ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2331/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2014 la Tribunalul București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, ca urmare a disjungerii pronunțate prin sentința civilă nr. 3206 din 9 iunie 2015 din dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la: art. 4.1-orice plata efectuată de împrumutat în baza contractului de credit se va face în moneda în care a fost acordat creditul; art. 4.2- creditul se va rambursa în rate lunare a căror valoare la data încheierii contractului era de 395,72 RON; art. 4.6 teza a III-a-banca este mandatată de împrumutat prin contract să efectueze, dacă este cazul și schimbul valutar utilizând propriile cotații, eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; art. 5.9 teza a II-a din condițiile speciale ale contractului de credit nr. x din 20.08.2007- eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; art. 4.7.6 -utilizarea cursului de schimb valutar al băncii;art. 4.7.10- părțile convin ca informațiile privind modificările cursului de schimb să fie comunicate prin extrasul de cont; art. 6.2.1-orice sumă datorată de către client băncii se va plăti în moneda creditului; 6.2.3- clientul cunoaște riscurile de curs valutar pe care le implică acordarea de credit în valută, art. 6.4.1-rambursare creditelor se va efectua în moneda în care acestea au fost acordate, art. 6.4.7-clientul este de acord și împuternicește banca să efectueze schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații; art. 7.4.1-dacă o lege interzice plata creditului în valuta stabilită, creditul va fi rambursat în moneda indicată de bancă; art. 7.4.2 -banca va avea dreptul să debiteze oricare din conturile clientului cu sumele datorate de acesta, din condițiile generale ale contractului de credit, urmând a fi obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data contractării creditului, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4, art. 5, art. 6 și art. 22 din Legea nr. 148/2000, art. 970 C. civ. din 1864, Regulamentul BNR nr. 24/2011 și nr. 3/2007, Legea nr. 193/2000, art. 17, art. 25, art. 27 lit. b), art. 44, art. 45, art. 47, art. 48, art. 79 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, Directiva 2008/48/CE, Directiva 93/13/CEE, art. 6 din Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 21/1992.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii solicitării reclamantului, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF-RON de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condițiilor de cost și rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit însă, ulteriora depus cerere de renunțare la judecata cererii reconvenționale.

La data de 15 ianuarie 2015 reclamantul a formulat și o cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 45.000.000 RON cu titlul de daune morale pentru suferințele de ordin psihic pe care le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentința civilă nr. 7338 din 22 decembrie 2015 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea pârâtei la judecata cererii reconvenționale și a respins acțiunea principală formulată de reclamant ca neîntemeiată, obligând-l la plata către pârâtă a sumei de 498,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluții, tribunalul a considerat că nulitatea nu poate fi consecința angajării răspunderii delictuale a unei persoane, ca formă de reparare a prejudiciului produs prin fapta ilicită întrucât nulitatea are ca premisă încheierea unui act juridic, astfel încât raporturile dintre părți intră pe tărâmul răspunderii contractuale.

Deși a reținut că nu există legătură între obiectul cererii și temeiul juridicinvocat, tribunalul a analizat temeinicia pretențiilor deduse judecății prin raportare lamotivarea în fapt a cererii, verificând, pe de-o parte, dacă obligațiile pretins încălcate de cătrebancă în faza precontractuală reprezentau condiții de validitate a contractului de credit, iar pede altă parte, dacă a existat într-adevăr o încălcare de către bancă a dispozițiilor legale care instituiau obligațiile respective.

Referitor la susținerea reclamantului că a fost dezinformat și influențat să aleagă creditul în CHF, prin campania de promovare a pârâtei care a prezentat acest produs ca fiind sigur, tribunalul a reținut că acesta nu a administrat însă nicio probă de natură să confirme că pârâta cunoștea, la momentul acordării împrumutului, care va fi evoluția CHF, așa încât nu se poate reține existența publicității înșelătoare sau subliminale, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 148/2000, de natură să atragă răspunderea pârâtei.

În ce privește pretinsa obligație de informare a consumatorului asupra riscului creșterii valorii CHF, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007, invocate de reclamant, nu instituie, în mod explicit sau implicit, o astfel de obligație, ci au în vedere riscul de credit înțeles ca risc al băncii de a nu mai putea recupera creditul acordat și măsurile menite să diminueze acest risc.

Nu au fost reținute nici argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, O.G. nr. 21/1992 sau Legea nr. 296/2004, care instituiau anumite obligații în sarcina profesionistului, neputându-se considera că banca nu a oferit împrumutatului informații corecte și complete, atâta timp cât nu s-a dovedit că aceasta cunoștea care va fi evoluția ulterioară a monedei CHF, afirmațiile reclamantului în acest sens bazându-se pe simple supoziții deduse din calitatea de profesionist a băncii.

În privința argumentelor întemeiate pe prevederile Legii nr. 193/2000, prima instanță le-a înlăturat, clauzele contestate din contractul de credit fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din lege, întrucât se referă la obiectul principal al contractului, reglementând moneda de restituire a creditului și sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

În plus, clauzele reiterează un principiu al dreptului civil, din materia împrumutului de consumație, consacrat prin dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864, respectiv principiul nominalismului monetar care are o reglementare legală, prin urmare, achitarea ratelor în moneda acordată, indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate ficonsiderată ilicită.

Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive acele clauze care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să iacunoștință la data semnării contractului.

Reclamantul nu a putut cunoaște la data încheierii contractelor fluctuația cursului valutar, însă în egală măsură nu s-a făcut dovada că pârâta avea cunoștință de aceste aspecte, astfel încât să le poată comunica în mod efectiv clienților săi. Este evident că acest text de lege se referă la acele condiții contractuale care puteau fi cunoscute, nevizând și evoluțiile viitoare ale cursuluivalutar.

Chiar dacă s-ar aprecia că prevederile contestate pot face obiectul analizei caracterului abuziv, instanța a reținut că nu sunt întrunite cerințele cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cât privește lipsa negocierii, instanța a considerat îndeplinită această condiție, nefiind administrate dovezi care să ateste posibilitatea negocierii clauzelor contestate.

În ce privește cerința dezechilibrului, instanța a reținut că nu este îndeplinită întrucât acesta nu este consecința obligației de rambursare a creditului în moneda în care a fost acordat, ci este determinat de fluctuația cursului valutar, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.

Nu au fost reținute nici susținerile conform cărora doar împrumutatul suportă riscul valutar, căci modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie. Riscul este în sarcina ambelor părți, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport cu moneda națională.

În ce privește reaua-credință, în contextul în care nu s-a dovedit că pârâta cunoștea, la data încheierii contractului, evoluția cursului valutar, nu s-a reținut că prevederile contestate ar fi fost introduse în contract cu rea credință.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea nulității absolute a clauzelor contestate, nefiind în prezența unor clauze abuzive.

Având caracter accesoriu, nu s-a justificat nici solicitarea reclamantului de convertire a creditului în RON, la cursul de schimb de la data încheierii contractelor deoarece ar semnifica o modificare a condițiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanța nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens.

În condițiile în care nu s-a reținut nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislației speciale din materia drepturilor consumatorilor, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din C. civ., conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Cât privește capătul de cerere având ca obiect daune morale, formulat prin cererea completatoare, prima instanță a reținut că este, la rândul său, neîntemeiat, în condițiile în care nu se poate reține săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1020din 8 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Curtea a reținut că apelul formulat de către reclamant nu a fost motivat, rațiune pentru care, în raport cu prevederile art. 476 alin. (2) și ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de control judiciar a analizat legalitatea și temeinicia soluțiilor ce se reflectă în dispozitiv dar, implicit, și a considerentelor care susțin soluția pronunțată și care cuprind rezolvări ale unor chestiuni litigioase, în legătură cu soluția dată în dispozitiv.

Cercetând în aceste limite sentința civilă apelată, instanța de apel a constatat legalitatea și temeinicia acesteia.

Din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, înmod corect prima instanță a reținut că riscul valutar nu poate fi asociat acestor noțiuni, atâttimp cât prestația băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acțiune, prin urmare nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 17 din Legea nr. 296/2004, sau art. 12 din O.G. nr. 21/1992.

În ceea ce privește termenul "toxic", utilizat de către reclamant, instanța de apel a constatat că nueste prevăzut de legislația din materie relativ la serviciile financiare, astfel încât nu poate fi reținut în sensul său propriu.

Raportat la nerespectarea obligației de informare, consiliere și avertizare, respectiv la existența unor practici înșelătoare, instanța a reținut că, sub aspectul condițiilor de claritate și inteligibilitate impuse de art. 4 alin. (6) dinLegea 193/2000 pentru preț, este de o notorietate incontestabilă pentru orice persoană că pentru orice monedă pot interveni variații de curs valutar, chiar semnificative.

Pe cale de consecință nu se poate susține că pârâta nu ar fi acționat cu bună-credință, deoarece avea obligația de a explica clienților riscurile și de a le pune la dispoziție informațiile necesare, în condițiile în care evoluția cursului CHF nu depinde în nici un fel de conduitabăncii. Mai mult, faptul că există posibilitatea modificării cursului valutar în ambele sensuri este un indicator al bunei-credințe a băncii și exclude de plano cerința dezechilibrului semnificativ avut în vedere de art. 4 din Legea 193/2000, fluctuațiile putând profita în egală măsură nu doar băncii, ci și consumatorului.

Referitor la solicitarea de restituire a creditului în RON, conversia sumei împrumutateurmând să se facă la cursul CHF/LEU de la data contractării creditului, se mai reține că, înmateria contractelor încheiate de comercianți cu consumatorii, legiuitorul național și celeuropean au urmărit să îi protejeze pe aceștia din urmă, dată fiind poziția lor de inferioritate înprimul rând din punct de vedere economic, și să atenueze, în situația în care se impune,aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța prin hotărârea ce o pronunță poate modifica contractul în sensul stabilizării cursului de schimb CHF -LEU la momentul încheierii contractului, sau în sensul denominării în moneda națională a plăților, astfel cum s-a solicitat.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a constatat că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi, prin urmare prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și care prevăd, în esență, că orice plată se face în moneda creditului, nu au caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 C. civ.

Aceasta deoarece obligația de restituire a creditului în moneda în care a fost obținut reprezintă expresia principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din vechiul C. civ., legiuitorul consacrând în termeni imperativi principiul nominalismului monetar.

Art. 3 alin. (2) din Lege preia dispozițiile art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13, care prevede că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar înconsiderentul 13 al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință.

De altfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a cărei soluționare a fost suspendată judecata apelului, respectiv hotărârea pronunțată în cauza C-186/16Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractual este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina săverifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

Or, prevederile contractuale transpun în contract dispozițiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării apelanților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă încare i-a fost pus la dispoziție creditul.

Pe cale de consecință, reiese că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți.

Reținând considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărâreapronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a constatat că prevederile contestate transpun în contract o dispoziție legală supletivă, și, prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție a consumatorilor.

În ceea ce privește nulitatea clauzelor ce conferă băncii dreptul de a debita automatconturile împrumutatului cu sumele datorate conform contractului, pe măsură ce acestea devin scadente, cu autorizarea de a efectua orice operațiune de schimb valutar în acest scop, apare ca evidentă neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului ei abuziv, neputând să se înțeleagă cum aceste clauze, incidente doar în ipoteza unei neexecutări culpabile a obligației împrumutătorului de a avea în cont, la scadență, suma necesară plății ratei în moneda creditului, ar putea să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe. Prin operațiunile de schimb valutar la cursul zilei și de plată, făcute în baza mandatului acordat de client, banca își ia măsuri pentru acoperirea unei neexecutări culpabile din partea consumatorului, care, în cazul în care și-ar produce efectele integral, ar produce consecințe mult mai grave pentru acesta din urmă.

Considerând temeinică soluția primei instanțe cu privire la clauzele atacate, s-a reținut că și respingerea capetelor accesorii a fost corectă.

La data de 11 septembrie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea recursului, recurentul a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat dreptul comun substanțial - principiul nominalismului monetar sau procedural-principiul actori incumbit onus probandi, în locul dispozițiilor din legea specială.

S-a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, care are ca efect încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, atragând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin, (2) din Directiva 93/13.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, deși clauzele contestate intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv, verificând totodată și caracterul adecvat al prețului față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

S-a învederat că instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În această privință, CJUE a făcut o vastă analiză, în paragrafele 44-51, ale deciziei menționate anterior iar din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei și informarea, în faza precontractuală și consecințele economice ale clauzei.

Recurentul a mai susținut că banca avea obligația de a avertiza consumatorul cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații, iar instanța trebuia să se raporteze la expertiza și cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină- par. 56 din decizia CJUE dată în cauza C-186/16- atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă.

De asemenea, s-a subliniat că banca trebuia să prezinte consumatorului orice informație pertinentă care să îi permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, asupra obligațiilor financiare, paragraful 50 din decizia CJUE dată în cauza C-186/16.

Recurentul-reclamant a contestat decizia atacată și din perspectiva faptului că, în speță, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, raportat la faptul că banca putea cunoaște posibilele variații ale cursului de schimb valutar, însă nu a adus adus acest lucru la cunoștința consumatorului.

În cauză, a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților încă de la încheierea contractului, având în vedere că în contractele comercianților cu consumatorii dezechilibrul este prezumat, iar contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este inegală.

CJUE a hotărât că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor.

În acest sens, s-a învederat că este important ca în contract să se indice în mod transparent metoda în raport cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

Recurentul-reclamant a mai susținut că transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislația protecției consumatorului, caracterul comutativ al contractelor de credit bancar de retail este de ordine publică, elementul alea fiind exclus.

Având în vedere că în cauză a avut loc o viciere a consimțământului consumatorului sub aspectul informării, recurentul-reclamant a susținut că se poate analiza, chiar și din oficiu, eventuala nulitate a întregului contract de credit.

În privința clauzelor contractuale invocate prin acțiune, în opinia recurentului, se impune constatarea caracterului abuziv, care va determina eliminarea acestora din contract, urmând a nu mai produce efecte față de consumatori.

Nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecință a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecință a încălcării obligațiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, iar răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecință a nulității absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

În acest sens, recurentul a mai arătat că răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligația de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumator, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON facându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile și în condițiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

La data de 6 noiembrie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, recurentul neavând deschisă această cale, potrivit deciziei nr. 52/18.06.2018 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

În esență, intimata-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod corect incidența principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ.

Intimata a solicitat instanței să constate că în contractul de credit încheiat de bancă cu recurentul-reclamant nu există nicio clauză privitoare la riscul valutar, iar variația monedei CHF față de LEU nu este stabilită sau influențată de B., aceasta fiind stabilită de Banca Naționala a României.

Totodată, s-a mai arătat că prin hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc nu s-a reținut existența unei obligații de informare din partea băncii, la data încheierii creditului, cu privire la aspecte ce nu erau cunoscute și nu puteau fi cunoscute de către bancă, astfel încât nu se poate concluziona că intimata ar fi încălcat vreo obligație de informare față de recurent.

La data de 20 decembrie 2018, recurentul-reclamant A. a depus la dosar cerere de sesizare a Curții Constituționale susținând că cererea vizează neconstituționalitatea dispozițiilor legale evocate prin raportare la interpretarea pronunțată prin Decizia nr. 52/2018, de instanța supremă, Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept,.

La data de 20 decembrie 2018 recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, precum și a celorlalte apărări formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1020 din 8 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a fost stabilit termen de judecată la data de 14 ianuarie 2020, dată la care a fost suspendată judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, după repunerea pe rol a cauzei, a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor și a dispozițiilor legale invocate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului, recurentul a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat dreptul comun substanțial -principiul nominalismului monetarsau procedural -principiul actori incumbit onus probandi, iar nu dispozițiile din legea specială, așadar recurentul-reclamant consideră că Legea nr. 193/2000 ar avea un caracter derogatoriu de la principiul nominalismului monetar, dispozițiile speciale de protecție pentru consumatori aplicându-se cu prioritate.

Critica este nefondată în raport cu dispozițiile art. 3 alin. (2) al Legii nr. 193/2000 care prevăd excluderea aplicării legii în privința clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare.

Astfel, raportat la solicitarea recurentului privind stabilizarea cursului de schimb al CHF la data încheierii contractului, se reține că prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeasi valoare așadar, indiferent de evolutia cursului valutar. În virtutea acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială privind raporturile dintre consumatori și profesioniști, respectiv în Legea nr. 193/2000, prin urmare acest principiu se aplică și în privința raporturilor dintre consumatorii și profesioniștii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispozițiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport lege generală-lege specială.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ci transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, prin urmare nu sunt fondate criticile privind neaplicarea Legii nr. 193/2000.

Recurentul a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, acesta susținând că principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Nu este fondată nici această critică prin care se invocă aplicarea greșită art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a Deciziei CJUE pronunțată în cauza C186/16, concluzionând ca instanța europeană nu a făcut distincție între normele care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea recentă dată de CJUE în decizia prounțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 conform căreia articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerații rezultă că nu se face distincția între norme dispozitive și norme imperative deoarece dacă dispozițiile imperative sunt obligatorii independent de voința părților, dispozițiile supletive devin, și ele, obligatorii după alegerea efectuată de părțile contractante de a nu deroga de la ele, așadar distincția nu prezintă importanță sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevazute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Din același considerent al excluderii, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declaratde reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1020 din 8 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1020 din 8 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.