ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1960/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

I. Constatarea nulității absolute a clauzelor din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/19.05.2008 - Secțiunea 1-art. 1.3. lit. c), Secțiunea 2 - art. 2.2. și Secțiunea 6 - art. 6.3. (clauzele se referă la obligația reclamanților de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede), pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

(i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

(iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

II. Obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

III. Obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1948 din 29 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, prin care au solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, au solicitat instanței de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt și în drept pe care le-au invocat în cererea de chemare în judecată, iar, sub aspect probatoriu, au solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond, admiterea acțiunii formulate.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 75, 76, 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ., atunci când a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzelor stipulate în condițiile speciale ale convenției de credit nr. x, la art. 1.3 lit. c), art. 2.2 și art. 6.3 care reglementează obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda care a fost acordat respectiv CHF.

În concluzie, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și pe fond admiterea acțiunii formulate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 23 martie 2018, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, raportat la motivele dezvoltate în cuprinsul cererii, și, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se inadmisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin adresa înregistrată la dosar în data de 14 ianuarie 2019, intimata-pârâtă a adus la cunoștința instanței că, începând cu data de 23.10.2018, C. a devenit D. S.A., sens în care a depus dovezi, solicitând modificarea citativului și întocmirea tuturor actelor de procedură cu luarea în considerare a noii denumiri a persoanei juridice intimate. Totodată, a depus la dosar și dovada cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

De asemenea, având în vedere publicarea în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019 a deciziei Curții Constituționale nr. 874 din 18 decembrie 2018, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte a reținut admisibilitatea căii de atac a recursului prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017, sens în care, prin aceeași încheiere, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a stabilit termen de judecată la 9 aprilie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 8 aprilie 2019, recurenții-reclamanți au depus la dosar o cerere de suspendare a cauzei până la pronunțarea de către C.J.U.E. în cauza C-81/19.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19, prin rezoluția din 28 aprilie 2021, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 5 octombrie 2021, cu citarea părților, termenul fiind acordat în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și, subsecvent, pentru discutarea recursului.

Verificând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-186/16.

Este esențial de subliniat că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a acestei directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Totodată, din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Prin urmare, Înalta Curte reține că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți, în calitate de persoane împrumutate, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă de obligare a recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x/90-91 din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în sumă de 4426,80 RON.

Constatând culpa procesuală a recurenților-reclamanți în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C.), urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenții-reclamanți la plata sumei de 4426,80 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata către intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C.) a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4426,80 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.