuală și prin această analiză a fost încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 și s-a încălcat și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., vor fi înlăturate.

Înalta Curte, constată că recurenții-reclamanți prin redarea unui fragment din considerentele deciziei recurate, încearcă să inducă ideea că instanța de apel a depășit limitele judecării în apel.

Or, din analiza deciziei recurate reiese cu evidență că instanța de apel a analizat cauza în limitele determinate de criticile și apărările invocate, fără a fi încălcate menționatele dispoziții de procedură, iar faptul că în analiza efectuată, instanța a precizat aspectele pozitive ale situației de fapt, ca elemente esențiale în îndeplinirea obligației de informare, nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității urmare a nesocotirii obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv ale limitelor cadrului procesual fixat de aceștia.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenți în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la lipsa informării și a negocierii clauzelor contractuale, acesta având, în opinia recurenților, caracterul unui contract de adeziune, nu pot fi reținute, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

(...)

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, curtea de apel a reținut în mod corect că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat nu face altceva decât să reflecte dispozițiile dreptului intern, respectiv, principiul nominalismului monetar,

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reține că pârâta avea obligația de informare corectă și completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esențiale ale contractului, însă variația cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuțiile ei privind informarea clienților.

Totodată, se reține că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluția cursului de schimb, iar fluctuațiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar și de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanței de apel, se reține că obligația de informare nu presupune depășirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget și să se substituie voinței consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că în privința hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1507/2017 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1507/2017 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.