ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 873/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 17 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. Membră a C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

I. să constate nulitatea absolută a clauzelor din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/15.08.2007 - art. 1 alin. (2); art. 9.1 teza II, art. 10.3.9 teza II, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligații:

- (i) obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

-(ii) obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

- (iii) obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare;

- (iv) obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; II. să dispună obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

III. să dispună obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe Legea nr. 193/2000 și jurisprudență C.J.U.E.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea acțiunii pentru autoritate de lucru judecat, iar în subsidiar, admiterea excepției inadmisibilității și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar, în cazul în care se vor respinge cele două excepții, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 31 mai 2016, Tribunalul a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare și a calificat excepția inadmisibilității formulării acțiunii ca o apărare de fond pe care a arătat că o va analiza la momentul deliberării și soluționării cauzei. În ceea ce privește excepția autotității de lucru judecat, Tribunalul a apreciat că nu există triplă identitate, iar, în ceea ce privește trimiterile la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța a apreciat că nu poate da curs unei astfel de solicitări, fiecare din litigiile invocate având propria individualitate, urmând a fi analizate în concret aspectele deduse judecății și a se verifica în ce măsură sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată. Totodată, a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosar, a acordat cuvântul pe fondul cauzei și a amânat pronunțarea la data de 14 iunie 2016, iar, ulterior, la 28 iunie 2016.

Prin sentința civilă nr. 4022 din 28 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 1468,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a solicitat instanței de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt și în drept pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată. Sub aspect probatoriu, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 2182/A din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 4022/28.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. - Membra a C.. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă A. la plata sumei de 1.460,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat motivele de nulitate privitoare la nerespectarea obligației de informare, punerea în vânzare de produse/servicii financiare defectuoase (toxice), clauzele abuzive deși, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluției date de prima instanță și în privința acestora.

A mai arătat că, în opinia total greșită a instanței de apel, pretinsa incidență a principiului nominalismului atrage o excludere de la aplicarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesioniști și consumatori. În acest sens, a arătat că pretinsa excludere ar fi întemeiată pe art. 1 alin. (2) din Directivă:

"Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului."

Sub acest aspect, recurenta a învederat că, dincolo de caracterul profund eronat al acestei soluții, în privința celorlalte motive de nulitate nu operează această excludere de la analiza caracterului abuziv întemeiată generic pe o dispoziție de restricție a accesului la justiție, dispoziție care nu poate fi interpretată extensiv sau aplicată prin analogie.

Recurenta a conchis în sensul că, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ., nearătând motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, a afirmat că, în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce, în opinia recurentei, atrage incidența motivului de casare corespunzător pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta învederează faptul că, în cuprinsul deciziei recurate, există un singur paragraf referitor la practici înșelătoare (identificat la pagina 64, paragraful 9) și o vagă referire la produsele cu defecte, indicându-se simplul fapt că un contract de credit în CHF nu este nici credit de consum și nici produs financiar/serviciu (în acest sens, a făcut trimitere la pagina 64 paragrafele 10-11).

În ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut:

Detaliind, recurenta a menționat că, raportat la exigențele deciziei pronunțată în cauza C.J.U.E. C-186/2016, analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, așa cum a fost explicat în această hotărâre și nici nu se referă la dezlegările date de C.J.U.E. în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv, ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar. În acest context, recurenta expune pe larg mecanismul de verificare potrivit deciziei mai sus arătate.

Subsumat aceluaiși motiv de casare, recurenta a invocat și încălcarea principiului nominalismului.

Detaliind, recurenta a arătat că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care, în opinia sa, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Cu privire la acest aspect, susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Contrar celor statuate de instanța de apel, recurenta susține că legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator. Mai mult, a arătat că excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare și nici nu trebuie interpretate și aplicate în așa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancționator al clauzelor abuzive, un regim orientat către prevenția abuzului de putere economică a comercianților.

În continuare, afirmă că analiza în condițiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului, însă, cu atât mai puțin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarități vagi cu dispoziții din acte normative.

Totodată, a mai arătat că o regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Așadar, în opinia recurentei, soluția instanței de apel conduce, în mod greșit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluție care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

În plus, susține că, așa cum arată art. 169 din T.F.U.E., normele obligatorii din dreptul național trebuie să instituie un nivel de protecție mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin Directivă). De aceea, în opinia recurentei, chiar și clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecție instituit de Directivă.

Totodată, arată că principiul nominalismului monetar nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție a consumatorului, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Mai subliniază că Directiva 93/13 își propune, printre altele, să protejeze consumatorii și de inserarea în contracte a unor norme legale, de la care aceștia ar fi putut deroga, dar care le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat.

În aceste condiții, apreciază că revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție, așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, numai așa putând fi asigurat nivelul minim de protecție al consumatorilor instituit prin Directivă.

Mai arată că, dacă norma legală sau administrativă, stabilind, total sau parțial, conținutul contractului, încalcă T.F.U.E., C.E.D.O. sau jurisprudența pronunțată în aplicarea și interpretarea acesteia, ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituție.

Susținând caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, recurenta arată că, asupra acestui caracter, s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

În continuare, recurenta afirmă că, în jurisprudența sa, C.J.U.E. a arătat că instanța trebuie să verifice în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzuta de dreptul național în vigoare. Însă, în opinia recurentei, instanța trebuie să țină cont de legislația specială a protecției consumatorului, și nu de dreptul comun aplicabil împrumutului. Or, modul în care profesionistul a acționat l-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaște riscurile asociate acestuia, ceea ce înseamnă o situație juridică mai puțin favorabilă consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Reducând la absurd raționamentul instanței de apel, ar însemna că nu s-ar putea constata niciodată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract, pentru că nicio clauză nu l-ar putea plasa vreodată pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, ce prevede, cu titlu supletiv, principiul pacta sunt servanda - contractul este legea părților.

De altfel, apreciază că întregul raționament al instanței de apel se bazează pe analiza situației împrumutatului din dreptul comun și a principiilor incidente: forța obligatorie a contractului, executarea obligațiilor cu bună-credință, interzicerea îmbogățirii fără justă cauză. Or, în opinia recurentei, instanța de apel trebuia să verifice cu precădere respectarea normelor speciale din materia protecției consumatorului.

Altfel spus, recurenta critică modul și condițiile acordării împrumutului: moneda de refugiu, plasarea întregului risc valutar în sarcina consumatorului, încălcarea obligației de informare, practicile comerciale înșelătoare, serviciul defectuos. Or, aceste condiții fac obiectul unor reglementări speciale.

Nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului.

Mai arată că, prin acțiune, nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu și că ar fi absolut intangibilă. Totodată, a susținut că instanța trebuia să dea atenție momentului acordării creditului, și nu modalității în care trebuie restituit creditul; în acest sens a invocat jurisprudența instanței supreme în materia protecției consumatorului, respectiv ce s-a statuat în decizia nr. 3864/04.12.2014.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că:

Clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Evocând hotărârea C.J.U.E. dată în speța Kasler, recurenta a susținut că, acest caracter (clar și inteligibil) trebuie întotdeauna să însoțească o clauză, chiar și atunci când transpune o normă supletivă din dreptul național, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înțelege consecințele economice și potențialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că, în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scutește pe profesionist de obligația de a-l informa pe consumator despre consecințele economice ale clauzei.

În accepțiunea recurentei, contractul de credit este unul nenumit și nu se confundă cu împrumutul din dreptul comun, iar nominalismul monetar nu a fost conceput pentru a fi aplicat în contracte de credit cu durate de 30 de ani, în monede exotice, cu dobânzi stabilite prin formule și cu multiple comisioane.

De altfel, evocând dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, recurenta arată că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Având în vedere obiectivul legislației protecției consumatorului, de a combate condițiile contractuale inechitabile pentru consumator și pentru a-i permite acestuia să cunoască pe deplin condițiile executării ulterioare a contractului, se impune ca debitorul să fie pus în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale. De aceea, consideră că prezintă o importanță esențială dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

Totodată, arată că art. 1 din Legea nr. 193/2000 dispune că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în cazul în care persistă un dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Evocând paragraful 32 din hotărârea dată de CJUE în speța Andriciuc, recurenta susține că și în cazul clauzelor contestate care reflectă principiul nominalismului, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13. Or, în accepțiunea recurentei, tocmai aceasta este una din principalele erori ale instanței de apel: a oprit analiza în momentul în care a constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. În acest sens, arată că, potrivit C.J.U.E., un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza pentru a verifica respectarea minimului de protecție și a efectivității.

Mia arată că instanța are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În plus, susține că revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În aceasta privință, arată că C.J.U.E. face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, iar, din ansamblul motivării, rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei și b) informarea, în faza precontractuală, privind consecințele economice ale clauzei.

În ceea ce privește redactarea clauzei, recurenta susține că trebuia explicat faptul că, în condițiile în care împrumutatul are veniturile în RON, acesta va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condițiile aceluiași venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF și, deci, de a-și plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuațiile cursului valutar al CHF.

Astfel, pornind de la considerentele Curții expuse anterior, recurenta apreciază că analiza prezentului motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situația de fapt dedusă judecății.

În ceea ce privește informarea, în faza precontractuală, susține că aceasta trebuie să privească mai ales consecințele economice ale clauzei.

Astfel, arată că, deși pârâta nu a făcut dovada informării cu privire la consecințele efective ale clauzei de rambursare, instanța de apel concluzionează, în sensul că argumentele invocate nu sunt de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei.

Pentru aplicabilitatea automată a sancțiunii nulității, recurenta afirmă că, relevantă în acest sens este cauza C-453/10., Astfel, potrivit Curții: "un contract încheiat cu un consumator de către un comerciant și care conține una sau mai multe clauze abuzive este nul în întregime atunci când se dovedește că aceasta asigură o protecție mai bună a consumatorului." De asemenea, a mai evocat anumite considerente apreciate ca fiind elocvente din hotărârea C.J.U.E. pronunțată în Cauza C-76/10.

A mai arătat că riscul deprecierii monedei de plată față de moneda națională nu are relevanță în privința băncii, întrucât aceasta este un profesionist al riscului care ar trebui să știe că o monedă străină, în special una exotică, poate fluctua în sens de hipervalorizare pe timp de crize sau turbulențe financiare. Mai mult, arată că, în contract, sunt inserate mai multe tipuri de garanție contra riscurilor, precum și diverse comisioane, speze, taxe, prime de asigurare și altele asemenea, toate menite a acoperi anticipat aceste riscuri. Altfel spus, ce își poate asuma și suporta banca, nu își poate asuma și suporta un consumator.

În plus, impactul fluctuației de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ și nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condițiile în care prestația acestuia, punerea sumei de bani la dispoziție, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, în cazul în care fluctuația îl pune în situația de a nu-și putea plăti ratele, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului și a executării silite, riscul fiind cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuație semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecințele de mai sus.

În opinia recurentei, tocmai acesta este motivul pentru care, în mod insistent, C.J.U.E. a accentuat, în cauza C-186/16, necesitatea informării cu privire la consecințele economice.

În continuare, referindu-se la conduita instanței de apel, recurenta afirmă că aceasta este contrară legislației aplicabile în materia protecției consumatorilor, precum și scopului urmărit de Directiva 93/13/CEE a Consiliului, în sensul că statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții naționale chiar mai stricte decât cele din Directivă.

De asemenea, recurenta susține că C.J.U.E. se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații - în vederea determinării sancțiunii aplicabile pentru nerespectarea obligației de informare a consumatorilor.

Cu titlu preliminar, recurenta învederează faptul că, în conținutul obligației de informare, trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit. Aceasta este obligația de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauție pe care trebuie să și le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât și riscurile potențiale, excepționale. În acest sens, arată că însuși Codul consumului stabilește o astfel de obligație de avertizare pe mai multe paliere (art. 45, art. 14, art. 15, art. 48).

Cu referire la riscul valutar, recurenta arată că acesta este unul dintre aspectele esențiale ale creditului în monedă străină, realitatea confirmând că riscul valutar este dublat de un risc supra-adâugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulențe ale pieței, când cei ce dețin lichidități se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităților, ceea ce îi conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Din această perspectivă, consideră că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (și are) obligația să includă în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 și, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obișnuite și la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obișnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. În plus, conform art. 6 și 7 din Legea 363/2007, orice informare esențială disimulată sau reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înșelătoare, sever sancționată, conform aceleiași legi.

Or, din analiza contractelor de credit supuse analizei, se observă că riscul valutar nu este definit în niciun fel în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanța de apel a concluzionat în sensul că, prin încheierea contractului de credit în monedă străină, consumatorul își asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obține resursele de rambursare.

Mai arată că, în mod surprinzător, în opinia instanței de apel, contractele de credit în valută nu ar fi caracterizate prin dezechilibrul uzual din contractele de consum, indus de lipsa de informare a consumatorului sau de diferențele privind puterea de negociere, ci printr-un dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului.

Recurenta arată că instanța de apel lasă, în continuare, nesancționată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

În continuare, recurenta precizează că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului. În acest sens, evocă Directiva creditelor imobiliare, 2014/17/UE, punctul 22 din preambul. Alături de această obligație de avertizare asupra riscului, Preambulul Directivei creditelor imobiliare atrage atenția, la pct. 27, asupra administrării prudente și, mai ales, a gestiunii pro-active a riscurilor emergente ale creditării. Conform Directivei, creditorii au responsabilitatea de a identifica riscul în faza sa incipientă și de a-l gestiona proactiv, fără a-l lăsa să se materializeze, în defavoarea sau spre ruina consumatorului. În acest scop, creditorul trebuie să implementeze modalități eficiente de administrare a riscului, printre care se numără informarea consumatorului cu privire la evoluția cursului, impactul asupra creditului contractat și posibilitatea consumatorului de a face conversia, cu scopul de a se proteja de riscul valutar.

Prin urmare, apreciază că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituției financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, și nu în timpul sau după colapsul consumatorului.

În continuare, recurenta subliniază că nu poate fi invocată în apărare neretroactivitatea Recomandării CERS din 2011 și a Directivei 2014/17/UE, aceasta deoarece Recomandarea CERS nu este un act normativ supus principiului neretroactivității, ci un cod de conduită care arată cum trebuiau puse în aplicare reglementările existente deja, iar principiile din preambulul Directivei motivează necesitatea Directivei. În ceea ce privește Directiva 2014/17/UE, arată că modul în care principiile din preambul sunt ordonate în pagină reprezintă confirmarea faptului că și anterior directivei, băncile aveau obligația de avertizare asupra riscului valutar, pe care au omis-o.

Mai arată că această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului este chiar o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Mai mult, arată că nerespectarea acestei obligații este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., inclusiv contrară recentei soluții din speța Andriciuc și alții contra D..

De altfel, evocând considerentul 56 din Decizia C.J.U.E. pronunțată în cauza Andriciuc, recurenta arată că îndeplinirea obligației de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. Potrivit C.J.U.E., banca are expertiză și cunoștințe în materia variațiilor cursurilor de schimb valutar și a riscurilor ce le comportă un împrumut în monedă străină. În schimb, consumatorul, care este un simplu particular, un profan, nu are aceste cunoștințe și, cu atât mai puțin, nu are expertiza (în sens de cunoștințe aprofundate, specializate, de detaliu) pe care o are banca în domeniul riscurilor valutare. Tocmai din această cauză C.J.U.E. instituie o prezumție de neinformare ce operează în favoarea consumatorului, prezumție care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente și concludente, aspecte nedovedite în cauza după cum a reținut chiar instanța de apel.

În atari condiții, recurenta consideră că instanța trebuia să dea efect prezumției și, considerând drept dovedite afirmațiile privind neinformarea împrumutaților despre posibilele variații ale cursului și efectele acestor variații, să sancționeze banca intimată pentru nerespectarea acestei obligații.

Evocând paragraful 50 din Decizia C.J.U.E. pronunțată în speța Andriciuc, recurenta susține că Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, astfel că numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Prin urmare, consideră că atunci când banca nu prezintă informațiile de mai sus, consimțământul împrumutatului este viciat și este substituit de dorința băncii, ce urmărește numai profitul, de a încheia contractul în orice condiții.

În continuare, recurenta afirmă că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în fața instanțelor de fond, a arătat că, la momentul acordării creditelor, existau avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveției, Băncii Naționale Române cu privire la iminența aprecierii cursului CHF și efectelor distructive asupra împrumutaților în această monedă.

Astfel, susține că, din conținutul studiilor și buletinelor acestor instituții, înscrisuri care, în opinia recurentei, se încadrează în categoria "orice informație pertinentă" pe care banca trebuia să o prezinte, potrivit C.J.U.E., rezultă, pe de o parte, un lung istoric al aprecierilor cursului CHF, aprecieri datorate trăsăturii de refugiu a monedei, iar, pe de altă parte, rezultă avertizările de atunci, 2006-2008, ale Băncii Centrale Elvețiene și Băncii Naționale Române cu privire la iminența aprecierii cursului CHF. Prin urmare, consideră că banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deși nu acest lucru i se reproșează în acțiunea de față), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari trei bănci din sistem nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, 25 și 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992.

Sub acest aspect, recurenta arată că, în absența oricărei informări, consilieri și avertizări cu privire la acest risc, astfel cum acestea au fost argumentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a demonstrat instanței faptul că a contractat în necunoștință de cauză un serviciu/produs defectuos.

Mai arată că, din înscrisurile depuse la dosar în fața instanțelor de fond, rezultă faptul că defectele produselor financiare contractate nu i-au fost aduse la cunoștință, ci dimpotrivă, au fost ascunse cu viclenie, produsul de creditare în CHF fiind prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

În plus, afirmă că, la aprecierea caracterului toxic al acestor produse și a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte, trebuie analizat dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul Băncii a fost unul onest față de clienții săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă cei care au devenit clienți au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei creditului (15-30 de ani).

Mai arată că acest produs de creditare a fost calificat drept "toxic" în doctrina juridică franceză, întrucât împrumutatul beneficiază de o dobândă micșorată pe durata primilor ani de rambursare a creditului în contrapartida unui risc reportat asupra anuităților ulterioare. De asemenea, susține că acest produs se caracterizează prin suportarea variației cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat, acesta având reprezentarea unui curs de schimb foarte stabil la momentul acordării creditului. De asemenea, susține că încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat prin politici de publicitate înșelătoare sau agresive din partea Băncii, motiv pentru care acest produs de creditare a fost calificat drept toxic.

Totodată, arată că, în egală măsură, prestatorii de servicii sunt obligați să folosească în cadrul serviciilor prestate numai produse și proceduri sigure, care nu afectează viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor și nici interesele economice ale acestora. În caz contrar, prestatorii de servicii sunt obligați să răspundă atât pentru prejudiciul actual, cât și pentru prejudiciul viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.

În acest sens, susține că teoria instanței de judecată, de a asocia termenii sigur, defectuos, periculos exclusiv cu produsele care reprezintă bunuri materiale, cu excluderea produselor fmanciare/de creditare calificate de instanță drept servicii financiare de natură bancară, este inacceptabilă, fiind emisă cu vădita intenție de a restrânge artificial aria produselor/serviciilor pentru care legea stabilește o răspundere obiectivă.

Mai arată că, analizând caracteristicile produselor financiare, instanța se limitează în mod greșit la prestația efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omițând, cu bună-știință, obiectul prestației, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Astfel, susține că, în mod greșit a apreciat instanța de judecată în cuprinsul deciziei atacate faptul că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noțiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispozițiile legale incidente.

În cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerințele legale nu dispensează instituția de credit de obligația sa de consiliere în privința celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului. Lipsa informării exprese cu privire la riscul valutar (împreună prezentarea produsului respectiv sub un cost redus) este calificată ca o practică iresponsabilă de creditare de către Comisia Europeană, în preambulul Directivei 2014/17, la punctul (4). Chiar dacă această directivă nu este aplicabilă, preambulul ei arată împrejurările și constatările care au determinat noua reglementare; una dintre constatări este aceea că printre practicile iresponsabile de împrumut se numără "problemele legate de credite într-o monedă străină, pe care consumatorii le-au contractat în acea monedă pentru a profita de rata dobânzii mai avantajoasă oferită, însă fără să dețină informații adecvate despre riscul ratei de schimb valutar pe care îl implică sau o înțelegere a acestuia."

Drept urmare, susține că, la nivelul Uniunii Europene, este de notorietate faptul că există o practică de creditare iresponsabilă, mai ales în ceea ce privește creditele în monedă străină, deci și în CHF, creditare ce produce, în prezent, în România, consecințe grave sociale și economice, aspecte confirmate, de altfel, chiar de instanța de apel în speța de față. Cu toate acestea, deși se constată existența unui comportament iresponsabil al participanților la piața financiară, acesta este lăsat nesancționat, contrar dispozițiilor trasate atât de legislația specială aplicabilă în materie, cât și de jurisprudența Curții.

În cazul de față, întrucât i-a fost provocată o paguba, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum și cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator, consideră că instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului și, odată constatat faptul că pârâta i-a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige să înlocuiască obligația de restituire a creditului acordat în CHF cu obligația restituirii acestuia în moneda națională, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Mai arată că toate "argumentele" aduse în discuție de prima instanță în sensul inaplicabilității prevederilor din Codul consumului și a O.G. nr. 21/1992 sunt simple afirmații care nu au la bază niciun temei. Mai mult, susține că s-a produs o încălcare gravă a principiului "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus", în condițiile în care normele legale mai sus enumerate stabilesc în termeni extrem de clari faptul că produsele/serviciile ce sunt defectuoase trebuie să fie înlocuite. Fără a exclude de la aplicare contractele de credit, consideră că, în speță, s-a produs o încălcare a art. 17, 25, 27 din Codul consumului și a art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992.

În sensul celor învederate mai sus, recurenta a făcut trimitere și la prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000 care, sub marginală "Norme derogatorii" stabilește că - Pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula "prin derogare de la ...", urmată de menționarea reglementării de la care se derogă. Derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.

Prin urmare, consideră că, atâta timp cât Codul consumului, respectiv O.G. nr. 21/1992 nu conțin derogări de la aplicare în privința contractelor de credit, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, în fundamentarea concluziei conform căreia instanțele de fond trebuiau să dispună înghețarea cursului leu/CHF ca singura modalitate de înlocuire a unui produs/serviciu defectuos cu unul sigur, recurenta afirmă că dreptul consumatorului s-a născut cu scopul de a proteja consumatorul în raporturile sale cu întreprinderile producătoare. De altfel, chiar Legea 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecție mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condițiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecția consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

În acest sens, susține că, prin lejeritatea mai mare cu care aceste credite se acordau, consumatorii au fost încurajați să se împrumute în CHF, iar banca nu numai că a ascuns riscurile, dar a urmărit să profite de momentul prealabil creșterii CHF, prin acordarea acestor credite. În plus, spunându-li-se că nu se încadrează pentru contractarea unui alt tip de credit, în RON sau în euro, consumatorii au fost îndrumați spre această categorie de credite, fiind obligați să încheie un contract de credit în CHF. Mai mult, consumatorii au fost informați cu privire la "beneficiile" de neratat pe care le avea acest tip de credit, fiind susținut faptul că CHF este o monedă stabilă, care nu se poate aprecia în raport cu leul.

Or, având în vedere toate aceste condiții de creditare, recurenta susține că, la momentul încheierii contractelor de credit, nu puteam vorbi despre o alegere a consumatorilor în acest sens, produsul de creditare în CHF fiind, de altfel, singura opțiune a consumatorilor la acel moment, pe baza analizei ratingului clientului întocmită de către bancă.

Pentru aceste considerente arată că a solicitat instanțelor de fond înlocuirea obligației de restituire a creditului în CHF, cu obligația de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit, solicitarea fiind efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele și serviciile defectuoase, răspundere care este reglementată, in extenso, în legislația privind protecția consumatorilor, sens în care a indicat dispozițiile legale incidente din Codul consumului.

Pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, recurenta susține că, fiind în prezența unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Recurenta mai arată că, în cazul în care instanța ar fi constatat neîndeplinirea obligației de informare de către Bancă, în mod necesar acest aspect trebuia să atragă și neîndeplinirea celorlalte trei obligații, dată fiind legătura existentă între acestea și obligația de informare.

Având în vedere cele arătate, recurenta susține că poate fi analizat caracterul abuziv al clauzelor contractuale, chiar dacă ele ar defini obiectul principal al acestuia.

În legătură cu răspunderea pentru produse și servicii cu defecte, arată că, potrivit art. 17 din Codul consumului, precum și de art. 12, respectiv, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, sancțiunea constă în înlocuirea produsului sau refacerea serviciului cu defecte, în speță, înlocuirea unui produs financiar toxic (credit în CHF) cu un produs financiar neriscant (credit în RON), la o rată de conversie egală cu cursul CHF - leu din data contractării și cu costurile, și în condițiile contractuale contemporane încheierii acestora, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat.

Așadar, în opinia recurentei, nulitatea clauzelor contestate intervine ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică.

În final, în temeiul motivelor de casare indicate, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel.

La data de 15 mai 2018, intimata-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat, cu cheltuieli de judecată aferente. Cu privire la excepția inadmisibilității recursului, pârâta a susținut că recursul este inadmisibil în raport de dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, art. 457 și art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 147 alin. (4) din Constituția României. În susținerea excepției, intimata a expus argumentele în susținerea excepției invocate din perspectiva dispozițiilor legale evocate, precum și cu privire la aplicarea în timp a Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017. Pe fondul recursului, intimata a combătut punctual criticile formulate de recurenta-reclamantă și a expus argumentele pentru care recursul este nefondat.

De asemenea, la data de 16 mai 2018, intimata-pârâtă a mai depus întâmpinare numai cu privire la fondul recursului, în argumentarea căreia a expus pe larg de ce clauzele pretins abuzive de către reclamantă nu îndeplinesc cerințele legale prevăzute de Legea nr. 193/2000, precum și inaplicabilitatea teoriei impreviziunii la convenția de credit.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se inadmisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, la 15 octombrie 2018, recurenta-reclamantă, prin avocat, a formulat, în scris, punct de vedere cu privire la admisibilitatea recursului, susținând admisibilitatea acestuia. Totodată, a depus și o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. pentru ipoteza în care s-ar interpreta că o decizie a Curții Constituționale nu este obligatorie și pentru litigiile pornite anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial și încă aflate pe rol; art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. pentru ipoteza în care s-ar interpreta că o decizie a Curții Constituționale nu este obligatorie și pentru litigiile pornite anterior publicării acesteia în Monitorul Oficial și încă aflate pe rol; art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. pentru ipoteza în care s-ar interpreta că deciziile date de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce contravin Constituției, sunt obligatorii, și a Deciziei nr. 52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1), (21) alin. (1) și (3), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (3), art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României, coroborate cu cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, recurenta a solicitat în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. suspendarea cauzei până la soluționarea excepției invocate.

La 6 decembrie 2018, pârâta a formulat, în scris, punct de vedere cu privire la cererea recurentei de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepțiile ridicate, solicitând respingerea acesteia, ca inadmisibilă, în opinia intimatei-pârâte nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2182/A din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 9 aprilie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Totodată, prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (1), art. 27 și art. 521 alin. (3) C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenta-reclamantă.

La 9 aprilie 2019, recurenta-reclamantă a depus o cerere de suspendare a judecății recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe care instanța a pus-o în discuție la termenul din 9 aprilie 2019.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2182/A din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 14 decembrie 2020, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a soluționării cauzei C.J.U.E. C-81/19, apreciind că judecata poate fi reluată.

Prin rezoluția din 15 decembrie 2020, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 6 aprilie 2021, cu citarea părților, termenul fiind acordat în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei și pentru continuarea judecării recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate,